Spații culturale nr. 41 (5)

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)

Episodul 5

Joi, 29 mai 2003, Vancouver

Am făcut cumpărături de unul singur cu cei 40 CAD daţi de Gabi.
Iată-le :
2 sticle de 2l de Pepsi (solicitarea lui Gabi) – 4,16 CAD
2 kg zahăr – 3,29
1 kg cârnaţi – 3,38
o pungă de ficat de pui – 2,96
o salată mare – 2,29
o pâine – 1,65
Total: 17,73 CAD=390.000 lei
Mult, puţin?
De la început m-am gândit să nu intru şi în a doua hârtie dată, de 20 CAD, ca să nu se spună cumva că cei din România sunt cheltuitori, că aruncă cu bani fără să gândească sau, mai rău, că le place să azvârle cu bani atunci când nu sunt ai lor. Păcătoasa de constrângere permanentă, de luptă pentru supravieţuire, pentru ziua de mâine, o stare care m-a dominat toată viaţa, anii mei din care mi-au rămas în amintire doar lipsurile, nu mă lasă nici aici.
După cumpărături, am fost singur la oceanul Pacific. Mi s-a indicat pe unde să o iau şi a fost simplu. Am făcut 30 de minute pe jos până acolo, trecând peste vreo zece intersecţii. De la unele se vedeau străzile înţesate de magazine. Am ţinut drumul înainte, apoi la dreapta, alt drum înainte şi… OCEANUL. Faleza cu un contur sinuos, urmărind geometria nesfârşitelor golfuleţe, iarbă verde cu terenuri improvizate pentru tot felul de plăceri sportive, echipe constituite ad-hoc, de volei, de fotbal, locuri de joacă pentru copii, biciclişti, fete şi băieţi alergând sau păşind în ritm sportiv, câini de rase diferite, mai toţi inexplicabil de cuminţi, urmând, liniştiţi, traseul stăpânului. M-am gândit o clipă că pe aici câinii sunt sedați, ca să nu producă neplăceri oamenilor.
Am căutat un loc pe plaja imensă. Era prima zi cu cer senin şi mulţi, probabil, amânaseră descinderea, neîncrezători în soarele mai puţin darnic până acum. Am găsit cu uşurinţă un golf în care eram singur, cu câţiva metri de nisip, cu nelipsitele trunchiuri de copac, cu pietre pe care mă puteam aşeza şi cu singurătatea de care întotdeauna am simţit nevoie. Un român singur pe o plajă din Pacific. Cum aş putea să nu mă gândesc în continuare, din când în când, că nu e nimic real, că visez, aşa cum prea adesea mi se întâmplă să mă surprind.

Am avut o întâmplare specifică. Era ora 16. Îmi aşezasem punga şi sandalele la baza unui trunchi de copac şi priveam încântat spre larg, spre munţi, spre imaginile pentru prima oară întâlnite, cercetate, vaste, fascinante, copleşitoare. Am aţipit sau m-am cufundat în starea de izolare absolută. M-am trezit urmărind un copil care ajunsese în zonă şi cotrobăia printre pietricelele malului. Punga mea şi sandalele erau la un centimetru de apa care crescuse. Era ora fluxului, la cote maxime. Le-am mutat locul, fericit că nu s-a întâmplat o catastrofă. Printre obiectele din pungă se afla şi borseta mea de la gât în care aşezasem paşaportul. Am continuat să privesc mişcarea fluxului, pentru prima oară înregistrat pe viu, cu picioarele atinse de valurile domoale, alegând din aluviunile aduse de apă, fără să mă deplasez din loc, pietricele colorate, în nuanţe diferite şi scoici pe care se prinseseră eflorescenţe albe de corali. În această stare, mi-am deschis reportofonul şi am început să vorbesc pentru mine însumi, înregistrând ceea ce văd în cuvinte care simţeam că nu pot acoperi complexitatea unor stări. Trebuia să pun împreună imaginea de pe retină şi cuvântul momentului, aşa cum vedeam, cum trăiam senzaţia ineditului. Transcriu cuvintele rostite şi înregistrate pe casetă, ca să retrăiesc pe cât se poate imaginea surprinsă cu patimă pe retină, într-o stare de relaxare şi încântare absolută. Pe fundalul înregistrării se aude zgomotul oceanului şi totul mi se pare imens:
„Este aproximativ ora 19. O zi senină. Soarele încă străluceşte, undeva în stânga mea, pe plaja metropolei. O frântură din Pacificul văzut pentru prima oară. Drept in faţa mea, dincolo de o latură a oceanului, o peninsulă cu brazi şi alta cu vegetaţie verde. Cam 250 de metri are această peninsulă, după care, în dreapta, încep blocurile cu aproximativ 20 de etaje. Dincolo de ele, lanţuri de munţi, unii înzăpeziţi. În stânga munţilor, pe o colină, se înşiră cartiere ale oraşului. Pe ocean, zeci de bărci cu pânze colorate, cu steagul Canadei. O barcă cu motor şi două vapoare în spate. Apă liniştită, valuri mici. Cred că a început refluxul de aproximativ o oră. Pe plajă, puţină lume. Toate într-un moment de acalmie, de linişte, de relaxare. Oameni calmi. Câini care se bucură că îşi pot băga lăbuţele în apă, lanţuri de munţi în spate, tot mai în spate. Muntele şi oceanul. Frăţie neaşteptată şi atât de rar construită. Cred că se prinde zgomotul paşnic şi adânc al oceanului. Sunt la 4-5 metri de el. Plaja pe care stau, îngustă, nu are mai mult de 6 metri. Plaja din Vancouver nu este o fâşie dreaptă, nu-i vezi începutul, nu-i vezi sfârşitul. Este alcătuită din golfuleţe, cu intimitatea lor. Al meu nu cred că are în lungime mai mult de 20 de metri. Doar eu sunt aici şi în marginea din dreapta, cinci fete şi un băiat. Cam îmbrăcaţi cu toţii. La temperatura de azi, mulţi consideră că este destul de frig. Nu este încă sezon, suntem în mai. Pentru noi cei din România, învăţaţi cu iernile aspre, este o temperatură ideală. Plajă curată, cu o dungă de 1,5-2 metri de nisip umed, datorat fluxului ce a avansat cu curaj, în tăcere, biruitor într-o luptă liber consfinţită. Rămăşiţe de alge, scoici, arareori şi pietricele netede şi colorate. O briză plăcută. Am stat câteva ore pe plajă şi mă simt împăcat, cu adierile de linişte şi pace mângâindu-mi tâmplele. Să nu uit ceea ce văd, să nu uit liniştea de aici şi bucuria de azi!”

Ajuns acasă, constat că mi-a scris părintele Puşcariu din Hamilton. A stabilit ca spectacolul să aibă loc la biserică şi nu pe câmpul românesc, unde ar fi fost prea mare gălăgie. Aşadar, la Hamilton spectacolul va fi în 22 iunie, conform programului. Aştept alte veşti şi mă pregătesc pentru turul de forţă de duminică, cu două spectacole într-o jumătate de zi, la biserica ”Sf. Treime” şi la biserica baptistă. Nu e uşor. Singur în scenă, este o performanţă să ţii în mână o sală de copii. Pentru asta, recitalul este conceput cu multă mişcare, dinamic, cu salturi şi urcări alerte pe scara dublă, cu lupte pe care povestitorul le duce cu personaje imaginare, cu tensiunea puternică din dramatica poveste „Uitarea”, în care are loc o procesiune de înmormântare a unei gâze. De la primul spectacol am simţit că lupta imaginară mă consumă până la pierderea suflului. Am nevoie de secunde de respiro, ca să-mi revin din ritmul prea sacadat al respiraţiei şi fac aceste pauze jucat, pe stare. E un spectacol în care s-ar fi mişcat firesc un tânăr. Anii care s-au adunat peste mine mă obligă la eforturi de compensare peste limite normale. Dar altfel nu se poate, decât cu efort. Şi nu-mi pare rău, iar construcţia mea nu a fost niciodată a cuiva care face economie de efort. Dau totul, până la ultima suflare.
Am vorbit la telefon cu Viorel. Mi-a venit ideea să-l rog pe el să-mi asigure ilustraţia necesară pentru spectacolul de la biserica ortodoxă, unde este chiar enoriaş. Asta în ideea că Nick nu prea e bine primit pe acolo şi fără prezenţa vreunui membru al Centrului Comunitar Românesc părintele Dragomir va accepta spectacolul în alt fel. Viorel a primit cu entuziasm solicitarea. Cred că s-a gândit şi el ca şi mine: vom fi, pentru o oră, în formula noastră de tinereţe, interpreţi pe aceeaşi scenă.

Vineri, 30 mai, 2003, Vancouver

Nelipsitele email-uri de dimineaţă. Atât de multe, încât n-am avut timp de o repetiţie. Nick a venit pe la 13,30. M-a luat la o nouă plimbare. Mai întâi la podul suspendat şi parcul Capilano. Un exemplu despre felul în care poate fi exploatat turistic un obiectiv. Deoarece există acel interesant pod suspendat construit de George Grant Mackan în anul 1902, canadienii au îmbogăţit obiectivul cu o expoziţie de unelte de la începutul secolului XX, plus panouri de prezentare a varietăţilor de arbori, în special brad, a animalelor din zonă, cu prezentarea cascadei, cu sculpturile totemice ale indienilor, cu un magazin de suveniruri, cu un restaurant şi cu spaţiu unde au loc spectacole muzicale ale băştinaşilor. Este drept că cel puţin podul suspendat, cu o lungime de 450 de picioare, o înălţime de 230 şi pădurea din preajmă prezintă particularităţi unice. Pe pod nu trec cei mai slabi de înger, iar senzaţia, pentru mine cel puţin, a fost grozavă şi datorită legănării serioase şi datorită înălţimii peste învolburarea de ape din afundul văii. În pădure, impresionanţi sunt brazii de peste 500 de ani şi arborii crescuţi din trunchiul copacilor căzuţi, într-o simbioză uimitoare.
Mă gândesc că, doar cu puţin efort şi un dram de ingeniozitate, şi la Braşov ar putea fi amenajată o expoziţie pe vârful Tâmpa, pornind de la telecabină, cu peisajul superb de sus, cu o istorie a traseelor, a vechiului restaurant care a ars şi care ar trebui reconstruit şi folosit ca punct de observaţie spre oraş, de mare atractivitate.
În continuare, Nick m-a dus la Lynn Valey Canyon, un loc unde se află două cascade, apoi la Suspansion Bridge, unde am trecut pe alt pod suspendat, de mai mici dimensiuni, şi la Deep Cove, un golf cu ambarcaţiuni, loc de plajă sau de şedere pe iarbă. Un câine s-a dat în spectacol sărind în apă după lemnele ce i se aruncau. Un alt loc ideal pentru adunat gândurile, cu oceanul strecurat între două culmi şi liniştea de nimeni tulburată, păstrată ca un trofeu.
La ora 18 m-a luat Viorel la noua lor locuinţă. În sfârşit, senzaţia de casă din occident. 4 dormitoare, două sus şi două jos, bucătărie, două grupuri sanitare, terasă înconjurată de brazi, mochetă peste tot, inclusiv pe scara interioară, zugrăveală în culori pastel, diferite de la o cameră la alta, aparatură de bucătărie modernă, toate utilităţile. Am vorbit, am mâncat cârnaţi făcuţi pe grătarul de afară, mi-a dat pozele făcute şi i-am dat alte trei filme să le facă. Mai târziu am trimis un mesaj părintelui Dragomir, ca să-i spun că ilustraţia muzicală la spectacolul de la biserică o va face Viorel şi să-l întreb dacă, în aceste condiţii, mai rămâne valabil spectacolul. Mai târziu, după ce ne-am jucat cu Lucas, cel mic, am rămas să vorbim amândoi şi i-am dat telefon Vioricăi. S-a bucurat, cu blândeţea şi pacea ei obişnuită. Am vorbit de salariul care încă n-a venit, de Titus pe care îl voi vedea. Ştiam că asta era o veste aşteptată şi îi încarcă sufletul. Am promis să o ţin la curent, să-i mai scriu. Ne-am culcat la 12,30. La 6,30 trebuia să ne sculăm. Viorel cu Anca aveau, de la ora 8, 12 ore de muncă voluntară la sala de gimnastică în care se antrena fata.

Sâmbătă, 31 mai, 2003, Vancouver

Pentru mine este clar deja, deşi abia mi-am început periplul canadian, pământ pe care mă aflu pentru prima dată: aşa după cum spun toţi, indiferent de generaţia din care fac parte şi de cât de mult timp a trecut de când au devenit cetăţeni canadieni, românii continuă să se simtă străini şi să fie catalogaţi ca atare. Prea mulţi din această a doua generaţie trăiesc încă, după ani buni de la „descălecare”, într-o stare de incertitudine. Unii s-au apucat de cursuri noi sau şi-au reluat studiile din ţară, nerecunoscute pe aici decât după alţi ani buni de muncă. Cu toate că sunt posesorii unor diplome, mulţi dintre ei nu-şi găsesc de lucru în specialitate, continuă să fie administratori de blocuri, vânzători sau spălători de vase, atunci când găsesc şi astfel de job-uri care nici ele nu-i aşteaptă pe români ca pe singurii lor practicieni. Nick îmi vorbea de un român, istoric şi filolog prestigios, care în lipsa unor posibilităţi de a-şi practica meseria, s-a retras într-o mică localitate şi se ocupă cu tăierea pădurilor. Sunt şi alţii care, sătui de atâta căutare zadarnică, sunt hotărâţi să se întoarcă în ţară. Unii, şi ei destul de mulţi după câte intuiesc, s-ar întoarce, dar le e jenă de reacţia celor din ţară, nu vor să revină ca nişte înfrânţi. Ei se laudă faţă de rudele din ţară, atunci când vin în vizită, cu standardul de viaţă la care au ajuns când, de fapt, sunt aproape muritori de foame sau deţinători ai unor activităţi umile, deşi se tot trâmbiţează că nici o muncă nu e ruşinoasă. Chiar şi pentru cei care au un loc de muncă, situaţia nu este stabilă. Poţi să te vezi dat la o parte oricând. Instablitatea este o regulă generală, acceptată de voie, de nevoie. Şi angajarea este dificilă, pentru că nu se face neapărat pe seama meritelor personale şi profesionale. Nepotismul este şi pe la ei în floare, iar un post bun este ocupat, mai întâi, de cunoscuţii conducerii, apoi de cei ai personalului. Abia la urmă ai o şansă, tu cel venit fără nici o recomandare. Din aceste cauze, nici locuinţa nu este una stabilă. Deseori, oamenii se mută din diverse motive. Fie că trebuie să fie mai aproape de noul serviciu, aflat la o distanţă considerabilă de oraşul propriu-zis, fie că se caută o locuinţă cu o chirie mai mică, fie că sunt obligaţi să se mute de către băncile unde şi-au făcut împrumuturi pe care nu le mai pot onora, în lipsa unui loc de muncă. Aceste situaţii frecvente generează depresii şi îngrijorător de multe divorţuri între români. De altfel, încă paradoxal pentru mine este că oraşul Vancouver, cu toată frumuseţea lui, spaţiul imens, aerisit şi lipsit de constrângeri pe care îl are, este în fruntea unui top naţional al numărului de persoane trecute în categoria depresivilor.

Unii români s-au obişnuit cu instabilitatea, alţii însă, dintr-o nevoie de sprijin, se gândesc tot mai mult spre casă. Când vin să viziteze ţara iau aerul turiştilor fără griji, iar la întoarcere critică vehement lipsa de civilizaţie, pentru ca, la câteva luni, ţara aceea îndepărtată, murdară şi supusă sărăciei să fie din nou principalul subiect al înduioşătoarelor aduceri-aminte.
Ne-am sculat, am mâncat ochiuri. Viorel mi-a făcut şi sendviciuri pentru mai târziu, când urma să mă duc la Eurofest. Am ajuns la Gabi. Cu Viorel sigur că mai trebuie să mă întâlnesc până la plecarea spre Toronto.
La Gabi m-am culcat până la 11, apoi am repetat textul stând în pat. La ora 12,30 a venit Nick, cu care am plecat la biserica Sfânta Treime, unde urmează să joc mâine. Condiţii bune, sonorizare perfectă. Voi juca jos, în faţa scenei, pentru a fi mai aproape de oameni. De aici, am plecat la Eurofest, în spaţiul Centrului scandinav. 24 de ţări europene îşi făcuseră stand, fiecare etalând specialităţile lor culinare şi participând, pe o estradă în aer liber, la realizarea unui program artistic.
Românii sunt bine reprezentaţi la stand. La mâncare erau de departe cei mai căutaţi. Se făcuse şi coadă considerabilă la mici. 4 mici cu cartofi prăjiţi, muştar, ketchup şi salată costau 5 dolari. Românii aveau separat şi un stand al centrului Comunitar. Nick a vândut vreo trei cărţi şi a făcut înscrieri la cercul de pictură. Programul artistic al românilor, printre cele mai bune. N-am înţeles de ce o fată în clasa a X-a, violonistă, a cântat separat de restul programului românesc. Probabil pentru a umple un gol între ţările participante. A cântat o adaptare după Rapsodia lui Enescu. Punctul cel mai bun calitativ a fost corul lui Cătălin Ursu, care şi-a lucrat oamenii aproape de o prezentare profesionistă, cu un repertoriu european cultivat. A mai fost un grup de cinci perechi de dansatori care s-au străduit, dar cam atât. Muzica era din Dumitru Fărcaş pe CD.
Spre seară am fost cu Gabi la cumpărat fructe şi pâine. Îi luasem de la Eurofest o porţie de mici pe care i-a mâncat imediat.
Mâine am două spectacole. Va fi bine!
Până atunci, încă o secvență din spectacolul meu de basme:

Scenariu 3

Ilustraţie sonoră de trecere. Din valiză, interpretul scoate un şoricel de pluş şi începe să rostească povestea următoare:

Ce-nseamnă să fii mic, neştiutor.
Trăieşti în lume fără griji, nu-ţi pasă.
Oricum ar fi în viaţă, greu, uşor,
Aproape sau departe de-a ta casă.

Astfel de trai avea un şoricel.
El într-o zi porneşte la plimbare.
De griji şi rele nu ştia defel,
Iar lumea pentru el i-atât de mare.

De obicei el se aventura
Până la poarta mare a grădinii.
Aşa l-a învăţat măicuţa sa,
Să nu dea faţă-n faţă cu vecinii.

Umbla o vreme singur prin ogradă,
Văzu cam tot ce-n curte-i de privit,
S-a-ntors apoi la mama să nu creadă
Că a păţit ceva şi-a povestit :

– Văzui în curte două animale.
Unul din ele fioros privea,
Iar celălalt, ce mai la deal la vale,
E blând şi leneş şi-ntr-un colţ dormea.

Mama l-ascultă mândră, fericită,
Că fiul ei acuma are treabă
Şi află cât e lumea de-nsorită.
De cele două fiare îl întreabă.

– Cel fioros – începe şoricelul –
Se plimbă şi nu-i pasă, ţanţoş este.
Ochi bulbucaţi, c-aşa îi este felul,
Ciocul, ca un cârlig, îi dă de veste.

Pe lângă mine el când a trecut
Crunt a răcnit. Nu ştiu ce-avea să spună.
– Acela e cocoşul, a-nceput
Să-i spună mama. Să nu-ţi fie frică.

– Ei, celălalt sta tolănit la soare,
Cu părul mătăsos şi ochi gălbui.
Dădea din coadă. Pentru mine oare ?
Eu, fericit, priveam în ochii lui.

L-a ascultat bătrâna care ţine
Să-l certe, c-a văzut lumea în van.
– Prostuţule – i-a spus – ascultă bine
Acela-i chiar duşmanul de motan.

Ilustrație muzicală de trecere.
(Va urma)

Valeria Manta Tăicuţu

vârsta de aur

vorbeam despre cărţi cu trufie, erau prada
atâtor zile şi nopţi,
iar noi, vânătorii, trăiam doar în munţii celorlalţi,
împuşcând secundele, cu luna în ochi,
poate cădea şi zăpada pe-atunci, poate ploua
ori veneau ceţuri din lumea aceea
văzută doar
prin oglinda lunetei;
eram sus, eram dincolo, contau prea puţin
lanţul şi biciul, porunca legării de concret.
într-o zi mi-ai adus o carte fără cuvinte şi-am râs,
de pe filele albe lumina se scurgea încet,
ca un plâns, ca o ploaie de toamnă,
nu credeam că voi scrie acolo vreun vers,
nu credeam în fluturii negri şi-n semnele de la naştere
– cartea fără cuvinte murea în pocnetul puştilor de
vânătoare, prada noastră de zile şi nopţi se schimba în nimic.

JOSÉNILTON
SOARES SANTOS

,,România face deja definitiv parte din viața mea”
sau
Cel mai român dintre brazilieni are discipoli în îndepărtata Bahia

Jocénilton Soares Santos, un tânăr brazilian de 36 de ani, născut în Salvador, capitala statului brazilian Bahia, a făcut studii istorice și este poet și producător de filme documentare. După ce l-a întâlnit (“nu întâmplător”, spune el) pe renumitul Ático Vilas Boas da Mota, profesor universitar brazilian, apreciat și profund cunoscător al culturii și literaturii române, în timp ce tânărul producea un documentar despre editorul Vitor Alegria – el însuși foarte interesat de țara noastră – , Jocénilton a avut revelația României. A realizat de atunci un foarte reușit documentar chiar despre Ático, supranumit de cineva “cel mai român dintre brazilieni”, studiază și citește tot ce poate găsi în legătură cu subiectul care începe să-l pasioneze. În acest sens, biblioteca mentorului său și Fundația înființată de acesta în localitatea Macaúbas, Bahia, sunt inepuizabile.
Dar Jocénilton Soares nu se mulțumește numai să acumuleze: el și promovează, în măsura posibilităților sale, cultura română, scriind săptămânal într-un blog (zaramanaz.blogspot.com/2015/05/a paixão-de-eminescu.htmail) unde, pe lângă tema care îl preocupă preponderent, își publică și versurile, ,,cu multă modestie, dar cu destul entuziasm”, după cum mărturisește. Din producția sa poetică publicăm mai jos, în traducere, trei scurte poeme, a căror sursă de inspirație este de prisos să o mai indicăm. Aşadar:

Lui Dio Cassius
(istoric al războaielor dacice)

Pe vechile drumuri de la
Arcidava, Berzovis și Tibiscum
Au respectat toată tradiția ancestrală a toponimiei
Și a fidelității daco-romane,
În familia lui Diales,
În inscripții latine
Și în puritatea anticelor lor denumiri.

Maestrului Nicolae Grigorescu

Menținând patina timpului
În gesturi, priviri și surâsuri,
Maestrul român ne-a impresionat și a dat viață
Madonelor sale câmpenești,
Femei-copile
Mândre și vioaie,
Pline de culoare și viață,
În tradiția Barbizonului,
În priveliști native,
Încărcate de farmec și poezie,
Fie ele Țărănci sau Bătrâne.

Româna unitate*

Sub egida
Credinței, a sângelui, a grâului
Și înarmați cu săbii curbe,

Aripă a cohortelor dace,
Urmași ai legiunilor,
Ai lui Deciballus și Dida,

Intonează strigăte de război
Într-un cor de o sută de mii de voci,
De patru secole tot amânat.

Proclamă la pacea de la Versailles
Și în vechiul vis al lui Mihai Viteazu
Unitatea poporului român!

*Omagiu unificării statului român, proclamată în ziua de 1 decembrie 1918.

Prezentare şi traducere din portugheză de MICAELA GHIŢESCU

Din poezia lumii

Vasili MAZURIN
(1872–1939)

În traducerea şi prezentarea lui
Leo BUTNARU

Care ar fi motivele din care o parte din textele lui Vasili Mazurin sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).

***
Am visat
Că sunt în mormânt.
Viaţa se revarsă larg:
Ba se înalţă
Mai sus de stele,
Ba se lasă în hău…
Pretutindeni e luminos.
Mi-e bine.
Nu vreau să revin în lume:
Lumea e o roată de olar
Pe care sunt modelate păpuşi…
La ce mi-ar trebui păpuşi,
Când eu creez viaţă?
14.VI.1924

Bufniţa

Bufniţa mă privi
Cu ochii ei mari
Şi ţipă.
„Ce ţi-e?”
O întrebai.
Ea privi iar spre mine,
Ţipând din nou.
Ochii ei mari
Negreau peste ai mei
Întrebător:
„De ce am fi daţi noi
Pe această lume?
Tu şi eu?
Tu pe pământ,
Eu pe creangă…
Dar ce ar însemna
Noi amândoi?”
Capul bufniţei se înălţă.
Ochii îi luciră
Întru-ntâmpinarea nopţii
Şi iarăşi întrebară lumea întreagă:
„De ce am fost dată?”
18.VI.1924

***
Secerişul încă nu e pe terminate.
Nu e timpul număratului de snopi.
Veniţi după mine, secerătorilor, –
Mai e mult de muncă,
Nu e timp să ne tragem sufletul.
Ne vom afunda până peste cap
În aurul pâinii,
Pentru ca cei ce ne vin din urmă
Să vadă doar pâinea
Şi să nu ne vadă pe noi.
22.VII.1924

***
Voi veţi vedea
Zori, curcubeie
Şi miliarde
De născute şi nenăscute
Stele.
Oare asta nu ar fi mai bine?
Acolo nici foamea nu te încearcă…
22.VII.1924

***
Izvorul vede în vis un nouraş;
Nouraşul – luna plină;
Luna – soarele;
Soarele – o stea dublă.
Pe furiş, steaua
Priveşte cârlionţii pruncului
Şi îşi zice:
„Eh, dacă ar fi în focul meu
Mintea lui ce se înfiripă, creşte…”
19.VII.1924

***
Ziua întreagă dementul
Pluti pe mare, –
Pescuia soarele din apă.
Obosi…
Se întinse pe nisipul ţărmului,
Izbucnind în râs, de fericire:
În inima lui ardea soarele.
La fel şi eu – uneori
Zadarnic chem bucuria…
Ea vine fără a fi chemată,
Când îi vine.
7.XI.1924

***
Îl aştept pe cel scump, iubit.
Uşa se deschide.
Intră cel antipatic
Şi îmi întinde mâna a salut.
A, iată-l pe el.
Cel mai scump şi mai folositor!
11.XI.1924

***
Iar bucuria arde
Şi tot arde
În inima mea.
Drăguţule firicel, lăstăraş,
Nu ţi-e bine în
Gunoiul meu…
Dar mulţumescu-ţi:
Mie mi-e bine
Cu tine.
14.XI.1914

***
Ţipă el despre ceva,
Copilul… Dimineţile
El ţipă totdeauna. Bineînţeles,
Ţipă despre VIAŢĂ:
Cineva i-a luat
Bucuria –
El ţipă.
Iar bucuria copilului
E totdeauna viaţă.
19.XI.1924

***
E noapte sau zi?
Bate inima
Sau tremură struna?
E vis sau realitate?
Nu ştiu… Dar e bine, nu?
Gânduri luminoase plutesc
Şi eu plutesc împreună cu ele.
22.XI.1924

***
Munca şi cântecul!
Ea pătrunde în adânc,
Spre rădăcina
Ce hrăneşte.
El se înalţă
În azurul cerului
Ce bucură.
Împreună fiind –
Un minunat arbore.

În atelier

Urmaşii lui Isaia şi ai lui Iuda
Lucrează împreună
Cu urmaşii lui
Skovoroda şi Maliuta,
Deopotrivă minunaţi fiind,
Deopotrivă demni
De o coroană din rezede.
11.XII.1924

Pentru A.E.M

Ai dreptate, porumbiţo:
Numai sub pană albă
Se pot naşte albi puişori,
Care se înalţă,
Spre-a reveni cu soare pe aripi.
Rămâi şi mai departe flacără
Ce naşte stele.
Când ele revin din înalta-le plimbare, –
Nu fumega,
Ci primeşte-le
În imensitatea
Atotcuprinzătoarei lumini.
30.I.1925

După lectură din Walt Whitman

Norul din cerul albastru – eu sunt.
Eu sunt – fir de iarbă pe margine de drum,
Cal, cerşetor.
Câine, şarpe, porumbel,
Vânt, soare –
Totul – eu sunt.
Eu sunt caritate şi ură,
Viaţă şi moarte.
Astfel mi-e dat să trăiesc,
Trăgând în sufletul meu
Întregul univers
Şi împroşcându-mă
Prin universu-ntreg.
Însă chiar imens şi necuprins fiind,
Eu sunt totuşi mic
Chiar şi atunci,
Când sunt zeitate.
15.II.1925