Literadura nr. 23 (2)

Manuela Camelia SAVA

8 februarie – 44

În tine bate ora exactă
cifrele se adună ca soldații pe front

Trăieşti aici și acum
Mai multe vieți
Mai multe povești
Tot atâtea greșeli
Tot atâtea iubiri

Zile și nopți

Când vine o nouă zi
te recunoști în crivățul visului

Când vine o armată nouă de gânduri
la granița dimineții
îți acaparează inima

Teritoriile sângelui sunt acoperite de zăpada zodiilor
pe lângă viruși
se naște războiul
Davai ceas
Davai palton

Primăvară

Copiii zâmbesc ca florile
petalele soarelui îți încălzesc sufletul
îi strângi în brațe pe toți

Degetele lor firave desenează conturul
unei vieți

Zodie

Cu unghiile scrijelesc zidul lăcuit
Zac povești între crăpăturile cărămizii
Ce-aș putea spune în plus…

Declin

Înserarea coboară
în mine
ca un perpetuum mobile
Dealul se înclină sub pașii mei lini

Clopotele alungă demonii
Unul singur rămâne – Iubirea

Citadin

Sunt cetățean cu mască
Tramvaiul 23 virează
în intersecție spre Valea speranței
Frigul ne alungă pe toți in flăcările iubirii
Alergăm să nu pierdem culoarea verde a semaforului
Peisajul nu are început
Nu are nici sfârșit
Valentin e Sfântul cu mai multe inimi
El trăiește în piața cu flori

Azi

Măștile ascund toate fețele
Restricțiile învelesc sufletele cu aburi
Șobolanii merg pe culoarele unice
Eu merg pe culoarul unic
O hârtie e scanată apoi alta și mereu altele
În telefoane nu au curaj să se uite
Dar le scanează cu interes la intrare
După albastru te pierzi
Ai putea să ieși din întuneric
îndrăznind să treci bariera
Pe unde iadul trimite flăcările spre noi
La graniță s-au înzăpezit declarațiile belicoase

Mihaela Roxana BOBOC

Început de februarie

printre figurine de lemn
mâinile mele fără astâmpăr
cărțile de psihologie pe care le încep,
rând pe rând,
ca apoi să îmbrățișez
romanul pe care îl voi scrie cândva
după ce voi fi ieșit din strânsoarea acestei iubiri
care m-a ucis înainte să mă nasc
femeie în trupul poeziei
pictez copacul vieții în rogvaiv
fără să mă gândesc la tine
la cum mă privești de parcă aburul iese din gura mea
odată cu sufletul
în acest tunel unde singura lumină vine în zori
mult timp după ce am sărutat absența ta
în poeme la minut.
Am pierdut o noapte încercând să-ți prind urma
când tu erai în clopotul dimineții,
pe muchia dintre cuvinte și respirații
în locul unde Tania se mira de distanța scurtă
între tăcere și cântec
ascult un poem de februarie
cum își leapădă tristețea în mine.

Unde încape fericirea

Este marți
ascult la căști Rachmaninoff
pe fundal știrile vuiesc între covid și război
lumea începe să facă provizii
să caute buncărul perfect
unde să-și îngroape frica
se caută vinovații se arată cu degetul
dreptatea se împarte felii
copiii merg la școală
au ghiozdanul ticsit și pe chip o dulce plictiseală
în iarmaroc se caută mărunțișuri
o femeie alege de pe tarabă o stofă
pe care va coase un buzunar
unde încape fericirea
se scrie un poem
pictez mandale
între punctele multicolore
vine primăvara
în fir alb și roșu
ghioceii tresar de sub pământ
o altfel de înălțare
coborârea la lucrurile mărunte
nasturii dimineții se închid
peste buzunarul mic
unde încape fericirea
au tăcut cu toții
în rugăciune.

Luminița BRATU

Pasărea de lut

Pene de lut
avea pasărea,
pictorii o colorau,
muzicienii îi cântau,
sculptorii îi conturau formele suple,
apoi așezau pasărea
în locuri publice
unde ea putea zbura
doar printre gândurile oamenilor,
dar penele ei nu străluceau
ca soarele,
nici trilurile ei nu se auzeau
precum cântecul ciocârliei,
iar aripile ei
rămâneau nemișcate,
piesă de decor
în parcul orașului
pe unde oamenii
se plimbau gânditori,
fără să se oprească,
prea grăbiți să o privească,
în timp ce ploile o spălau,
iernile o ningeau
toamnele o colorau,
iar ea,
aștepta tăcută și tristă
ca o amintire,
totuși frumoasă
creată de un artist de mâna a doua.

Pe front

Caii stăteau nemișcați
pe linia frontului,
iar soldații își țineau scuturile drepte
în mâna stângă
și steagurile dreptății
în mâna dreaptă
așteptând sunetul trompetei.
Arcașii aveau arcuri,
tanchiștii aveau tancuri,
peste nori zburau rachete,
iar oamenii în uniformă
luau cu asalt oamenii
fără uniformă
și fără scuturi
și fără steaguri,
în numele păcii promise.
Bătălia nu avea vreun sfârșit,
nici învinși sau învingători,
ci doar trupuri
lăsate pe câmpul de luptă,
udat sporadic
de ploile timpurilor
și scăldat apoi
de razele amurgului târziu,
la fel de însângerat
ca și trupurile soldaților căzuți.

Tipare

Ziua se tipărește pe sine
cu început și sfârșit,
cu apus și răsărit,
cu gânduri și cuvinte,
tipare legate
mai departe
în fapte.
În palme tipare avem,
repere și arme purtăm,
ne-ntipărim în minte
momente, simțăminte,
iar chipul ne e mască
rămasă necitită,
în spatele-i trecutul,
ce spațiu insalubru!
ascuns, nedemascat
ce îl purtăm cu sine
ades mistificat.
Tiparul unicat
rămâne neschimbat,
Croitorul Demiurg
nu ne-a ascuns tiparul,
ci ni l-a pus pe frunte
și-apoi a tipărit
nemuritoarea umbră
întoarsă spre zenit.

Fățarnice așteptări

El,
Cel nemuritor,
s-a crezut muritor
o vreme
și, omorând timpul
cu inutile așteptări
a rănit eternitatea
care
prin sângele ei și-a descoperit
iertătoare
frumusețea amurgului.

Florentina Loredana DALIAN

Octombrie roz

Atât de departe mireasma acelui octombrie
înveșmântat în culoarea iubirii…
în timpane, lovesc sonorități
aducând cu tropăitul cailor de stepă,
tu – pari că te-ai sublimat,
știi, e atunci când solidul se transformă în gaz
și acesta se duce departe, tot mai departe,
peste mări și țări,
peste răni care nu se văd,
peste cuvinte care nu se spun,
peste câmpii și munți,
nemaigăsind drumul înapoi.
Uneori, mai răzbește o șoaptă,
dar e atât de încet și-i atât de târziu,
vine numai pe șest, ori în somn,
atentă să nu mă trezească.
Apoi, în zori, vraja se risipește
ca fumul acelui foc mocnit peste sat,
în care sunt arse frunzele, toamna.
Întors în tine, găsești pe retină, atâta doar,
ca un ultim semn al unei realități de cândva,
imaginea unui octombrie roz…
prea târziu,
prea devreme,
sau prea de tot!

Aprilie

Mă afund în vise la orele două noaptea,
când podurile de peste Neva se deschid
într-un spectacol ce asaltează inimile îndrăgostiților.
De-aș fi printre ei, aș cânta la chitară,
chiar dacă notele îmi sunt străine;
cântecele îndrăgostiților n-au nevoie de note,
nici de cheia sol,
doar cheia inimii deschide iubirea
lăsând-o liberă peste ape,
deasupra fabulosului oraș în care n-am fost niciodată
dar l-am visat de atâtea ori
când mă risipesc între vise,
la orele două noaptea,
ora la care se deschid podurile de peste Neva
și inimile celor care împărtășesc aceleași iubiri
neîmpărtășite.