Spații culturale nr. 41 (4)

Poveşti de călătorie

Doina CERNICA

Curcubeul milenar din Metz

Niciodată şi nicăieri ca în Gara Metz nu am avut sentimentul că locul în care cobori din tren, staţia feroviară în sine, ar putea să însemne chiar scopul final al călătoriei. Am fost luată prin surprindere şi imediat copleşită de frumuseţea ei, deşi o mai văzusem de la fereastră în răstimpul scurtelor opriri din drumul mai departe. Efectul schimbării de perspectivă era inimaginabil. Jeanne Meichelbeck, cititoare şi autoare de versuri pe care o cunoscusem la o întâlnire a oamenilor scrisului de la Centrul European pentru Promovarea Artelor şi Literaturii din Thionville, şi care crezuse cu mult mai mult decât mine că voi ajunge într-o zi în oraşul vieţii sale, a zâmbit încântată: probabil uluirea mi se citea pe chip. ,,Kolossal, nu? Avea să-mi explice după aceea că nu folosise termenul la întâmplare, inaugurată în 1908, gara, gândită să faciliteze deplasările a sute de mii de soldaţi, se bucurase pe tot parcursul construirii de atenţia personală a ultimului kaiser al Germaniei, Wilhelm al II-lea, care i-ar fi desenat cu mâna sa impunătorul ,,clopot”. Da, mă aflam în Lorena, unica regiune a Franţei învecinată cu trei ţări: Germania, Luxemburg şi Belgia, care numai în secolul trecut suportase în două rânduri dramatic această poziţie. Un trecut la care şi prezentul, şi anul naşterii noastre ne îngăduiau să ne uităm cu detaşare, iar mie să aleg să privesc, fără să mă satur, sculpturile şi frizele care decorau uriaşa, impresionanta construcţie din calcar cenuşiu-gălbui, fixată pe structuri din beton armat, metal şi sticlă. Dar nu acesta era totuşi ţelul călătoriei, ci reîntâlnirea cu Jeanne Meichelbeck pentru întâlnirea cu Metz. Din care gara, desigur, făcea parte.
Pentru că ştiu că prietena mea este o persoană atentă cu timpul, am acceptat fără întrebări plimbarea sub cerul puternic însorit printr-un parc tânăr, cu arbori încă prea cruzi pentru ca umbra lor să conteze. Însă, cum plimbarea este totuşi un drum, am ajuns în cele din urmă într-un punct al lui din care mi-a arătat în depărtări viţă de vie, hamei, stufăriş, pomişorii în care cresc mirabelele, micuţele prune loreneze, aurii şi parfumate, pe care le-am văzut mai mult cu ochii ei, deoarece Seille, cu numele după numele apei pe valea căruia a fost conceput în spiritul în care sunt gândite acum spaţiile verzi ale noilor cartiere din oraşele Franţei, are nu mai puţin de 20 de hectare. Ne aflam chiar în centrul Parcului Seilles, din care ţâşneşte scânteind spre tării o sculptură monumentală în bronz, ,,Flacăra libertăţii.

Ne-am pierdut apoi pe străzi cu clădiri când vechi, când noi, cele mai multe pentru mine cu arhitecturi şi poveşti meritând fiecare popas, dar Jeanne mi-a propus cumva, în trecere, şi numai fiindcă ne-a ieşit în cale, unul într-o piaţă cu genul de aglomeraţie amintind de imaşurile satelor de acasă ocupate vremelnic de căldărari. În timp ce îmi spunea că aici a fost un loc de joacă, dotat cu tot soiul de instalaţii care îl făceau deosebit de atractiv pentru cei mici, eu încercam să-mi domolesc bătăile inimii, înregistrând, aparent liniştită, mulţimea pestriţă, străjuită de corturi cu voluntari, care gata să ofere prim ajutor, care clamând condamnarea rasismului, care dispuşi să-i înveţe pe nomazi drepturile omului, care pregătiţi să-i iniţieze în deprinderile igienice cotidiene, care să le predea binefacerile unei vieţi stabile, muncitoare şi decente între semenii ce preferă casa căruţelor. Ne-au întâmpinat prietenoşi şi unii şi ceilalţi, oferindu-ne, unii, pliante, ceilalţi tingiri şi ibrice. După ce am schimbat o vorbă, m-am liniştit, norul zilei s-a risipit: erau ţigani spanioli. Ziua a devenit iarăşi frumoasă! Atât de frumoasă, încât nu am rezistat impulsului de a întârzia o clipă ca să aruncăm o privire din cadrul unei porţi larg deschise spre o lungă curte interioară, plină de flori, muzici şi de oameni în vârstă conversând prietenos: un club pentru seniori.
Însă curtea în care aveam să intrăm nu era aceasta, ci a unei înalte zidiri medievale cu donjon datând din secolul XII, cel mai vechi edificiu civil din Metz şi, deopotrivă, cel mai avangardist, surâde Jeanne, Hotelul Saint-Livier, care de un deceniu adăposteşte memoria aşezării şi îndrăzneţe laboratoare de creaţie: FRAC – Fondul Regional de Artă Contemporană din Lorena. Am urcat în tăcere, fiindcă şi ora era a tăcerii în care se aflau concentraţi câţiva cercetători, spectacolele, experimentele artistice de diverse genuri fiind ale altor zile, după cum la acel ceas al amiezii părea cufundat într-o odihnă visătoare şi fostul Arsenal militar preschimbat de Ricardo Bofill într-un centru cultural fără seamăn, cu două săli de concert pe o suprafaţă de zece mii de metri pătraţi, una de 1354 de locuri, cealaltă de 352, amândouă însă întotdeauna pline, fie că este vorba de muzică veche sau nouă, de concerte simfonice ori de jazz, fie de Orchestra Naţională a Lorenei sau de invitaţi din toate părţile lumii. Ca orice mesin cultivat, Jeanne ştie pe de rost declaraţia entuziastă a marelui violoncelist Mstislav Rostropovici, invitat să-l inaugureze în mai 1989: ,,Această construcţie are o acustică fantastică şi o atmosferă pe care o găsesc de excepţie!”
Salutăm cu capul lăsat pe spate o altă supravieţuitoare în confruntarea cu adversităţile veacurilor, locuinţa în stil gotic a unui bijutier bogat, cunoscută drept Casa Capetelor pentru busturile care îi decorează ferestrele de la primul cat şi ne îndreptăm spre Piaţa Saint Louis, în care continuă să trăiască zidurile de incintă galo-romane ale veritabilei fortăreţe care a fost cândva Metz. Imobilele edificate umăr lângă umărul lor cresc umbră sub arcade şi uneori umbră se prelinge şi din chepengurile deschise pentru o gură de aer – caracterul comercial al acestui spaţiu zămislit de faimosul port la Moselle se păstrează şi acum. Într-o artă a contrapunctului pe care Jeanne o concretizează desăvârşit în prezenţa unui vizitator încântat ca mine şi pe care oraşul o susţine cu diversitatea captivantă a obiectivelor sale istorice, arhitectonice, culturale – turistice, intrăm direct din căldura amiezii în răcoarea Bisericii Trinitarilor a cărei istorie coboară într-o mănăstire a acestui ordin religios şi, mai adânc, în Curtea de Aur a Austrasiei, parte a regatului francilor merovingieni. Dezafectată, reamenajată, biserica ne primeşte ospitalier cu o expoziţie de mari panouri foto semnate Sébastien Grisey, organizată de serviciul pentru patrimoniu cultural al primăriei, ,,Culoare&Perspectivă – Arhitectură contemporană la Metz”, care ne oferă imaginea a 14 edificii publice construite aici în ultimii 20 de ani.
Iubitoare de mişcare, de mers pe jos, am impresia că totuşi nu pot face faţă vitezei soarelui pe bolta cerească, dar vina, desigur, îmi aparţine, vreau să văd prea mult dintr-odată. Sunt fermecată mai ales de atâta verdeaţă ocrotită de respiraţia binefăcătoare a apelor Mosellei şi Seillei şi de atâta piatră gălbuie şi roz cenuşie, şi verdeaţa şi piatra, în construcţii spectaculoase graţie peisagiştilor şi arhitecţilor lor în curgerea vremii. Jeanne îmi savurează cu discreţie şi orgoliu admiraţia: încă nu am văzut Catedrala. Într-adevăr, prima privire îndreptată spre această zidire fabuloasă se îngemănează cu gustul amar al neputinţei: nu am ochi s-o cuprind nici pe orizontală, nici pe verticală, nu am ani s-o privesc în fiecare închipuire care-o împodobeşte, nu am viaţă s-o cunosc în tot ce adună, istorie şi artă deopotrivă. Oricât de revoltătoare, alegerea este singura soluţie pentru ca întâlnirea cu celebra Catedrală ,,Sf. Ştefan” din Metz să rămână în memorie bucurie vie, una dintre acelea care hrănesc nevoia covârşitoare a sufletului de frumos şi înălţare.

,,Lanterne de Bon Dieu”, Lumina Celui-de-Sus, Catedrala singură alege pentru mine: cu cea mai mare suprafaţă de vitralii din lume (6500 mp), este şi cea mai senină dintre zidirile gotice ale vechimii. Edificată în trei secole, construcţie grandioasă în piatră sculptată, giuvaer al arhitecţilor şi al meşterilor de demult, ea spune povestea cu mult mai lungă a înluminării sale, o poveste care începe în secolul XIII şi care, cu Jacques Villon şi Roger Bissière, continua să se depene şi în secolul XX, înălţându-se încet, dar sigur, odată cu reînvierea şi îmbogăţirea artei vitraliului, spre mileniul existenţei sale la Metz. Între cei de seamă, primul se pare că a fost Hermann de Műnster, pomenit în arhivele Catedralei şi, mai mult, răsplătit pentru devoţiune şi măiestria lucrului său cu dreptul de a-şi dormi somnul de veci în spaţiul sacru al locaşului. I-au urmat, călugăr umil şi artist cunoscut, Théobald de Lixheim, apreciatul pictor pe sticlă strasburghez Valentin Bousch, Laurent-Charles Maréchal, ridicat de arta sa la titlul de Ofiţer al Legiunii de Onoare, din atelierul căruia au plecat vitralii pentru 1600 de edificii din Franţa şi care a rămas în istoria artei şi ca şef al curentului pictural botezat de Baudelaire Şcoala din Metz. Să nu-l uităm apoi, niciun vizitator nu-l uită, fiindcă este numele cel mai cunoscut publicului larg, pe Marc Chagall, căruia şi înscrisurile explicative de pe pupitrele de sub vitralii îi acordă rânduri pe măsură.

Elaborate treptat, într-un timp atât de lung, vitraliile Catedralei din Metz sunt şi o istorie a genului, mergând de la transparenţele sticlei colorate la figurile transparente ale scenelor biblice. Dar, mai mult decât atât, ele îi vorbesc omului despre lumina celestă răsfrântă în curcubeu, semn, după Potopul lui Noe, al îndurării lui Dumnezeu faţă de viul de pe pământ şi de tot ce este pământ. E rândul meu să surâd, la ceasul de mare lumină al zilei de afară, toţi, în Catedrală, avem pe chip, policromă, pecetea diafană a acestui semn, a acestui legământ. Jeanne îmi citeşte gândul şi îmi răspunde la fel, apoi îmi explică în şoaptă că, asemenea tuturor spaţiilor sacre, şi Catedrala are un loc al ei cu un maximum de energie pozitivă.
Se află spre sud şi atinge apogeul după ora trei a amiezii, când mierea soarelui intră prin fagurii multicolori ai marelui vitraliu. Şi întoarce abia perceptibil capul spre oamenii care începeau să se aşeze solemn şi cuminte în dreptul lui. Ne alăturăm lor fără îndoieli, fără întrebări, cu o inimă deschisă deplin frumuseţii şi bucuriei.

Mihaela MALEA STROE

Poemul gândurilor din inima serii

Ești virgula de taină și sunt punctul
Într-o poveste singură și tristă,
În nopți adânci, de lume exilată:
Povestea celor care nu există.

Povestea celor care sunt și nu-s,
Încarcerați în trup, pentru o clipă,
Ce din iubire fac mereu risipă
Și istovesc în umbra lui Iisus.

Ne-mbrățișăm, cuvinte-ntre vedenii,
Cuvinte fără umbră zămislim,
Trudim, efemeride-n ochiul vremii
Și, câteodată, parcă ne-ntâlnim.

Ne tulbură angoasele ne-firii,
Orbecăim, uitând spre ce-am purces
Și, totuși, în sincopele trăirii,
Alegem suferința, cel mai des.

Tot pipăind pe marginile lumii,
Înaintăm, cohorte-ale iubirii,
Până în tâlcul primului totem.
Și suntem și nu suntem. Și suntem.

Poemul dimineților disimulate în noapte

Zorile ni-s, parcă, nopți,
Nopțile ni-s măști de ceară
Visuri vii ne bat la porți,
Cântă clopotele-n seară…

Ești aici
Și sunt prin preajmă,
Te găsesc și mă găsești.
Fie vară, fie iarnă,
Noi împărățim povești,
Ce respiră, zi de zi,
În a fi și a mai fi,
Că aidoma ni-s firea,
Suferința și iubirea…

Distribuie: