Literadura nr. 23 (5)
Ciprian VESTEMEAN
Cum scriu eu?*
Noaptea curge pe dealuri ca un râu
Scriu ascultând o muzică celestă,
dar mă simt ca în infern…
cu Dante.
O soprană mă prinde strâns
de gâtul inflamat,
mă ridică până-n stele, la muze.
În vid mă sărută…
simt cum notele cântului ei
îmi dansează pe buze.
Apoi îmi asaltează limba
Am o gură melodioasă, de privighetoare
Dar nu mai pot respira din cauza unui DO
agățat de mărul lui Adam.
Înghit un întreg portativ și mă salvez!
Din nou pot asculta îngerii…
Ce! Am murit?
Iar?
Născând un poem*
Versul mi se târăște-n poală
îl măsor dintr-o privire
și-apoi încep să torc un nou poem.
Croșetez cuvânt după cuvânt,
broderia e-aproape gata.
Oare unde s-o expun?
E pentru tine:
„Vreau să fim împreună
până când bătrânețea
ne va decoji
și moartea
ne va închide-nghesuit
într-o coajă de alun!”
Remember
Marin IFRIM
Lucrare de licență
în grădina cu urzici
cresc lalele și trandafiri
grădinarul nu rupe
niciun fir
totul e orânduit
în ritmul providenței
la capătul tijelor verzi
e jumătate întuneric
jumătate lumină
râme și rândunele
dincolo de gard
pe frunze de dud
mătasea ridică hangare
pentru fluturii amiezii
melci ai văzduhului etern
în cochilii cu blindaj baroc
lucrare de licență
încetinind viteza luminii
Lumina urcă înapoi în ceruri
pe partea nevăzută a crucii
ochiul minții privește
zădărnicia de a înțelege
efemeritatea obeză
a timpului
trebuie să existe
o ușă secretă spre
somnul din ceas
umbre buruienoase
tot scormone lumina
în căutarea unui popas
din ce în ce mai greu
de găsit cu ochelarii
de floarea soarelui
lumina urcă înapoi la ceruri
într-o retragere haotică
rănită de ochiul omului
rău în toate
orbirea de sub pleoape
coboară spre tălpile iadului
Sub fostele constelații încinse
mersul din tine însuți
e scurt cât propria-ți viață
ajunsă la ultima intersecție
nu mai există
înainte și înapoi
ci doar o stație facultativă
un purgatoriu de foc
între două ape înghițite
de gurile de nisip
ale pustiului
supliciile native
ale speciei au tot ce trebuie
pentru a crăpa gheața
în plante eterate
crescute direct
în cerul mat de sub
fostele constelații încinse
În zori suntem mai mulți
pentru o viață lungă
nu există secunde în plus
zilele sunt ca zborul
noaptea se ofilesc
sub epiderma timpului
neștiut de priviri opace
în zori mereu suntem
mai mulți decât
când am înserat
numerotați unul câte unul
cale lungă până sub cruci
născuți din naștere
împerecheri în zbor
deasupra cimitirelor
cu puzderii de stele cocsate
astupă izvoare termale
cu aburi de aur transformat
în țărână vie
Și cu oglinda: trei
noapte golită de
celelalte culori cu
visuri transferate
în alți neuroni
lângă un bec de
63 de wați
stins de amprenta
care indică
ambele identități
ale luminii
om întreg între
două jumătăți de lumi
timp feliat
cu viață oscilantă
în ambele părți
când același lucru
se întâlnește cu el însuși
și cu oglinda: trei
Cu focul în gene
aici oamenii nu mor
niciodată
doar iarba
și frunzele
doar celelalte
vietăți
se sfârșesc în
oameni
acești mâncători
de pământ crud
din tată în fiu
băutori de lumină
și întuneric
băutori de formulă
a apei înghețate
sorbitori de nori
cu focul în gene
pârjolind
secol după secol
în numele unui viitor
mereu mai incert
pentru o planetă
ruptă din rai
Unii spun că…
la o simplă numărătoare
inversă
împăratul a trăit
o singură zi
mai bine
nu se năștea
ar fi zis
ursitoarele din opoziție
întotdeauna
pentru tirani timpul e
scurt precum o râmă
sciziparizată
la o simplă numerotare
recensămintele spun
că robul e veșnic
și ia mereu
totul de la capăt
unii spun că
adevărul e la mijloc
alții cred că minciuna
are două guri sparte
Prin râșnița speranței
îngeri cu fețe cutate
își pun întrebări
despre viață
tocmai acum când
a fost descoperită
bătrânețea fără tinerețe
stresul locuiește în
plante carnivore
și-n seva firului de nisip
trecut prin râșnița
speranței
intri în viață om
și ieși farmacie ambulantă
cu mers de păianjen
în ghips
până și ceaiurile
de bronz dau în clocot
crăpate de același
fir de nisip
Robotul din jilț
asta e meseria sa
deschide fermoarele
cerului
și privește în gol
ca un endoscop
oasele râmei
lucrează și duminica
are fler de cartofor
respiră în vid
precum aurolacii
avizi de planete bogate
bine disipate
în pungi de plastic
dă drumul ploilor
direct în rădăcinile
sârmei ghimpate
să crească libertatea
din fermoarele cerului
astăzi la muzeu
robotul a coborât în jilț
să asculte slujba
efemerității matematice
Gata de incinerări celeste
reptila cântă sub frunze
precum sirenele
spre Ulise
sub rugina nisipului alb
înțeleptul conchide că
moartea e filozofia de
început a vieții
un greiere prim solist
sare dintr-o scânteie în
alta dinspre partea ruptă
a lunii centrifugate în
scena rotativă a unui
teatru cu actori
pentru un singur rol
e timpul să întoarceți
telescoapele
spre pământ
aici unde fiecare
moare de mai multe ori și
înviază o singură dată
pe masa de operație
sau într-o morgă gata
de incinerări celeste
(8 – 17 ianuarie 2019)
Ioan Vintilă FINTIȘ
Simfonie perfectă a cerului și apei
1.
îmi repovestești viața
cavaler hăituit de cea mai nobilă tristețe
se cutremură dealul magia bântuie catedrala ființei
apoi se luminează apa
sunt mai fericit decât un cuvânt
decât o aripă de înger care se tânguie vâslind
se arată un oraș parcă de fum
acolo te voi împodobi
cu o frumusețe doar de mine știută
moartea își va deschide coperțile
voi deveni poem nemuritor
2.
se cern pustietăți prin cuvinte
fragmente de timp înșirate pe trup
în diminețile copilărie nu eram așa de singuri
potecile creșteau dintr-un munte
acum suntem fotografii de praf
pe un perete care se micșorează
trenurile s-au rătăcit prin gări
prin halte albastre
crapă un fulger pe acoperișul pădurii
păpușile se rostogolesc împreună cu noi în uitare
3.
e toamnă frunzele au coborât de pe cai
viața o simfonie neterminată
în pustiul dintre două secunde
te strig de pe munte cuvintele ard
poemul crește
să fugim către râuri
nălucile ne botează cu cer și pământ
materia nu mai există
îngerul îmi face semn cu un crin
iubito să fugim din oraș
spada sutașului retează o pasăre de aer
4.
cum o strajă de noapte
umbra se furișează departe de trup
acolo unde dorm corăbieri de nisip
așteptând refluxul să cadă din vis
sunt semne pe cer
făptura se oglindește în sine
tu ești femeia pierdută într-o cruciada de vânt
5.
fragmente de timp
straniu cad peste noi
cobor atunci dintr-o uriașă mirare
pe care tu o numești viață
am străbătut ținuturi
am cucerit orașe
deșertăciune zic
tu mă aștepți într-o poveste cu greci
o clipă doar te-am visat
din valuri țesute cu stânci
întrupându-te floare de spumă
6.
apoi ne rătăcim în povești
târziu la hanul reginei pierdute
când lăutari de zăpadă
dinspre nordul ființei
vor coborî cu sănii de lemn
caii de trei ori în noapte vor necheza
într-un tablou de pe simeza cerului
7.
sărbătoresc tristețea regală a clipei
în valea plângerii mă las uitat de tine
8.
cer umblător
jumătate de pasăre
pe o jumătate de țipăt
lacrimă și cruce
urmându-ne în suferință
adie duhul sfânt
peste pustiul de ceară
privește flacăra
cum pâlpâie în candela vieții
ești drum către rugăciunea cea mai înaltă
coboară toamna în calul troian
soldați ai nesăbuinței aducem ofrandă
idolul cântă
femeile nasc
pământul se-ngrașă
9.
sunt locuit de lumină
am încremenit într-o rugăciune de frig
pe țărmul care se mai numește pitagora
cercul se gândește pe sine
trupul se deztrupează
cuvintele se retrag într-un singur cuvânt
revărsându-se mai apoi
simfonie perfectă a cerului și apei
