Literadura nr. 23 (6)

Literadura

Ediția a III-a, 2022

1. Premiul „Marin Ifrim” pentru volum publicat*
de debut, în valoare de 500 de lei.
Vârsta de participare: 18-30 de ani.

2. Premiul „Ion Caraion” pentru volum publicat, în valoare de 500 de lei.
Vârsta de participare: scriitori peste 31 de ani,
cu volume publicate.

Precizări:
 Volumele se vor trimite pe adresa
revistaliteradura@gmail.com până la data de 30 septembrie 2022 și vor fi
decernate la 1 decembrie 2022.
 Volumele se trimit în format .pdf.
Se vor trimite doar volume de poezie.
 Nu este un concurs de manuscrise.
 Vor intra în concurs doar volume
publicate începând cu 1 ianuarie 2022.
 * Publicat înseamnă: ISBN și numele
editurii.

Vă așteptăm!
Colectivul de redacție al revistei
Literadura

Cornelius Drăgan

Motto:
„Ei, și care va fi să fie mișcarea?”
Anthony Burgess – Portocala mecanică

***
Înaintea mea un om
Cu gură sălbatică

Loviturile ascunse amputează
Nervii & partea cu viață

O păpușă etruscă îmi mângâie părul
Ultima din generația ei plină de har

**”
Când inima face spume
Și nimeni nu știe că ultimul copil
Era de fapt o fată împușcată cu ură

Carul cu boi pe alocuri putred
Mișcă trupul vinețiu
În aerul încărcat
Ploaia pare o binecuvântare

Mă numesc Lius
O cunoșteam pe fată
Era sora mea și mângâierea
Și toate s-au dus
Toate

Diminețile oamenilor și diminețile
Morților
Se naște o horă
În mijlocul lor păpușa etruscă
Cadoul de nuntă

***
Rece umbră & piept
Mamele Tații
Adunați în cartierul Zeu
Timpanele scoase
Iubirea mea destrămată
Cu Mască

***
Fizicianul magicianul farmacistul
Iluminatul drogatul subsemnatul
În linia apei albastre
Soarele răsare oricum

***
Omului de lângă mine
I se descuamează pielea

Cu un bețigaș aș putea
Scurma adânc
În trupul lui
Încercând să-i ghicesc
Viitorul

***
Alb
Un prunc alb
Sărută o gură știrbă

Fiul meu îndreaptă
Sângele meu

***
Nu mă pot asemăna cu zeii.
Zeii nu au sânge. Eu am oase.
Oasele mele crude.
Și atât de găurite.
Ultimele tăiate cu lama.

***
Instinctual

Am dus mâna la gură
Ca și când ar fi fost sânul mamei

Cicatrici de boli neînchipuite
Ziduri în care se zdrelesc nervii

Icnete
Supurând din spitalul însângerat
Tăieturi pe creier cu lama spartă

Un om trist nu mai scrie
Doar moare
Fărâme de pâine
Se face.

Ramona MÜLLER

În stația de OZN-uri

De multe ori m-am întrebat stând la coadă între stațiunile montane din ghirlanda de mașini de pe DN1, această jugulară rutieră a României, cum ar fi oare dacă am ști să ne chibzuim mai bine banii și timpul pentru vacanțe? Decât să petreci două ore între Râșnov și Predeal, nu mai bine ne îndreptăm atenția spre sud, către vecinii noștri bulgari? Prețuri acceptabile, servicii de calitate, iar de drumuri nu mai vorbesc. Bulgaria nu înseamnă numai parfumul suav de trandafiri, ci și orașe colorate ca Veliko Tîrnovo, Lovech și Nessebar, dar și mănăstiri în stâncă precum Basarabov și Ivanov. Și lista ar putea continua.
Preferatele noastre sunt itinerariile montane. Bulgaria ascunde nenumărate comori naturale reprezentate de cascade impresionante, peșteri nebănuite și munți vechi de când lumea. La aproximativ 200 de kilometri de București, adică vreo trei ore de mers cu mașina, în Bulgaria se găsește cea mai mare peșteră din sud-estul Europei, Peștera Devetashka, ea fiind și una dintre cele mai spectaculoase peșteri de pe bătrânul continent. Nu există multe indicatoare, asta și probabil pentru a proteja zona de un aflux de turiști din ce în ce mai mare. Trecem de Alecsandrovo și ne oprim în vecinătatea satului Devataki din comuna Loveci. Parcăm. Parcurgem o distanță mică până la intrarea în peșteră, după ce plătim prețul aferent biletelor.
Traversăm podul pietonal peste râul Osam la capătul căruia observăm gura de intrare în peșteră. La sfârșitul aleii forestiere intrarea spectaculoasă continuă spre sala principală înaltă de 60 de metri, dar pe alocuri atinge și 100 de metri. Personal am un șoc, ajunsă în interior. Cuvintele nu pot descrie sentimentele care mă năpădesc. Portalul de la intrare te invită într-o lume nici terestră, că parcă nu este de planeta noastră, nici subpământeană, că nu este sub nivel, dar ireală pentru acest tărâm. Dimensiunile impresionante îmi taie respirația. Mulțumesc încă o dată providenței pentru faptul că în toată această imensitate suntem noi doi singuri, eu și Dimi, fără alți turiști. Șapte ochi albaștri, șapte ferestre din tavan invită cerul să intre și să spargă timpul emoției incomensurabile. Cea mai mare deschizătură măsoară 73×43 de metri și se numește kilika. Tavanul peșterii se deschide spre cer asemeni cupolei Panteonului din Roma. Datorită acestor ferestre (Oknata în bulgară) Peștera Devetashka a primit și denumirea de Peștera celor 7 Ceruri. Lumina soarelui creează nu numai punți de legătură aici-dincolo, dar și oaze de verdeață alimentate de pârâul care traversează peștera. Unele plante de un verde cutremurător se înalță mult mai sus de plafon, de parcă nemăsurata splendoare a naturii ar trebui descoperită întotdeauna spre mai înalt. Și nu doar vegetația este cea care colorează viața interiorului, ci și zburătoarele, deloc puține. Mii de porumbei, rândunele și zeci de mii de lilieci se adăpostesc în ungherele peșterii. Din când în când o înaripată taie brusc diagonale aeriene. Dacă ești neatent un liliac din cele 35 000 de exemplare îți poate zbura speriat peste umeri. Suntem într-un mic univers desprins de mediul exterior, protejat de propriile reguli în care și-a format ecosistemul.

Redescoperită în anul 1921 de către speologii și arheologii bulgari, aceștia au pătruns în peșteră cu barca din cauza nivelului ridicat al pârâului. Ulterior cursul pârâului a fost colmatat, iar turiștilor le-a fost permisă vizita numai pe anumite secțiuni din suprafața totală a peșterii, tocmai pentru a o proteja mult mai bine. Una dintre sălile care nu sunt expuse publicului se numește ALTARUL și are formă rotundă. Legende străvechi pomenesc de Zeița Mamă și de Hades, zeul Lumii Subterane, ca fiind venerați aici.

Peștera a fost locuită de acum 70 000 de ani. Chiar și așa, privesc tot în sus așteptând să apară un OZN de neunde prin marile despicături ale tavanului boltit. Sunt într-o stație pământeană de OZN, unde îl invoc pe Jules Verne, ca prieten cunoscător, să se arate cu vreun mic mamifer rătăcit la subraț. Chiar dacă peștera are statutul de arie naturală protejată de importanță internațională, în mine deșteaptă sentimentul că frontierele persoanei proprii trec dincolo de cupola carstică și aștept, nu trenul în gară…ci naveta spațială. Liniștea este adâncă și peștera e cosmică. De multe ori pe munte am vrut să ating cerul. Acum aștept … vine, nu vine/ e pe drum/ se gândește chiar acum. Îl pierd din raza vizuală pe Dimi, dar mi-e teamă să îl strig, ca nu cumva să stârnesc vreun roi de zburătoare. Mă înfior, dar în același timp îmi dezmierd simțurile. Mirosul puternic de guano mă trezește la realitate. Câteva platforme și amenajări de piatră ne indică faptul că peștera a fost folosită ca bază militară în anii ʹ50, iar mai apoi ca depozit pentru produsele petroliere. Tot aici în 2011 s-a turnat filmul „The Expendables 2” cu inegalabilul Sylverster Stalone. Datorită bubuitorilor si exploziilor folosite în film coloniile de lilieci s-au speriat foarte tare și au părăsit peștera. Au revenit după doi ani. De atunci guvernul bulgar a luat măsurile necesare pentru ca echilibrul ecosistemului să fie protejat și conservat, limitând spațiul de vizitare și acțiunile antropice. Cel mai interesant artefact care a fost găsit în peșteră ne prezintă una dintre cele mai vechi svastici realizată pe o bucată de ceramică ce datează din anul 6000 î.e.n. Păi, cum altfel? Heil Hitler era pe aici de mii de ani, după cum vă povesteam că tot aștept să se întâmple ceva…

Ieșim din trupul de piatră al peșterii, tulburată de granița dintre cele două lumi. În urma noastră rămân șapte ochi albaștri cu pleoapele deschise.
Și tot aștept pe cineva de nu mai vine…

Prezențe Literare

Teo Cabel

Poveștile ne fac viața frumoasă

Povestea bărbatului care a visat frumos, un vernisaj poetic semnat de Valentin Busuioc, la editura Neuma, în anul 2021.
O galerie de imagini și de trăiri, de impresii pline de încărcătură emoțională de valoare antologică (Tăierea moțului, La țară, seară de toamnă, Zile de toamnă, tata s-a întors din război, Cât un suflet de pasăre, Singurătate, Prima iubire, Flori de câmp, Nebuna,) generată de recentul volum al poetului.
Povestea bărbatului care a visat frumos, ars poetica.
Frumosul și urâtul? Care frumos? Cel fizic, cel sufletesc? Care contează pentru unii, care este ignorat de unii, câți reușesc să armonizeze acest duel? Frumos interior, urât exterior sau frumos exterior, urât interior?
Varianta frumos interior și exterior ține de ideal, dar nu imposibilă, cea urât interior, urât exterior ține de damnare, extreme tranșante ori albă ori neagră. Dramatism au primele două. Aici echilibrul pare o iluzie greu de trăit zi de zi.
Motto-ul volumului este un verset din evanghelia după Ioan, cap 6, versetul 63: Forța cuvântului.
La Valentin Busuioc, cuvintele te surprind, înfloresc acolo unde banalul e rece și respingător. Lumescul nu este abandonat în lâncezire, este valorificat: aș fi putut alege o carte/ o icoană/ ori poate un pix/ însă dintre toate darurile care mi-au fost puse pe tavă/ am strâns în mâna mea de copil/ numai linia vieții. Simplitatea, sursa sensibilității reale.
Bogăția și bucuria lucrurilor simple este un lux, mulți le caută toată viața și nu le găsesc pentru că rătăcesc.
Spre a nu ne orbi cu lumina din el/orbul își pune mai întâi/ ochelarii (Lumina) o bivalență blagiană-voiculesciană.
Cel mai greu este să visezi cu ochii deschiși. Trebuie consecvență, talent, bucuria de a dărui.

Lumina care străbate umbrele

Umbrele copacilor tăiați, un poem cât o carte, secționat de titluri pentru a face mai concentrată bogăția expresivității, a impresiei și pentru a ajuta memoria să acceseze rapid calupuri de substanță poetică existentă în rândurile volumului apărut sub semnătura poetului Mircea Teculescu la editura Neuma, 2020.
Literatura poetului este un slalom invers, nu în coborâre, ci în ascensiune.
Metaforă a dualismului material-spiritual, Umbrele copacilor tăiați confirmă că poezia nu se lasă scufundată unilateral într-un urbanism dezolant, într-o depresie schizoidă, ci își permite afirmarea diversității.
Poetica sa este străbătută de un aer de deja vu ineditul rezidă din ingenuitatea sintagmelor, din unghiul de unde se proiectează sensul în construcția estetică. Poezii memorabile: Așadar, Prefigurând plecarea, Dragoste, Trupul fără dimineți, Mâine, A fi, Descoperire, Carnea zeului Ra, Ruguri ce fumegă, Observație, Niciodată;
Versuri de impact: auzi cântecul unor păsări și/ viața ta se atinge de viața lor (Iluminare);
Cad păsări din sălbaticele turle ale nopții (Trasoare), în timp ce tu privești încruntată/ urâtul din jur/ Prin mine mărșăluiește frumusețea ta (Așadar), Bărbatul cu trup fără dimineți(Prefigurând plecarea), țara femeilor fără vârstă[…] trupul fără dimineți/auzise că femeile acelea îndrăgesc/ cuvintele spuse pereților de lemn (Carnea zeului Ra).
Prefațând volumul, criticul și poetul Horia Gârbea confirmă valoarea poeziei lui Mircea Teculescu, lucru pe care îl face și criticul Alexandru Cistelecan pe coperta a IV-a.
Nimic nu iese/ din vintrele realității afirmă autorul, realitatea fiind cadru material, spiritual, metafizic. Limbajul se îmbibă în ființa umană de unde acesta își extrage sensul, după ce cuvintele s-au ciocnit de tumultul interior și au fost alese cu nuanțele pe care le-a simțit autorul că nu îi dau pace.