Propoziții pretențioase – Afinase
La ce bun dacă nu lași o urmă, la ce bun să trăiești?
Uite-așa ne afretăm zilele cu deplină inconștiență, pentru o mână de mâncare, pentr-un pumn de apă…. Se putea evita noua potrivire de evenimente ce se împerechează, după crezul nostru nătâng, dumnezeiește, dar, și la distanțare de fus orar ce schimbă la unitate numărul calendaristic, tot împlinirea coincidenței s-ar fi chemat. Cine să mă pună, pentru prima dată, să caut pentru mâine a-mi ușura sarcinile jurnalistice? Cineva, ceva…. Am anticipat, am programat articolele și-am rămas…. Așa. Fiica doamnei Tăicuțu, Silvia, a citit cu nesaț în 2015 poveștile mele despre cântăreții râmniceni și nu s-a sfiit să-și încondeieze gândurile în numărul 42 al revistei Spații culturale. Surprinzător după șapte ani – n-am știut până azi că întâia mea apariție între paginile unei reviste literare va fi flancată de o cronică la o altă carte -, emoționant și la țanc cu ideea frazei întrebare de la debut, prinsă de Silvia cum nu se poate mai bine. Că viețile noastre, oricât de insignifiante ar părea, au valoarea întregului, maximă, că fără una singură mâine va fi alt mâine, mai sărac și mai puțin sigur. Și cineva trebuie să spună povestea. Eu sau altul….
Povestea acestui loc, acestui timp, acestor oameni. Venirea unor persoane atât de gălăgioase pe oricare dintre străzi, scoate vecinii la gard, în mijlocul drumului, pe trotuare. Cu ciocanul sau cu gurile făcute pâlnie aducem neliniște, nerv – câte unul care ne afrontă, deranjat auditiv la ore nepotrivite -, producem curiozitate, invidie – eu pe la Bălăceanu luat la ochi și la afurisenie de Gâtleajă ăl bătrân: mergea, se uita spre mine dinspre șosea și bombănea, cât să-l aud, ,,al dracului puțoiul, face cârciumă” -, inducem nedumerire – ba de vipia pe care o suportăm fără să clipim, fără să ne ,,crească” aftoase în gură de atâta nebăut -, curiozitate – de ce nu s-au gândit ei la nu știu ce făcătură meșterească; cum de oameni deloc proști preferă condiții vitrege și nu umbra biroului, sălii de clasă… -, lăsăm lumea cu gura căscată – motivații berechet: echilibru de neconceput, viziune și timp mai puțin decât își închipuie. Iar dacă reușești chiar și pe cei deștepți să-i surprinzi….
Domnul profesor – mă recunosc neștiutor de specializare și nume (Cristi vi l-ar dezvălui) – vecin pe 22 Decembrie cu Șaramet – încă în viață, încă neglijent… în deplin declin și concordanță cu cei câțiva agareni cu care împărțea curtea și casa naționalizată -, cu nevoie stringentă de prelucrat acoperișul intrândului în casă – de proprietari, dar ca a lui Șaramet, divizată -, unde se instalase o bucătărie sufragerie de vară și unde invada deseori apa ploilor nebune începute în acei ani 2000 de început. Soția agasată și îngrijorată de soarta bunurilor afectate. Drept pentru care a fost nevoie de lungire și lățire, însă și de o revizuire a poziției grinzilor și legătura cu restul de acoperiș. Se prea poate să fi fost o lucrare virgină, depusă pe placa de beton turnată hăt, demult, mai scap din vedere anumite detalii, deși cred că nu mă înșel. Și n-am uitat un detaliu: faptul că am avut o escapadă perpedes cu proprietarul până pe Eroilor, la câteva case înspre Intercoop de la Solei – o altă proprietate peste care rămăsese stăpân – să luăm niște tablă – omul anilor aceia econom, atent cu fiecare leu -, ocazie cu care am rămas cu un reflex verbal, expus uneori – atunci devenise hitul fiecărei zi -, cel de a folosi versiunea spaniolă a măgarului: buro. (Moment numai bun să mă ageresc. Nu mereu găsești inși dispuși să-și împrăștie știința oricui.) Câteodată uzând bășcălios de mula lui Mircea Badea. Cât a fost a fost: lemn, tablă de învelitoare, jgheab și aruncător de ploaie.
