Literadura nr. 23 (1)

Editorial

Camelia Iuliana RADU

Dincolo de viitor

Cu niște ani în urmă, am ajuns la Hobița, dorind, ca fiecare, să văd, să simt începutul. Am
deschis portița, încastrată în poarta mare de lemn sculptat, am intrat în curtea țesută cu iarbă fragedă,
iar poteca m-a dus până în prag. Într-o lume verde, adâncă, o căsuță mică de chirpici, cocoțată pe
câteva rânduri de piatră, dormita în soarele blând. Prispa îngustă, camerele mici, obiectele vechi,
aduceau aminte de traiul minimalist al țăranilor din alt veac. Am privit, am ascultat, am așteptat.
Fotografii, citate, un amestec de muzeu al satului în miniatură și intimitatea unei vetre a începutului
de lume; m-am întors în curte, nemulțumită de mine. Nu simțeam nimic. Nici măcar curiozitate. Totul
era previzibil, generalizator, așa, ca pentru turiști. Dar Brâncuși nu era acolo. Nici măcar Constantin.
Mă pregăteam să plec. Mi-am mai aruncat o privire de rămas bun peste curte, pomi, iarbă, magaziile
mici care se zăreau în spate; și, deodată, le-am văzut. Am tresărit, am rămas nemișcată, în timp ce
simțeam cum mă cuprinde o căldură intensă, pe care o ai la reîntâlnirea cu un prieten vechi.
Da, erau ele, zeițele pământului, de la facerea lumii, sparte din munte, tocite de apele
învolburate ale râului de munte, scoase pe pajiștea albă de mâinile oamenilor, care le-au simțit
instinctiv misterul și frumusețea. Aduse acasă, spre folosință și, uneori, uitate prin curte, ca entități
binevoitoare, ocrotitoare. Erau câteva pe prispa îngustă, câteva jos, lângă temelia casei, altele pe lângă
gard. Le-am văzut mai apoi și în spatele casei, pe lângă magazii, risipite ici și colo, uitate, lăsate la
odihnă sub soarele blând. Aceste pietre albe, mici și mari, rotunjite de ape, în formă de ou uriaș, sau
de obraz de copil, de zâne, în forme sugerând începutul lumii, esența creației primordiale, de la care
poți porni spre alte și alte întruchipări, după cum îți este de bogată imaginația, păreau că mă privesc
din visul lor, cu pleoapele coborâte. Pietre ninse de timp, spălate de toate apele istoriei.
Parcă îl și vedeam pe micul Constantin privind rotunjimile misterioase ore întregi, la fiecare
răsărit de soare, în amiezile fierbinți sau pe înnoptate, încercând să descifreze în ovalul lor mesajul
nespus. De câte ori le-a atins, le-a pipăit, le-a mângâiat, de câte ori le-a ascultat în tăcere. Am
convingerea că aceste pietre albe au fost primii lui învățători. Mamele eterne. Zeițele. Alături de ele,
răbdătorul lemn, plăcerea de a-i da o formă, o ea și un el, părinți spirituali ai creației.
Pietrele albe au rămas scufundate în memoria afectivă, dar a fost nevoie să plece departe,
tocmai la Paris, să se confrunte cu modelele și excentricitățile noilor arte, să înțeleagă deschiderea
spre originalitate ca mod de exprimare absolută în arte, a fost nevoie să își caute cu înfrigurare
identitatea, să nu și-o piardă, în iureșul năvalnic al lumii, pentru ca ele, cuminți, să îi răsară în vis, iar
el să le poată privi cu ochi de artist.
Arta lui Brâncuși este o artă a esențelor, sculptorul supărându-se foarte tare dacă era numit
sculptor abstract. Diferența este însăși procesul de creație; abstracționiștii simplifică, merg până la
schematizare, pe când sculptorul român scormonea în oameni și obiecte, pană le găsea miezul, forma
cea mai intimă, gestul emoțional din spatele oricărei întrupări pământești. Asta înseamnă prețuirea
particularului, a unicatului, dar un unicat al esențelor; iar pentru a sublinia tocmai această
particularitate a creației sale, dar și a naturii, a folosit pentru același subiect materiale diferite. Altfel
este somnul unei muze cu pleoape aurite, și cu totul altul al unei muze care respiră din piatra sidefie
a marmurei.
Așa cum spunea istoricul și criticul de artă Pavel Șușară, în una din numeroasele sale
conferințe despre Brâncuși, românii, având o cultură artistică venită pe filieră bizantină, nu au
dezvoltat un istoric în sculptură, ci în arta reprezentării grafice; dar a venit Brâncuși pe urmele ei și a
ars într-o viață de om, toate etapele, ajungând, practic, dincolo de viitor.

Tatiana ERNUȚEANU

Publicist și poet, Tatiana Ernuțeanu s-a
născut în România. Absolventă a Facultății
de Limbi și Literaturi Străine și a unui
master în Relații Publice în cadrul SNSPA,
fost profesor de limba română și Specialist
PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a
făcut remarcată cu volumul de debut Carne,
Visuri și Oase triste uitate în Hydra, editura
Eikon 2020. A publicat poezii în reviste
literare din România și străinătate precum:
Revista Neuma, Viața Românească,
Luceafărul, Revista Steaua, To The Lite
House, Tastzine etc.
Senzual-misterioase, ambigue,
pătrunzătoare și intense, încercând să
exploreze resorturile interioare, scrierile ei
propun o poezie expresivă, marcată puternic
de vizual, suprasolicitând palierele
emoționale.
Anul trecut a fost invitată la Festivalul
Internațional de Poezie – București, ediția a
XI-a cât și la Maratonul de Poezie și Jazz,
ediția a XIII-a, organizate de Muzeul
Național al Literaturii Române – București.
Iubitoare nu doar a poeziei pure, ci și a
prozei poetice, Tatiana scrie, lunar, în
Revista Forbes Life, rubrica Chicstalgia, și
în alte reviste ca special guest.

dacă ne vom mai întâlni vreodată
golurile
am să te ascult
cum privesc casele simple săsești
cu teama că acolo nu mai stă nimeni
deși coșul pare că fumegă

*******

egalitatea
se observă
doar din poziție superioară
spre exemplu de la etaj
un etaj deasupra căruia
nu mai stă nimeni
decât Dumnezeu
de aici
ai șansa să vezi în jos
perpendicular
așa vezi cel mai bine
pe pervaz
ceainic mic roz fané
adus de la Karlovy Vary
fără apă termală
deci practic inutil ca mine
2 vaze la fel de mici
furate (deci păcatele sunt tot mici)
dintr-un apartament
care nu mi-a aparținut
cum nici vazele uitate
nu mi-au aparținut
până într-o zi
4 ghivece cu flori
cărora nu le vorbesc
deși Geta mi-a spus
că ar trebui s-o fac
mai jos de pervaz
pentru unii scăparea
pentru alți moartea
pe asfalt urmele albastre
lăsate de frunzele galbene

*******

ultima dată când te-am plâns
privind înapoi pe geamul de la bucătărie
m-am gândit la tine ca la un om surd cu scoici în loc de urechi
ca la o plantă perenă care îmi va zâmbi mereu de la hubloul unui submarin
în acest timp oameni circulă pe falia dintre noi fără să știe
că o singură dată în istorie două gloanțe s-au întrepătruns, probabilitate de 0,01%
sunt păstrate în muzeul de istorie britanic cum noi nu vom fi decât în memoria telefonului
din benzinărie radioul șoptește că urmează festivalul slăninei
un subtitlu al viitorului
ultima dată când te-am plâns
a fost când te-am confundat pe stradă și mi s-a umplut tricoul de palpitații
aceeași tunsoare, același aer stăpânit al celui care pune totul pe umărul fatalității
ultima dată când te-am plâns a fost când după amiaza încinsă în ciorapii cu portjartier te târa după
ea și te-a întins pe mine ca pe un balsam după bărbierit.
în rest te-am plâns numai la jurnalul de știri, cu capul în jos, pe burtă, din Berlin, din stația lui 178,
cu buzunarele pline, proaspăt tunsă, cu pantofi uzi și ochi uscați

*******

am ochii ca două zile de luni care privesc înapoi cu jind
sub prelata care ne acoperea ca pe niște hamsii expirați
zgomotul gecii tale de fâș, ah, ce urâtă era,
alarma insomniacii mei hormoni, zece negri mititei cu muștar și pâine de casă
îmi căzuseră în cap, toate ideile ca niște fise
tabăra de la Costinești epava tinereții mutilată umbrea fața ta
îți vedeam inima o casă dărâmată de cutremur
și mă gândeam că în ea ar fi încălzit masa tăcerii
o pisică duioasă cu lapte pe mustăți
îți ascultam respirația ca un nou născut care își descoperă prima dată mâinile și le mișcă până
adoarme epuizat.
în timp ce tu puneai numere la loto
probabilitatea să ne găsească toamna bând must împreună scădea
mi-am băgat mâinile în buzunarele de la blugi să nu-mi citești în palmă gândurile și părul în guler
așa cum fac eroinele nimicului în filme
mi-e dor să-ți folosesc obrazul drept suzetă

*******

canapea. peștele cu aripi. marin still don’t care. spray paralizant dincolo de fereastră. în gură. în aer.
în neurotransmițători. în bucătărie miros de fier încins. o inimă de inox să apere. recele e constrictiv.
miros de oameni lipsă și tei. fereastra. creierul mitizează. o cană cu apă sălcie. aceeași lumină de 7
ore care nu marchează nicio oră din ziua asta lipsă. vene dilatate materiale pentru viață. para-fine
senzații, parabeni în piele și în sticle de plastic cu promisiuni, mirajul acceptării prin perfecțiune,
somn, nimeni nu a murit, somn, o să treacă, somn, cum iubesc copiii – între instinct și inocență,
somn, sunt îngrozitoare, mănânc cu mâinile și nu-mi pasă, am părul mai lung ca solstițiul, somn,
atâția mușchi cu care aș putea să strâng un subton al melancoliei se aude un cântec în depărtare,
interconexiuni, mierlele sunt obositoare, n-a murit nimeni, ridică-te. pune-ți pielea translucidă,
panglicile vesele, toate măștile anti-adevăr, pantofii cu toc și du-te stupidă ca o pisică în locul care
nu ți-a aparținut niciodată.

Camelia Iuliana RADU

himera generațiilor

putem păși cu încredere
cărămida și fierul
două materiale ale stabilității
cern gotic mâna lui dumnezeu
acoperământ al ochilor întristați

învelișurile au fost trecute prin lună
radiografiate
sedimentele își deconspiră desenul
parfumul
sunt cititoare atente

putem păși cu încredere

oasele ar mai avea de mărturisit
jumătate din istoria noastră
dar ne descurcăm empiric
lipim rănile cu legende
cu aspirații aruncate în ultima clipă
celor în viață

himera de proiectare

să prețuim viața
cât încă mai este în viață
de departe
ne fac deja cu mâna roboți fluorescenți
ei ne vor conserva în muzee
bine antologate parafate
orice lacrimă

jucăm pe sârmă și transpirăm
ca un exemplu negativ
între capătul vieții și începutul inoxidabil
în tot acest timp suntem verificați
înregistrați numerotați
unii mai norocoși putrezesc în lada
cu rebuturi

himera echivocă

doar femeile care au crescut copii
au spălat părinți muribunzi
au pus pe masă farfurii aburinde
potrivite la gust cu privirea bărbatului
doar femeilor cu iluzia înfășurată
peste ochi
care pășesc prin lumea aceasta violent
fredonând dimineața
doar ele
vor auzi și vor spune
iată a venit vremea

dar nu vom ști cu cine vorbesc
dacă este un poet sau dumnezeu
dacă doar mila lor femeiască
mângâie a răspuns

Himera credinței

pe masa albă arde molcom tămâie
lângă o cană cu vin
lumina răsfrânge culorile camerei
iar asta îmi face foame

dumnezeu are ochi zâmbitori
seamănă cu părintele Mircea
când mă vedea intrând în biserică
îmi spunea
am întrebat doară ce vrei
ce va fi
va fi

Himeră obosită

mai grei ca niciodată
umerii
spatele tot mai aplecat sub frumusețe

pe cât mai delicat mă calcă timpul
pe atât durerea e mai grea
și niciun pas în față nu aș mai face
iar tu
doamne mă privești
iar eu doamne
aș intra înapoi între coastele tale