Spații culturale nr. 41 (6)

Șerban TOMŞA

Ce se poate discuta cu Johnny Depp

Nimic nu se compară cu norocul de a putea asculta vorbele înţelepte ale unui om simplu, care-ţi spune verde-n faţă ce crede el despre una şi alta. Ăla e negru, ăla e alb. Ăsta e prost şi ălălalt tot aşa. Mamă mă-sii! Nu-mi place filozoful ăla cu barbă care apărea la televizor. Parcă e răţoi dăşălat! Şi să ştii că eu am nas de vulpoi: ce nu-mi place mie n-are niciun chichirez. Iar tu fă bine şi aranjează-ţi curtea şi casa! Fă ca mine, mută gardul şi fă-ţi o boltă de viţă! Şi mai lucrează, dracului, şi tu pământul de pe loturile alea din Fânării, că te-a luat la ochi toată lumea că eşti puturos! Vrei s-ajungi de râsul curcilor? Păi, asta e atitudine de om serios? Şi ce înseamnă purcoaiele alea de cărţi? De ce nu le aranjezi şi tu, ca omul? Da’, fiindcă veni vorba, uite aici o listă dă la nepotu-meu. Dacă poţi, te roagă să-i împrumuţi şi lui nişte volume d-astea, d-ale tele. Mie, să ştii, îmi place să împrumut cărţi. Şi le şi citesc! Mai acu’ doi ani, îmi dăduse Vasile o carte frumoasă rău! M-a uns la inimă când am citit-o şi m-am decis să nu i-o mai dau îndărăt. Mă tot întreba el : „Bă, când îmi dai cartea aia?”. „Ai, bă, răbdare s-o citesc şi eu, că n-oi crăpa!” Până a uitat prostu’ tărăşenia. Da, vezi că şi eu am fost pămpălău, că nu m-a răbdat inima să nu împart bucuria cu altcineva şi i-am zis lui Costică: „Bă, Costică, să ştii tu ce carte frumoasă am citit eu…”. „Zău? s-a mirat Costică. Mi-o dai şi mie s-o citesc şi eu?”. „De ce să nu ţi-o dau? Da’ mi-o înapoiezi repede! Că şi cărţile are stăpâni”, i-am zis. „Mai încape vorbă?”, s-a posomorât Costică. Numai că Vasile s-a dus pe la Costică taman când ăla citea la carte. „Aaaa, a zis Vasile, asta e cartea mea ! Dă unde o ai?” „Dă la Mitică”, a zis Costică. „Dă-o încoace!”. Şi Vasile i-a luat cărţulia şi a plecat cu ea. Şi uite aşa am rămas ca prostu’, fără frumuseţe de carte!
Mi-a plăcut cum vorbea omul. „Fiecare să-şi poarte portul şi să vorbească pe limba lui”, spune un personaj dintr-o carte de Marin Preda. Dar mai sunt şi alţii care se comportă natural. Nişte români, lăutari vestiţi, se lăudau într-o emisiune tv că sunt prieteni cu Johnny Depp. Au filmat cu el, au împărţit terciul şi necazurile de artist.
─ Ce fel de om este Johnny? îi întreba o fătucă.
─ Aaaaa, păi, e un băiat valabil! Nu e încrezut, nu-şi dă aere şi se poartă aşa, modest, ca un om dă rând.
─ Vorbeaţi cu el des?
─ Sigur, în fiecare zi.
─ Şi ce-i spuneaţi?
Nişte snobi ar fi bolborosit ceva despre viziune regizorală şi mofturi în legătură cu originalitatea scenariului. Dar ăştia, nu. Oameni dintr-o bucată. Băieţi de băieţi.
─ Ne duceam la el şi îi ziceam : „Dă-ne, bă, Johnny, şi nouă o ţigare!”
─ Şi Johnny ce spunea?
─ Păi, ce să spună? „Ai, bă, că vă dau!”. Şi se căuta prin buzunare.

Timpul este reversibil sau despre Toma, salvatorul

O idee pentru uzul studenţilor de pretutindeni: frecventarea tuturor cursurilor dăunează grav sănătăţii.
Era un profesor la prelegerile căruia mă duceam mai rar. În primul rând, nu erau cursuri, ci un amalgam de înjurături, poante porcoase şi evaluări aiuritoare ale studenţilor. După ce răsfoia câteva file din cursul său, drăcuind copios noţiunile lingvistice, magistrului îi venea de fiecare dată poftă să ne scoată la tablă, în faţa întregului amfiteatru. Nu conta ce te întreba. Cert era că te făcea prost laolaltă cu maică-ta, cu taică-tău şi, în general, cu toate neamurile. Restul nu mai contează.
Eram în anul al doilea de studii. Într-o zi, am dat nas în nas cu el, pe holul facultăţii, când tocmai aveam de gând să chiulesc de la spectacolul pe care el urma să-l monteze, ca de obicei, în Bălcescu. Am vrut să iuţesc pasul, dar m-a agăţat rapid.
─ Stai puţin, m-a strigat el.
O sfeclisem.
─ Bună ziua, am spus, plin de respect.
─ Te faci că nu mă vezi, ai? Şi treci atât de rar pe la noi!
─ Păi…
─ Dumneata eşti Toma şi ai terminat facultatea acum cinci ani!
─ Da, sigur! m-am entuziazmat eu. Chiar Toma sunt! Ce memorie formidabilă aveţi!
─ Tot la Informaţia Bucureştiului lucrezi?
─ Din păcate, tot acolo, am zis, cu un aer dezamăgit.
─ Lasă, bă, că e bine! Dă-i înainte, că-mi place cum scrii! Şi nu ne uita nici pe noi, că de!…
Mi-a strâns călduros mâna şi s-a îndreptat către amfiteatru.
─ Ai văzut ce ţinere de minte am? mi-a mai strigat de departe, întorcându-se vesel, din mers, către mine.
A trecut timpul, am terminat facultatea, iar după trei ani m-am prezentat la examenul de definitivat. Discutam pe hol cu un fost coleg de cămin, foarte drag mie, încă student pe atunci. Amicul îmi spunea despre o carte recent apărută că ar fi rahat cu apă rece. Râdeam. În momentul acela, lângă noi s-a oprit vajnicul profesor.
─ Pe dumneata nu te cheamă Toma? m-a întrebat el, sever.
─ Da, Toma sunt! am zis, amintindu-mi fulgerător de tărăşenia de odinioară.
─ Nu eşti student în anul al treilea aici, la noi?
─ Ba da.
─ Şi de ce, mama dracului, nu vii deloc pe la cursuri şi chiuleşti ca un golan?
─ Hă, hă, hă, hă, hă, hă!
─ Să ştii că dacă mai lipseşti o singură dată, te las repetent! Şi nu mai râde ca idiotul!

Acul şi crocodilina

Odată cu înmulțirea oamenilor imuni la ideea de cultură, asistăm și la o invazie virală fără precedent. Prin spitale există adevărate culturi de bacterii rezistente la cele mai puternice antibiotice. Pacienți care se internează, zâmbitori, pentru analize ori pentru vreo luxație ies pe poarta spitalului în sicriu, deveniți peste noapte adevărate bombe biologice. Poate numai Crocodilina, viitorul medicament sintetizat dintr-o proteină aflată în sângele crocodilului, va putea să echilibreze cumva ostilitățile.
Dar ceea ce se petrecea în urmă cu numai câteva decenii pare acum curată ficțiune.
Las la o parte amintirile pe care le am despre bătrânii care povesteau cum părinții lor, întorși de pe front grav bolnavi, își extrăgeau singuri lichidul din plămâni cu ajutorul unor ace de cusut. Dar și medicamentele aveau parcă efecte mai puternice. Copil fiind, am alergat, într-o vară, cu bicicleta până am simțit că-mi iau creierii foc. Și atunci am scos o ciutură de apă rece din fântână și mi-am cufundat capul în ea ! Când eram pe punctul să-mi dau duhul – ajunsesem să nici nu mai văd ! -, maică-mea m-a vindecat cu trei tablete de Penicilina V.
Pe urmă, prin facultate – adică mai ieri ! -, am auzit lucruri care m-au lăsat cu gura căscată. Internat într-un rând în Spitalul Studențesc, vorbeam cu un argeșean care îmi povestea că în sat la el exista un felcer care avea un mod foarte original de a-și trata bolnavii. Specialistul te întreba:
─ Unde te doare, mă?
─ Aici!
Și îi arătai burta, gâtul, piciorul sau spinarea.
Iar el îți făcea o injecție chiar în locul indicat.
Te vindeca pe loc.
În momentul în care tovarășul meu de suferință a ajuns în acest punct al relatării, în discuție a intervenit un congolez micuț, fragil, bâlbâit, care trăsese cu urechea la dialogul nostru.
─ Eeee, a zis africanul, la noi în sa…sat era un doctor foa…foarte nervos. Dacă nu-ți dă…dădeai repede pa…pantalonii jos, îți fă…făcea injecția di…direct pri… prin pa…pantaloni!
Cea mai tare secvență mi-a fost însă relatată de Geo, prietenul și colegul meu de catedră. În Sârbeni, localitatea sa natală, a trăit până mai deunăzi un fel de spițer care scotea măsele, tămăduia felurite boli și făcea injecții. I se spunea Jidanu. Dacă doreai, îți scotea și cinci măsele la o singură ședință de tratament. Avea o singură seringă și un singur ac pe care îl purta înfipt la reverul hainei de câte ori ieșea la cârciumă. Era un ac rezistent, nu glumă, dar se bontea și el după atâtea împunsături. Proprietarul obiectului nu se descuraja defel și îl ascuțea periodic la polizorul unui prieten.
─ Bă, Gheorghe, striga el din poartă, am nevoie de ostromentu’ ăla al tău. Mi s-a tocit iar suliţa! Ai, nu fi târtan, că dau o vodcă!

Cum mă jefuiesc piticii

Sunt doi. Unul e chelbos și cu o barbă neîngrijită. Celălalt, păros ca un pui de urs. Apar, în vârful opincilor, imediat după ce eu am terminat, în somn, ultimul om de zăpadă. Se știe că fac momăi de nea pentru fiecare femeie cu care m-am plimbat și pentru toți prietenii cu care am băut vodcă rusească. Piticii șușotesc trei secunde și se vede că sunt dintre aceia care, dacă le întinzi o mână, îți taie și brațul și dup-aia îți încasează pensia de handicapat. Scot repede niște traiste mari și îmi fură mai întâi zăpada din curte. Apoi încep să să cărăbănească în sacii lor ființele de omăt care dau să scape, dar nu pot fugi, fiindcă, potrivit tradiției, nu le-am făcut și picioare. Piticii se scălămbăie și, de bucurie, scot niște limbi roșii, șerpești. Amestecă de-a valma bulgării albi cu mersul Emiliei și mă jefuiesc de poemul pe care un poet mi-l dedicase cândva și de mirosul vinului fiert pe care îl beau doi unguri, la etajul al treilea al blocului D, din Complexul Studențesc Grozăvești.
Nu-i întreb niciodată pe micuți de ce fac asta.
Nu sunt curios din fire.

The Gogu

Pe vremea adolescenţei mele fericite, când nu mă gândeam defel la un viitor trist şi rău, trimiteam poezii unor reviste literare. Mi se răspundea la Poşta redacţiei sau mi se publicau unele texte. În Bolintin Vale, la colţul bisericii, cel dinspre şcoala generală, era un chioşc de ziare. Ţin minte şi acum figura binevoitoare a vânzătoarei, o doamnă brunetă, surâzătoare. Cumpăram nerăbdător publicaţia şi frunzăream paginile atent, copleşit de emoţie. Nu voi uita nicicând ce fericire m-a cuprins când mi-am văzut primele poeme tipărite. Niciodată, după aceea, nu m-a mai încercat o asemenea stare de spirit.
Îmi aduc aminte de numele multor scriitori şi persoane publice de azi care scriau poezii şi cărora Geo Dumitrescu, Alex Ştefănescu şi Gheorghe Tomozei le răspundeau la Poştă sau le tipăreau producţiile. Unul dintre poeţii de atunci este astăzi miliardar în euro şi proprietarul unor posturi de televiziune. În fine, la sfârşitul rubricii respective era o listă lungă cu aspiranţii la gloria literară care erau refuzaţi uneori politicos, alteori în bătaie de joc. Pomelnicul era încheiat invariabil de un oarecare The Gogu.
Tot pe atunci, întâmplându-se să particip la o olimpiadă de limba şi literatura română organizată la Buftea, am intrat în sala de clasă în care fusesem repartizat şi m-am aşezat pe locul indicat. Am ridicat ochii şi nu mare mi-a fost mirarea când am văzut scris pe tablă, cu majuscule supradimensionate, THE GOGU. Priveam şi mă minunam. Iată, îmi spuneam, faimosul The Gogu îşi are culcuşul pe aici, pe undeva. După câteva momente, pe uşă a intrat un elev înalt, mustăcios, care s-a îndreptat către tablă şi ne-a spus, privindu-ne vesel pe cei din bănci şi arătând către inscripţie :
─ Eu sunt The Gogu. Eu! Şi s-a împuns încântat, cu arătătorul mâinii drepte, în piept.
A ieşit agale pe uşă.
După ce am rezolvat subiectele, m-am îndreptat către ieşire, buimac de foame şi de oboseală. Pe hol, o mică busculadă. Un profesor mai în vârstă îl ţinea pe The Gogu de o ureche şi rostea o predică, porcăindu-l bine pe băiat. Am înţeles că The Gogu fusese prins în timp ce fuma la toaletă, împreună cu nişte colegi. Băiatul ţinea capul plecat, dar se vedea bine că se amuza de situaţia în care se afla.
I-am mai văzut numele de câteva ori la Poşta redacţiei.
Cu acelaşi răspuns : Ne pare rău, deocamdată, nu.
Apoi n-am auzit niciodată nimic despre el.

Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineaţă

Moartea este un domn distins pe care îl găsesc uneori, către dimineaţă, aşezat pe marginea patului meu. Nu ne spunem mare lucru. Flecărim despre beneficiile aduse organismului de legumele proaspete şi despre cât de rar sunt spălate maşinile în Danemarca. El fumează tot timpul şi îmi face, în răstimpuri, semne de complicitate, cu ochiul. E grăbit, fiindcă la uşă îl aşteaptă un alt domn, pare-se şoferul său. În poartă staţionează un Lincoln argintiu, cu care proaspătul meu amic îşi conduce muşteriii, contra cost, prin cluburi de noapte. Ştiu că e proprietarul unei firme. Ceva matrimoniale, ceva funerare. E foarte ocupat. Dar nu pleacă niciodată înainte ca eu să adorm din nou. Mai târziu găsesc scrumiera plină şi o ultimă ţigară fumată numai pe jumătate.

Masacrul inocenţilor

Am ieşit vreo două-trei zile la plimbare, pe platoul înalt şi întins care domină localitatea. Aerul e curat, tare, ca la munte, iar câmpul nesfârşit e acoperit cu zăpadă. Atmosferă de basm. Sunt însoţit de doi băieţi care au cu ei şi un câine, luat „la plimbare”. În realitate, îmi mărturisesc ei, aproape toţi puştanii au câini de vânătoare cu care prind iepurii şi potârnichile care mai scapă de alicele vânătorilor. „Îmi place la nebunie, îmi zice un copil, când iepurele e prins, doborât şi omorât de câini”. De fapt, continuă el, urecheaţii fac infarct şi mor de frică. Celălalt îmi explică încercările potârnichilor de a scăpa atunci când sunt rănite: se îngroapă în zăpadă şi rămân nemişcate, încât nici nu-ţi dai seama unde se află cu adevărat. „Dar nu scapă niciodată”, îmi precizează el, zâmbind. Copiii au ochiul format. Ei îmi arată, la două sute de metri depărtare, un iepure care ne pândeşte îngrijorat de după nişte tufe de scaieţi. Câinele îl simte şi el şi dă să se repeadă, dar stăpânul său îl opreşte scurt – „Nu, Maxi!”-, din respect pentru mine, care am oroare de vânătoare şi îi cert aspru când aud că au manifestat cruzime faţă de un animal. Câte un stol de potârnichi se ridică în zbor, câinele vrea să le urmărească, dar este oprit de fiecare dată. „Nu zboară prea mult, îmi spun băieţii. Obosesc repede, se lasă pe zăpadă şi pot fi prinse cu uşurinţă”. Pe deasupra dă roată, cu aripi desfăcute larg, pândind micile zburătoare, un uliu păsărar. „Dacă le găsesc prinse în capcane, le jupoaie pielea capului şi după aceea le mănâncă. Mai întâi, creierul şi spinarea”. În stânga noastră, la trei sute de metri, mergând direct peste semănături, apare un alt băiat, însoţit de doi ogari. Fuge la fel de repede ca şi câinii săi, ne depăşeşte, încercuieşte linia orizontului, îl vedem în dreapta, apoi se pierde în spatele nostru, către apus. A parcurs şapte kilometri, ocolindu-ne, cât ai clipi. În depărtare se aud focuri de armă. Băiatul cu ogarii a dispărut. „Trebuie să ne întoarcem”, îmi spune unul dintre cei doi băieţi care mă însoţesc. „Dacă nu plecăm repede, îmi împuşcă ăştia câinele”.

Locul în care nu mai eşti nimic

Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.
Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Altora le cresc aripi în nopţile de primăvară.
N-am văzut pe nimeni să fie fericit la amiază.
Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti şi să te răsfeţi precum un broscoi, în zilele de arşiţă, pe fundul unei bălţi răcoroase.
Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a respira.
Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai niciodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi neascultătoare. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi un prun, care se ridicase de acolo, se mutase aievea mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci şi peşti mici, cu coşurile confecţionate din răchite?
M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus fără sfârşit.

Un mare om

Într-o seară de septembrie am fost smuls de la calculator de doi cunoscuți care m-au dus, mai mult cu forța, pe proprietatea unui prieten comun, pentru a cunoaște un mare om. Era vorba de un muzician celebru, al cărui nai se auzea cândva pe toate posturile de radio din lume, dar care a fost declarat falit în Franța și a fost nevoit să se reîntoarcă pe plaiurile Dâmboviței. În rarele mele incursiuni prin București îl zărisem întâmplător, de vreo două ori, pe la Piața Veteranilor (sau Gorjului?), plimbându-și mutra cenușie și deprimată.
Gazda își așezase musafirii la o masă lungă, pusă în curte sub niște arbori aflați încă în vegetație. Marele om stătea în capul mesei. În celălalt capăt, se lăfăia un tânăr blond și simpatic despre care am aflat că era directorul unei filarmonici. Fiecare dintre cei doi era însoțit de câte o fată drăguță, apropiată de vârsta majoratului. Pe de lături, amicii amfitrionului nostru se cinsteau cu vin, aruncând priviri admirative asupra geniului care bea, evident, doar apă minerală. Marele om s-a ridicat și m-a întâmpinat cu efuziune. M-a luat în brațe, m-a pupat și mi-a strâns mâna. M-am așezat în apropiere, am refuzat băutura și, auzind ce debita muzicianul, am căutat să-mi țin gura. Marele om îi înjura de zor pe țigani și pe evrei, aprobat cu entuziasm de ceilalți. Mai puțin de directorul de filarmonică, preocupat să-și sărute tovarășa. Pe urmă, zeul pogorât printre muritori a început să vorbească despre tunelele și sanctuarele dacice din Bucegi, despre sfârșitul lumii în 2012, când Pământul își va opri rotația, temperatura va scădea cu nu știu câte sute de grade, viața va dispărea și abia după aceea planeta noastră va reîncepe să se învârtească, dar în sens invers. Mă simțeam penibil, nu știam încotro să-mi îndrept privirile, în vreme ce amicii se mobilizau să-și umple paharele. Tânărul blond a observat panica mea și a căutat să mă liniștească, făcându-mi semn cu degetele la tâmplă, că adică să nu iau în serios ce spune naistul, fiindcă nu e în boii lui. Blondul mi-a dat și o carte de vizită și am văzut că avea un nume evreiesc.
Văzând că n-am de gând să mă „afirm” cu nicio idee și că voi rămâne mut, ca prostul, până la sfârșit, un intelectual din localitate, fost elev de-al meu, a simțit nevoia să mă laude și i-a spus marelui om că sunt un romancier consacrat, recunoscut la nivel înalt, că ei se mândresc cu mine etc. Muzicianul s-a încordat brusc, s-a făcut vânăt la față și am simțit că îmi poartă pică. Din momentul acela nu mi-a mai dat nicio atenție. I-a mai drăcuit pe evrei vreo trei minute, apoi s-a oprit și le-a spus celorlalți, pe nerăsuflate, cu ură:
– Am scris și eu șapte volume de versuri, patru de nuvele și șase romane!
Cu alte cuvinte, ce scrisesem eu era nimic pe lângă impresionanta cantitate de capodopere literare concepute de el! Plus că era, știa toată lumea, un incomparabil compozitor! A fost singurul moment când cei de față nu prea i-au dat crezare. Se vedea după privirile lor, lucind a neîncredere.
A venit și momentul plecării. Marele om și-a luat rămas bun de la toți, dar pe mine m-a ocolit cu dibăcie. Numai un ghiont sănătos al tânărului blond și frumos (se ridicase în picioare și am observat că era și înalt) l-a făcut să-și aducă aminte de persoana mea și să mă ia din nou la pupături, adresându-mi, zgomotos, niște laude pe care nu le-am înțeles bine.
În timp ce musafirii se îndreptau către poartă, am rămas năuc, privind în urma lor, cu gura căscată și cu mâinile atârnându-mi pe lângă corp. M-am închinat. După ce gazda s-a întors, l-am întrebat:
– De ce îi înjura, mă, X pe evrei ? Directorul ăla de filarmonică, prietenul lui, nu este evreu?
– Bineînțeles că e. Dar dă-l în pizda mă-sii, ce, el nu e țigan?

(Din volumul Supraveghetorul și alte povestiri)

Florin COSTINESCU

Discobolul lui Myron

Ispitit până la ultima fibră,
îndrăgostit
de linia orizontului,
Discobolul…
Încordat, cu trupul arc vibrând,
el o adulmecă precum un animal
înaintea saltului asupra prăzii;
linia orizontului îl provoacă
cu cât pare a-i spune:
„Hai, îndrăznește!”

O cercetează atent cu privirea,
ca pe o femeie întinsă, goală,
în iarba vălurită
de răsuflarea calmă a depărtării…
Linia orizontului poate fi
chiar trupul femeii venind spre tine,
îi spune, atingându-l,
o adiere neașteptată;
Discobolul ar vrea s-o surprindă
ridicându-se,
înălțându-se pe vârful picioarelor,
spre a culege fructele văzduhului
ce îi veghează odihna,
ar vrea s-o vadă aranjându-și părul
năvălindu-i pe umeri
în oglinda pe care i-o întind
mâinile zorilor…

Și, deodată, teama de a o răni,
de a-i reteza trupul,
însângerându-l,
mai puternică deveni
decât dorința de glorie…
Din clipa aceea,
nemișcat i-a rămas
brațul cu care trebuia
discul să-arunce
peste anotimpurile lumii…
Nu a știut că marele Myron,
pe lângă frumusețe și forță,
îi hărăzise și o inimă…

(sept.2014)

Arlechin

Târzie ora, ca un cearcăn,
pe chipul zilei în declin,
pe scena altădată plină,
mai joacă doar un arlechin,

N-are nevoie de scenariu,
de autori divini în har,
mulţimea aplaudă-n neştire,
și iese-n brânci prin Sărindar,

O voie bună, de ospiciu,
culoare dă orei de-acum,
deasupra însuşi arlechinul
zeu nou, al timpului de scrum…

Ceasul din turn, stampă

Somnolent, obosit, taciturn,
bate ora exactă ceasul din turn,
şi-o aruncă în urbe peste triluri şi punţi,
peste ziduri roase şi frunţi,
catapultă e ora, bing-bang, bing-bang,
intrând prin ferestre în case de rang,
în obscure, pitoreşti domicilii,
cum încă se văd şi azi prin sicilii,
şi ora perfidă loveşte în plin,
parcă ar fi capul unui vechi rasputin,
în cearcănul ei adormiră prin veacuri,
domniţe-n dantelă curtate de fracuri,
umbre pe ziduri, muzici febrile,
tropot de cai, lumini de feştile,
de sute de ani trecerea ei,
pârjoli, fără număr, bărbaţi şi femei,
prin paturi abrupte, prin divane fierbinţi,
sub sfâşiate cearceafuri scoase din minţi,
altădată urcă ostaşii pe cai,
petrecând-i la luptă-n alai
punându-le scuturi în mâini
şi-n raniţe sare şi pâini.

Somnolent, obosit, taciturn,
bate ora exactă ceasul din turn,
şi-o aruncă în sus, foarte sus,
până piere-n văzduh şi-n auz,
până se preface în os şi în cretă
începând să bată în altă planetă
şi atunci cântă iar, din tării,
pentru morţi, muribunzi, pentru vii…

Uşa de brumă

O bătaie abia pâlpâind aud în uşa de brumă,
o voce îmi spune:
tu eşti oaia rătăcită de turmă,

Ai mers alături de drum, depărtându-te,
depărtându-te,
n-ai ţinut seama
de câinii de pază,
de tunete,

Dau uşa de brumă cât pot la perete,
mă uit în afară: cine-a vorbit?
Nimeni,
nimic nu se vede…

Doar pe-o ramură îndoită de lună,
o frunză se zbate
parcă ceva ar vrea
în şoaptă să-mi spună…

Foșnetul ei amărui,
oricât de departe aș fi
mă ajunge din urmă –
cu cât mai departe-s
de magica, trudnica, turmă…

(3 aprilie 2010)

Nodul gordian

Toate, dar absolut toate – până la nodul gordian;
în faţa lui cuvântul dă înapoi,
sângele se opreşte în loc,
veveriţa rămâne pironită pe creangă,

Apare din senin, n-are nimic comun
cu mătasea broaştei, cu pânza de paianjen,
sau cu dantela miresei,

Unii zic că nodul gordian e rotund,
alţii că n-are o formă anume, că e perfect,
într-un fel, operă de artă,
nu se simte la pipăit, oricât ai fi de priceput,
nu i se cunoaşte originea, deşi e matusalemic.

Cu toate că nu ni-l dorim îl primim mereu moştenire
fără o ceremonie anume; îl găsim pe pragul casei
înfăşurat în hârtie sclipitoare pentru cadouri,

De-abia îl privim şi-ncepe să-şi facă efectul,
nodul gordian intră în funcţiune, îşi porneşte motoarele,
vreo patru, ca Boeing-urile, pentru siguranţă maximă.

Ce-i dincolo de nodul gordian puţini ştiu cu precizie:
păduri de mesteceni pufoşi, iarbă flămândă şi cerbi,
sau pământ răscolit de cenuşă şi cârtiţe?

Rareori îi vedem printre noi cultivând mărar şi ridichi negre.

Nodul gordian nu bate niciodată în retragere.

Când cineva îl trage de guler ripostează
şi bate cu pumnul în masă.
Nodul gordian nu admite compromisuri.

Palma mea, arsă…

Ce ştii tu despre lacrima zeilor?

Aici, în palma aceasta, s-a odihnit o clipă
în drumul ei spre pământ,
aici şi-a căutat strălucind intens albia,
era linia vieţii…

Ce ştii tu, iubito, despre lacrima zeilor?

Palma mea este arsă,
ca un câmp
pe care s-a prăbuşit
soarele.

Jocuri sfinte

Mai risipită-n clipă ca o boare,
fiinţa ta o regăsesc în rugi,
de zmeuriş de toamnă-n înserare,
precum silabisirea unei rugi…

Cu tine-a zmălţuit jur-împrejurul
o mână nevăzută din văzduh,
dând în vileag iubirea, harul, purul,
şi nimbul preamărit de sfântul duh,

Astfel va fi-nceput, ca-n jocuri sfinte,
zidirea de sub iedera dintâi,
ce ne urcă spre zodia fierbinte,
cu miez de rodii şi tămâi,

Te văd iuţindu-ţi pasu-n sus,
stârnind celestele petale…
grădini cu ciocârlii-n auz
îţi pun miresme sub sandale,

Mai risipită ca o boare,
fiinţa ta o regăsesc în rugi,
de zmeuriş de toamnă-n tremurare,
precum silabisirea unei rugi…

Despre lume

Cineva se apleacă la urechea mea:
„Aceasta e lumea”…
ce vrea să spună, cu mâna pâlnie,
învăluindu-şi cuvintele?

Altcineva strigă în gura mare:
„Aceasta e lumea”…
strada răsună de cuvintele lui.

Am înţeles:
înlăuntrul lumii,
două moduri de a vorbi
despre lume.

Fântâna

Cercul acesta râzând
în hohote
cu cât mai mult ne închide –
şi noi desenându-l cu inocenţă
şi resemnare,
de parcă am face semn
unui astru necunoscut.

Dar acolo sus numai iluzia planează
cu aripile ei, fragile, de ceară;
iar cercul
sub tălpile noastre
devine ochiul unei fântâni
ce ne aşteaptă,
flămândă, căderea.

Fatalul gol…

Urcat pe-un colț de nor, sinucigașul,
neajungându-i streașina vecină,
pentru o moarte sigură, deplină,
s-a aruncat în gol îndoliind Orașul…

Ce scări, ce trepte nevăzute,
va fi descoperit spre înălțimi?
se întrebară oamenii – mulțimi,
umblând năuci prin clipe mute,

Va fi atras osânda-asupra lui,
pentru o plată veșnic amânată,
a lumii pururi contemplată,
a lumii lui și-a nimănui?

Și oamenii i-au întrebat pe îngeri,
mai mult, privind în sus: pe zei,
despre-acel nor ce-ndoliase cerul…
Și încă n-au aflat misterul.

O, golul cel imens, fatalul gol,
spre care s-a împins sinucigașul
era chiar golul-ntrăinării dintre ei!

(16 apr.2015)