Literadura nr. 23 (4)

Constantin SUDITU

dorință

zicea prietenul meu
căruia nu-i plăcea absolut
niciun alt anotimp decît vara
măi tată ce bine ar fi să fie
vară toată viața

nu mai știu ce am făcut între timp
cîtiva ani separați/el una eu alta
pînă cînd mi s-a zis du-te că s-a dus a lăsat
și ușa deschisă și mîncare în frigider
du-te că a plecat vara din iulie
nu l-a mai prins nu ți-l mai unge cu jale
du-te și spune-i că i s-a împlinit durerea
o vară i-a fost viața/viața toată

o fi și moartea cu anotimpurile ei
mori primăvara stai acolo numai
pe sub pomi înfloriți/mori toamna
iei o veșnicie frunzele pe rînd la întrebări
tu de ce/tu de unde/tu pentru cine

fuga de poezie

poeții adevărați nu au niciun drept
li se cuvin toate interdicțiile
majoritatea efectelor speciale din film
ale personajelor negative

tot ce merită cu titlu deplin este apa de ploaie
dar și din aceasta sînt în stare
să facă un lucru frumos așadar
după ce cuget mai îndelung revin
nu merită nici apa de ploaie

voi ceilalți nu vă alarmați procentul
acestora este drastic de mic iar prognoza
pe următorii ani anunță secetă mare
să-i răsădim cumva la marginea lumii
din sută în sută de ani cu medalii de gît
balize de coliziune în caz de fugă în viitor
a bunelor intenții cu vîrf de limbă cu tot
și să ne vedem cu bine chiar dacă avem ochi

abureli existențiale

pomi înfloriți vreme bună/liniște
păsări cîntă vîntul adie/liniștire
dame frumoase uși deschise/doar
că mereu trebuie să apară ceva
care să nu-mi lase acces la toate acestea

iată un lucru curios: eu nu prea visez
însă uneori mă mai trage în vise
cîte un amic mort și-mi zice: dragă

dacă ai ști ce poftă de viață ai în ultimul moment
cît chef de a face și spune ai/păcat
mare că nu ține mai mult

după asta/după fiecare vis mă întorc
la orice nimic/și-ntr-adevăr: găsesc
atît de mult spațiu în care pot să fac
și un triplu salt mortal pe secundă/încît
am impresia că exist în mai multe locuri deodată

mă gîndesc la binefacerea lumii cu
o moarte în plus/îmi spune un amic viu
și fiindcă-l privesc nu știu cum/continuă:
dar nu poți păcăli moartea nici
măcar cu ceva în favoarea ei

pomi înfloriți vreme bună/liniște
păsări cîntă vîntul adie/liniștire
dame frumoase uși deschise și noi
și noi/și noi plescăim abureli existențiale

orgoliu mărunt

nimic mai urît
să intri bucuros într-un cimitir
să te lauzi că ești viu

morții nu se laudă între vii
că sînt morți
se țin deoparte și tăcuți
nu cred că vor
să mai fie vreodată aici

în lumea din care tac
s-o fi dus vestea că ne grăbim
și cînd iubim

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XIX)

Amintirile copilăriei (I)

Mai zilele trecute am primit de la dl. Dorin N. Uritescu, fostul meu coleg de facultate, azi un foarte cunoscut lingvist (și mai nou și prozator) o carte care mi-a răscolit amintirile și m-a întors în timp în urmă cu câteva decenii. Cartea se cheamă Cronica pictată anticomunistă a copiilor din comuna Vinerea, raionul Orăștie, regiunea Hunedoara, România, 1950-1961.
Autorul îi propune cititorului o întoarcere către perioada de neagră amintire a anilor în care s-a produs colectivizarea forțată a satelor românești, după model sovietic.
„Subiectul” nu e nou și în ultimii douăzeci-treizeci de ani a fost abordat în numeroase scrieri, fie ale unor oameni care au trăit atunci în mod direct, nemijlocit evenimentele, fie ale unor memorialiști sau analiști istorici. Nouă este însă acum abordarea, făcută de niște copii aflați la vârsta școlii primare. Copii care, la vremea aceea au surprins prin desene naive și sincere momente din drama trăită de locuitorii satului românesc. Sunt desene stângace, dar cu atât mai convingătoare: într-unul vedem cum un țăran plânge îmbrățișându-și boii de care trebuie să se despartă pentru că i-au fost luați la colectiv, în altul drama unui țăran care este deportat în Bărăgan ș.a.m.d.
Volumul despre care scriu aceste rânduri este emoționant și mișcător. El mi-a stârnit întoarcerea în copilărie, la satul meu, o localitate uitată de lume, Lera, de pe Valea Bâscii Chiojdului, unde au avut loc evenimente și întâmplări similare cu cele despre care este vorba în cartea mai sus amintită.
Noi, copiii de la Lera și din satele apropiate n-am desenat în caiete și-n maculatoare scene precum cele ale colegilor noștri de atunci din Vinerea Hunedoarei, însă nu înseamnă că nu am avut cam aceleași sentimente și emoții.
Tatăl meu, deși era salariat al primăriei din comună, n-a fost scutit nici el de cotele care se dădeau în anii ’50 ai veacului trecut.
Eram un năpârstoc și totuși îmi amintesc cum în spațiul de sub balconul casei bunicii au fost ascunse șase oi pentru a nu fi rechiziționate. Practic ele au fost zidite acolo, dându-li-se mâncare prin fanta unei dușumele de deasupra. Câte emoții au trăit atunci părinții de teama că la vizita celor cu controlul oile să nu cumva să behăie și să dea de gol ascunzătoarea e greu de spus.
Grație faptului că tatălui meu, ca agent veterinar avea oarecare trecere la Primărie (Consiliul popular, cum se numea pe atunci) a reușit, el știe cum, s-o treacă pe bunica de la „chiaburi” la „țărani mijlocași”, fapt care ne-a creat oarecare protecție față de urgia timpului.
Am mai scris undeva cum tatăl meu, care a înțeles mersul vremurilor, a renunțat la cariera de cântăreț bisericesc (era elev la Seminarul teologic din Buzău) și, la sfatul unui om de bună credință, s-a școlit și a devenit tehnician veterinar. O carieră care, putea să se desfășoare într-o oarecare liniște și neutralitate politică…
Urmând acest nou drum, nici nouă, copiilor nu ne-a fost greu să înțelegem propaganda timpului, mai ales atunci când părintele nostru venea de pe la diverse instructaje raionale cu teancuri întregi de afișe pe care vedeam vaci cu ugerele pline și porci grași, exagerat de frumoși, cum nu se aflau nici pe departe în satele noastre, unde țăranii nu cunoșteau alimentele cu îngrășăminte chimice și unde fiecare sătean își hrănea animalele cum putea și cu ce putea.
Amintirile copilăriei, o știe astăzi până și un școlar, au fost și au rămas pentru un scriitor tezaurul cel mai de preț. Nu de puține ori pe ele s-au „construit” opere de valoare, care au rezistat timpului.
Satul Lera, în care mi-a fost dat să văd întâia oară lumina zilei, este o localitate uitată de lume, situată departe de așezările mai acătării ale județului Buzău. Aș zice mai degrabă că era (și încă mai este!) un cătun care nu spune mai nimic celui care ajunge pentru prima oară acolo.
Și totuși există câteva repere care îl individualizează.
Întâi și-ntâi este vorba de „Colțul Pietrei”, un conglomerat format din mari bucăți de stâncă, aflat la marginea de nord a așezării. Nu întâmplător i s-a spus așa, fiindcă este aidoma unui colț dintr-o piatră ascunsă în pământ. În copilăria mea stânca era rece și pustie, dar de atunci și până azi s-a acoperit cu mesteceni și salcâmi, arbori care se ambiționează să trăiască hrănindu-se din puținul pământ pe care l-a adus vântul de-a lungul timpului.
La poalele acestui mic munte curge, venind din adâncuri, un fir plăpând de apă, în jurul căruia a fost amenajat mai demult un modest loc de popas. Deasupra conductei de aducțiune a izvorului a fost așezată o cruce de piatră, fiindcă lerenii mei sunt credincioși și au vrut ca în acest chip să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru că le-a dăruit apa rece și limpede ce iese neîntrerupt din adâncurile stâncii, nu se știe de când, poate de veacuri sau de mii de ani…
Cu un anume prilej (nu mai știu care) un prieten din București, Costel Păun, descoperind pe Internet o fotografie a acestui loc a dus-o la un atelier specializat și a cerut să fie imprimată întocmai pe peretele unei căni de faianță. În imagine apare o parte a muntelui „înverzit” de coroanele mestecenilor și ale salcâmilor, iar ceva mai jos se văd izvorul și șoseaua ce trece prin apropiere.
Se înțelege de la sine că păstrez cu mare sfințenie acest mic și totodată simbolic dar. Păcat că în imagine nu apar și cele două tunuri de artilerie, vopsite în culorile tricolorului românesc (montate acolo acum câțiva ani), între care stă scris cu litere mari numele satului – „Lera”. Nu de alta dar călătorii care vin dinspre Prahova ori dinspre Buzău și poposesc la izvorul dătător de răcoare, bucurându-se de liniște și de peisaj e bine să știe unde se află…
La câteva sute de metri de „Colțul pietrei” se află o altă curiozitate geologică: un fragment de munte alcătuit dintr-un minereu de culoarea oului de rață. Căutând prin diverse cărți și dicționare de geologie, am aflat că ar fi vorba de șisturi vulcanice – de unde și concluzia că erele geologice și-au lăsat aici urme foarte serioase, cum de altfel s-a întâmplat în întreg ținutul Buzăului (mă gândesc la Muntele de sare și la Vulcanii Noroioși, atracții turistice unice în România).
În spațiile dintre unele blocuri ale „Colțului pietrei” ne închipuiam noi copiii deceniului șase al veacului trecut că ne aflăm în cazemate din care putem supraveghea șoseaua din vale, pe care, chipurile, ar fi putut trece armate inamice.
Se vede treaba că filmele sovietice de atunci aveau mari ecouri în mintea și-n imaginația noastră…

20 ianuarie 2022

Cristina María Penalva Pastor
(1954, Alcalá de Henares, Spania)

Poetă, producător, realizator și moderator al programului de radio LITERĂ Mică RUAH, dedicat poeziei, în cadrul Radioului Universitar din Alcalá de Henares (Spania) și la Radio Casa Bukowski (Colombia).

Poem

Sunt temuta tăcere a lui Dumnezeu
vreau să mă mut
să fiu scânteierea
unui sarment arzător

Memorie

Să nu mă obligați să beau
din apa uitării
prefer să mă botez
sub cascada senină
a Mnemosynei
și să-mi aduc aminte
că sunt fiica pământului
și să merg pe calea binecuvântată
pentru a scăpa de alte vieți
cu înfățișare novice de camelie
și clara conștiință a peștilor
recitând limbajul pietrelor
ca să-mi urmez Iubitul
pe care îl ador
gravată pe zidurile sale

Poem

Ale cui sunt mâinile acestea
de albă și gingașă lalea
ce plutesc în miez de noapte
și desprind petalele apei

Odă Fiului Cuvântului

Zdrăngăni cuvintele
Și absurdul lucrurilor germinează
Acest cenaclu de realități
Ce se arată atunci când se simt descoperite
Stăruie
Și spune-ne cum ne privesc fără pică
Cum respiră în muțenie
Din durerosul regat al oamenilor
Dincolo de tine
Ce arată aceste intrepide felinare
Când marea e în spate
Stăruie și întoarce-te
și povestește-ne
Tu cel ce cunoști ultima cotitură
A seninătății indelebile
Și cât de încăpățânată e noaptea
Când vine raza și-o destramă

Ramuri frânte de culoarea temerii

cu o sete de secole
caută pe dibuite pământul
fără a putea face vreun pas
înainte de a-și pecetlui ochii oblici
și de a se retrage în veghea eternă

Tu mi-ai slobozit mâna
cum să mai găsesc pe mălăiști
liniștea sau lumina sau cucernicia
ritualul cremenii din piept

Totul are vântul și sfârșitul său
acum nu mai ajung la chemarea apei

Mă întorc la noapte,
la duioasa și plăcuta noapte
ce m-a plăsmuit
la violete ocrotitoare
la conversația în șoaptă
ca să țin cele trei veșnicii în aer

Noaptea

Noaptea e văduva e orfana
sora fiului risipitor
și mai e și fiul risipitor

Noaptea e un nume ce nu a fost dat
e marea prefăcută
de liniște și de lumină

Noaptea zboară peste lume
pentru ca cineva să poată plânge

Noaptea aleargă după lună
ca să nu dispară cu capul în jos

E naștere între ruine și lut
e ecoul pus pe cruce
E un cal negru
îmbrăcat în gheață eternă

E când pământul ne ignoră

Poem

Ajunși în punctul acesta,
nu va mai fi îndeajuns
senina conștiință a peștilor
ne desfătăm precum peștele zburător
sau mai bine ne transformăm
în păsări ale norocului
și vom plana cu capul sus
învățând rutele de migrație
mereu spre Sud mereu
ca să nu murim de bătrânețe
ci ca albe păsări ale mizericordiei

Traducere și prezentare
Elisabeta BOȚAN