Spații culturale nr. 41 (1)

EDITORIAL

VALERIA Manta Tăicuțu

LUMEA PE DOS

Trăim într-o lume pe dos, dar aceasta nu-i o noutate, chit că elementele care îndreptăţesc afirmaţia sunt atât de şocante, de sordide şi ilogice, încât l-ar putea speria până şi pe cel mai dezmăţat dintre muritorii de astăzi, de anţărţ şi de oriunde. În lumea noastră pe dos, incompetenţii conduc: state, ministere, fundaţii, asociaţii etc. Se spune că, dacă nu te pricepi, e bine să ţii pe lângă tine (cam în felul în care gospodarul serios ţine în bătătura casei un câine-doi) o echipă de „specialişti”, care să-ţi corecteze prostiile sau, şi mai bine, care să te împiedice să le comiţi, spre paguba celor mulţi, dar, în primul rând, spre paguba ta. Lucrul nu-i greu de realizat, fiindcă, dintotdeauna, ăi dăştepţi au fost săraci lipiţi şi mulţi s-au (prea) săturat de sărăcia lor cea demnă: cenzura economică, pauperizarea indivizilor şcoliţi au dus şi vor duce, din păcate, la compromis şi la pact cu diavolul. Mândria nu ţine de foame, iar o coloană vertebrală dreaptă nu te ajută să-ţi publici lucrările, să faci muncă de cercetare, să obţii burse şi invitaţii la congrese internaţionale etc., într-un cuvânt, nu te ajută să trăieşti bine. Aşa că, în lumea pe dos, se răsuceşte şi proverbul din Parimiar (Parimei, cum scrie Ion Creangă): în accepţie contemporană, omul neînvăţat „înţelept” va fi şi pe cel învăţat slugă-l va avea… contra cost (în cost intră şi capul plecat, mult plecat, ascunzând papionul ori tinicheaua ridicolă a vreunei medalii: roşeaţa din obraji nu, că obrazul se îngroaşă de prea mult bine).
În lumea noastră pe dos, tărâţa e mai scumpă ca făina, şcolile se dărâmă, spitalele se închid, cei bine pregătiţi iau drumul exilului sau mor în sărăcie (în canale, la azil, pe stradă, sub cutii de carton), iar nulocraţia (idiocraţia) devine atotstăpânitoare, întinzându-se, ca o iarbă rea, în terenul viran care devine, de exemplu, pe zi ce trece, singura noastră patrie. Singura, dar nu pentru mult timp, fiindcă, în lumea pe dos, statele trebuie să dispară, topite într-un uriaş nou imperiu, chipurile, expresie a „democraţiei”, a „libertăţii”, a „prosperităţii”… globale. Şi, dacă tot ne vom globaliza, ce rost mai are să combatem ceea ce se întâmplă – sordid, ilogic şi nefiresc – în celelalte părţi ale trupului „globalizat”? Ce rost mai are să ne împotrivim, de-o pildă, mişcării gay, să considerăm că legiferarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex este împotriva moralei de tip creştin în care am fost crescuţi? Pare firesc să treci de la o extremă la alta, de la vânarea-internarea-pedepsirea penală a homosexualilor, la acordarea „constituţională” de drepturi „fără număr”, inclusiv dreptul de a adopta copii…
În lumea pe dos, oamenii devin tot mai lipsiţi de cuvânt, tot mai lipsiţi de caracter, de „morală şi prinţip”, cum ar zice nenea Iancu, dacă ar mai trăi să vadă în ce hal am ajuns. Pe de o parte, în teorie, în afirmaţiile bombastice prezentate de mass media (şi nu întâmplător, ci zilnic), în luările de poziţie ale liderilor politici şi ale miilor de oengeuri, murim de grija copiilor. Ia să îndrăznească un părinte să-şi pedepsească în vreun fel odrasla, ia să „persecute” vreun dascăl un elev, ia să nu salveze un medic un bebeluş de-o boală sau de moarte, că vuieşte ţara, se autosesizează organele, se face un scandal de se-aude până-n Turnu Eiffel, ba chiar şi hăăăt! – peste ocean… Pe de altă parte, suntem gata să legiferăm pedofilia.
Relaxarea moravurilor sexuale, normală într-o lume pe dos, nu avea cum să-i ocolească pe cei mici şi inocenţi. Olanda, prima ţară care a acceptat oficial căsătoriile între homosexuali (2001), admite acum oficial existenţa unui grup de lobby pedofil. „Martijn”, o asociaţie batavă care încuraja relaţiile sexuale cu minori, a reintrat în legalitate. Nici noi, în ciuda educaţiei religioase de care se face atâta caz în şcoli, în ziare şi la posturile TV, nu cred că vom fi ocoliţi de „drepturile omului” în accepţie olandeză. E notoriu scandalul pe care l-a produs un oarecare candidat la prezidenţialele mioritice, gata să militeze, în calitatea sa de gay, pentru drepturile „minorităţilor”: y compris pedofilii, că şi ei sunt minoritari şi, în numele corectitudinii politice, ni se va interzice curând să-i discriminăm.
Ei, da, trăim (şi nu bine) într-o lume pe dos. Ia cineva atitudine? Sigur: câţiva perdanţi (luzări) de care se dezic rapid până şi rudele, nu numai prietenii, cunoştinţele şi colegii de breaslă. Ei sunt, însă, floricica aceea cu care nicicând nu se face primăvară. C-aşa-i în lumea pe dos.

IN MEMORIAM Luca PIŢU

Magda URSACHE:

Alte „întîmplări cu sensul la urmă”

Dragă Luca Piţu,

Completez epistolionul cătră tine, început în „Confesiuni” de iunie, 2015, cealaltă revistă a lui Gheorghe Grigurcu.
Inadvertenţa, cum o numeşti tu, din interviul acordat Liviei Negoiţă în „Acolada” de septembrie, 2014, unde spuneam că ai fost împins spre pensionare, o corectez. Aşadar, rectific: Luca Piţu a plecat din scena Almei Mater prin proprie voinţă şi reprezentare. Fără cerere de avansare (binemeritată) pentru postul de profesor, fără compromisuri şi concesii, fără milogeli de prelungire pe statul de funcţiuni, fără văicăreli/ văitături. A fost alegerea lui să se pensioneze, dar cred şi acum că, aşa cum le ştiu, cadrele Catedrei de Franceză, „surse” ticăloase, i-ar fi respins avansarea.
Dragă Luca, la început de octombrie 2014, aprobai într-un e-mail formularea lui Sorin Antohi despre tine ca „universitarul marginal”, el fiind „un istoric al ideilor de importanţă globală”, cum suna în viziunea altcuiva. Dacă în vremi cenuşii nu s-au promovat cei cu adevărat capabili, grupul de prestigiu constituit postdecembrist a ridicat şi a coborît cum a dorit: cu măsuri diferite, opuse chiar. Spui că nu trebuia să-l las pe Petru să se hărţuiască pînă-n moarte cu nimicarniţele activisto-securiste. Te asigur că Bătrînu n-a deschis nici un conflict, dar, ca şi tine, nu le-a rămas dator. Totalmente nepractic, fundamental nepragmatic (inteligenţă practică zero deţin şi eu); avînd inaptitudine pentru relaţii sociale, dar şi pentru compromisuri. Şi-a văzut de cărţile lui, sfidate de şefii fără cărţi, ca Adăscăliţei. Ce caută Premiul „Dr. Vasile Adăscăliţei” pentru cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2014, în cadrul premiilor Fundaţiei Culturale Georgeta şi Mircea Cancicov, din Bacău? Numele activistului folclorist, care a scos la iveală făcătura pentru colectivizare Pluguşorul cu motor, lîngă un membru de onoare al Academiei, ministru de Finanţe, condamnat la 20 de ani temniţă grea pentru „crimă de război”, mort de TBC fără nici un ajutor medical, în Penitenciarul Rîmnicu Sărat în 1959, după alte date, în 1958. Soţia lui, prozatoarea Georgeta Mircea Cancicov, despre care am scris şi eu, nici n-a ştiut cînd a murit.
O să-ţi povestesc, dragă Luca, o mică întîmplare cu sensul la urmă, ca să-l parafrazez pe Alexandru George. În ’64, tînărul asistent Petru Ursache a scos o antologie de Snoave populare, De-ale lui Păcală, în Biblioteca pentru toţi (şi ce tiraj: 130.140 de exemplare!), împreună cu V. Adăscăliţei. Selecţia o făcuse singur-singurel: lectorul comandase subalternului: fă-o! Pretenţia de a-l semna şi pe Adăscăliţei ca prefaţator n-a acceptat-o. Atîta i-a fost. De-atunci, pentru că nu s-a lăsat jefuit de munca lui, Activiţei l-a văzut ca pe un spin în talpă şi a procedat ca atare. A urmat permanentul sabotaj. Pentru că putea, l-a stopat, i-a închis cărările spre specialitatea în care îşi dăduse doctoratul (înaintea lui Adăscăliţei) şi spre lectorate de afară. Era cumnat cu temutul Mihai Caraman, general de Securitate, organizator al „reţelei Caraman”. Uite cu cine şi-a pus Petru boii în plug.
„Ai o scamă la dosar: Adăscăliţei”, l-a sfătuit un aşa-zis binevoitor. „Pînă ţi se aprobă dosarul de conferenţiar, vorbeşte numai despre fotbal”.
Habar n-avea de fotbal Bătrînu meu şi nici nu era acomodant cu doctrina. A rămas „nelămurit”: nu s-a lăsat lămurit. Lupta lui pentru criterii profesionale în avansările din catedră a deranjat. Cum să reziste criteriilor nevasta Ţuca a decanului Ţucu, nevasta profului de „socialism ştiinţific”, încartiruindu-ne marxist-leninist în studenţie, Georgeta Loghin, protejata prorectorului Ionel Hagiu, Antoaneta Macovei, dar şi protejata ilegalistului moş Neculce… N-o mai numesc, ai făcut-o tu, ca portretist dăruit cum eşti.
Şi aici se iscă mica noastră controversă: „bucuria penzionării” a ta versus tristeţea noastră. Bătrînu se simţea confortabil dacă te ştia rămas în cursă. Şi poate nu s-ar scrie atîtea panegirice: despre Gavril Istrati (nu ştiu lăudătorii sau nu vor să ştie scenariile denigrărilor din perioada Benditer a Facultăţii de Filologie şi Istorie?) sau despre Andriescul care, după Eugen Munteanu, n-ar fi făcut decît „concesii minore şi ne-compromiţătoare”. I-a anchetat sălbatic pe studenţii participanţi la greva din iarna lui ’87, atîta tot. Ce-i drept, acest carrisim magister pentru Munteanu şi-a adus discipolul de la Institutul „Al. Philippide” direct pe poziţia de lector: „mă consider succesorul lui direct la catedra de limba română a Facultăţii de Litere, poziţie pe care i-o datorez integral”. Care discipol a pledat nu pro, ci contra limbii române, ca să situeze trendy correct şi să-l invite H.-R. Patapievici la un dialog, în „limba de slugi”.
Şi care or fi cărările proprii pe care le-a tăiat, „cu toate armele în bandulieră”, Liviu Leonte? „Benedictinul” făcea corectura ediţiei Negruzzi cu redactorii „Cronicii”; am contribuit şi eu, cum să-l fi refuzat? Însă „arme în bandulieră” a avut, cîştigate prin supunere oarbă la directivare PCR, nu prin cumpănire, cum susţine, fără argumente, dar cu agheazmă-n gură, fiul popii Ilie. Şi ce de scriitornici îşi revendică preoţii din familie, cumetrii deţinuţi politici, „unceşii” plecaţi în exil! Nimeni n-a avut tătîne kominternist, frate „far conducător” în aparatul de propagandă, nevastă mare activistă, cu toţii fiind anticomunişti la secret.
Revenind la cestiune: pentru titlul de professor emeritus (2001), Petru Ursache n-a tras sfori; nici n-ar fi ştiut cum. A vrut să rămînă la Catedră din „sacrificiu generos şi de sine”, cum scrie în Mioriţa. Dosarul mitologic al unei Capodopere. Şi nu l-am influenţat cu nimic. N-a fost idealul lui să se căsătorească la 96 de ani, ca Şora. Trebuia? În opinia mea, Mihai Şora a greşit dîndu-şi demisia din Ministerul Învăţămîntului. Golul etic şi cultural a crescut după demisia sa. După Şora, potopul Cornea. Distrugerea a început cu Cornea la cîrmă.
Nu, nu l-am împins să facă altceva decît a vrut să facă. Nici n-aş fi putut. Bătrînu a fost un toro.
Şi nu mă pot abţine să vă reproduc un citat decupat de el însuşi din Platon, Apărarea lui Socrate, Opere I, Ed.Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975: „În această privinţă, v-aş spune, deci, atenieni, doar atît: ascultaţi-l pe Anytos sau nu, daţi-mi drumul sau nu-mi daţi drumul, eu nu voi face altceva nici dacă trebuie să mor de nenumărate ori”. Sublinierea îmi aparţine.
Dar nu las în grija lui Dumnezeu să-i pedepsească pe denigratorii lui Petru; nici pe ai tăi, deşi tu n-ai nevoie de sprijinul meu, te aperi singur. Doar n-o să dau (cum spune etnosoful şi te rog s-o iei cum grano salis) apă broaştei.
Non-valoarea, oricît de mediatizată ar fi fost, Bătrînu n-a luat-o în serios. Premiile? N-au fost garant al valorii în Filiala iaşiotă a USR. Care premii? Din vremi iacobane, cu Andriescu şi Leonte de-a pururi în juriu? După ’89, cînd a fost propusă una dintre cărţile lui, Leonte n-a pregetat să se opună, pe motiv că Bătrînu luase premiul asociaţiei cu un an în urmă. Numai că nu era vorba de Petru Ursache, ci de Mihai Ursachi. Confuzie întîmplătoare, început de Alzheimer? Nu ştiu, dar juriul l-a crezut pe cuvînt de onoare.
Cum ştii, editez împreună cu Valentin Ajder, la Eikon, Seria ETNO, revăzută şi augmentată de autor. „Vrem, nu vrem, universalismul nostru e ţărănesc”, a scris Petru Ursache. Meritul lui prim – am mai spus-o –: să lege între ele domenii aparent disparate; le-a unit într-o viziune care se iluminează reciproc. Habent sua fata libelli: seria respectivă îi arată adevărata statură şi nu-i deloc modestă, deşi Bătrînu a fost om modest, lipsit de fală.
Te mai asigur, dragă Luca de indiferenţa noastră faţă de a avea: n-a fost o paradă demagogică. Îi citeam, evitînd cuvîntul moarte, Psalmii, cînd era ţintuit pe patul de spital de acel duo doctoral Arsenescu-Burlacu. „Ce-mi va face mie insul materialnic?” A zîmbit şi a repetat: „Ce-mi va face mie insul materialnic?”.
LIS a stat în sistem (ca preşedinte de judeţ) trei luni; Bătrînu meu, una singură, la Inspectoratul de Cultură, propus de Asociaţia deţinuţilor politici. A demisionat după o lună, cînd primarul ori prefectul, unul dintre ei, i-a cerut să organizeze primirea lui Iliescu. Moment: „Iliescu apare, soarele răsare”. Şi cum dădeau fuga politrucii fesenişti (Andi Andrieş, în papuci de casă), foşti cronicari fără şalvari, să-l apere pe preşedintele emanat. „Cei slabi, nimicnici şi făţarnici”, spre a le spune ca Sfîntul Ardealului.
Bătrînu n-a suportat ca funcţia să-i reducă timpul de scris, iar politic nu s-a lăsat presat nici înainte, nici după ’89. Ştii bine, doar am comentat împreună Ferma animalelor: animalele care i-au contestat pe porci şi au pus laba pe Putere au ajuns porci.
Doamne, cît am mai evocat, Petru şi cu mine, replica ta lucaniană, din anii optzeci, din faţa Bibliotecii Centrale Universitare:
„Ce faci, Luca?”
„Am mai cosit o bucată”.
De cărţi, fireşte. Şi ai înşirat titlurile. Asta a făcut şi Bătrînu: a cosit cărţi, pînă cînd moartea a venit cu două coase peste el. Fără cumplita suferinţă prin care a trecut din vina doctorilor, s-ar fi dus simplu, ca tatăl lui: ţăranul care a murit sub căruţă, ajuns în inimă de schija din război.
Aş vrea să ştii, dragă Luca şi sper să nu te supere comparaţia mea, că eu văd şi în Bătrînu meu, şi în tine nişte doi: un ţăran şi un aristos. Ţăranul bucovinean ori moldovan, cel rămas în picioare, cu picioarele pe pămîntul lui. Cu conduită dreaptă. Încăpăţînaţi şi riguroşi amîndoi, consecvenţi şi tenace, urmînd disciplina etică din Cajvana, respectiv Hărpăşeşti.
Bătrînu (ca şi tine) a avut fundamente morale clare şi a acţionat conform lor, principiilor. Prea ca la ţară, nu? Amîndoi, ţărănuşul hărpăşeştean şi cel căjvănean, doi băitănaşi cu inteligenţă şi apetit pentru carte, plecaţi de la coada vacii şi ajungînd să aibă condei „de subţire”. Îl văd pe Petru, cu o mînă pe carte, cu cealaltă pe lanţul viţelului, pe sfoara caprei… În felul lui ghiduş de-a povesti, de ţăran isteţ din familia Creangă (şi aici văd altă asemănare dintre voi) mi-a spus cum, trimis să semene mazăre, a îngropat-o pe toată odată în curtea vecină, ca să aibă timp de citit.
Da, Bătrînu mi-a deschis mica/ marea lume a satului, exact aşa cum o deschizi şi tu acum, cu Căjvănarii. Satul (mai) are amintiri, dar a fost şi este ajutat să le şteargă. Şi-a venerat învăţătorul (cum şi tu îi ţii în cinste pe „învăţătorii inimoşi” din Cajvana), pe Mihai Simionescu; şi-a venerat preotul, pe Vasile Dumitraş, propovăduitorul unui creştinism tolerant, al toleranţei. Şi ce enervat era pe etno-blasfemiile postdecembriste („E descalificant ce face establishmentul ţăranului român”), pe atacurile cu flitul în buzunar la datină, la firea ţăranului clasic.
Reiau, că nu strică, ce-a scris Mircea Eliade: „Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase nivelului vegetal la care o redusese «Istoria». Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţînare a vegetaţiei”. Şi de această „misiune istorică de sacrificiu” se rîde în hohote sau se afirmă ritos că „înapoierea românilor e numai din cauze interne”. Că numai „barbarii de ţărani” ne-au adîncit în somnul din care nu ne mai trezim. Să nu aibă dreptate Eliade văzîndu-şi poporul, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, „predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor”? Are perfectă dreptate.
Coolatitudinea prevede fobia faţă de cutumă, de rînduiala ruralilor, de obiceiul pămîntului (chipurile, „obscurantism etnocentric”, aşa cum susţine Vl. Tismăneanu). Altă coolatitudine? Diagnosticul pus de Codruţ Constantinescu în „Axioma”, că am fi atinşi nu de anacronism, ci de „mimetism”, lipsa de măsură a autorului fiind aceeaşi cu lipsa de idei: „Poporul român a fost totdeauna unul gelatinos, gata să se formeze şi deformeze în funcţie de civilizaţia aflată la modă”. Cu alt cuvînt, o mîzgă.
Bătrînu a observat repede că altă formă de cenzură, întîi difuză, pe care cenzuraţii o simt, cenzură updatată, cere să ponegrim poporul român, să subliniem bătăliile pierdute, ocaziile ratate. Aterizat în lumea dură a internatului de băieţi de la Liceul Naţional, ţărănuşului meu i se preda istoria lui Roller. Or, Roller susţinea că Mihai Viteazul n-a fost aşa viteaz; că boierii ticăloşi i-au trădat pe domnitori; că, la Mărăşeşti, ţăranii desculţi, în izmene de manevră, au dus un război imperialist.
„Rollerii doi, cum le zice Paul Goma, umblă iarăşi la rescrierea istoriei”. Am încercat să glumesc la fel ca Mark Twain: „Istoria nu se repetă, dar rimează”. N-a rîs: „Chiar suntem condamnaţi să repetăm trecutul, Magda?” Îi fusese dat să audă, într-o emisiune pe Cultural, Controversele istoriei, că popohrul a susţinut sovietizahrea, că era pehrsuasivă, cum rîrîia moderatoarea; că reforma agrară, după model sovietic, ar fi fost pe placul ruralilor.
„Scenariul anti-românesc vrea etichetarea ţăranului ca laş. Ce contează că a dat cele mai multe jertfe în rezistenţa din munţi? A ieşit din colectivizare şi din proletarizarea ceauşistă – ambele silnice – iar acum îl aşteaptă satul global fără cîini. Nişte ţărani? Mai potrivit ar fi fost Nişte martiri”.
Dar uite că tot ţăranii (din Maramureş) au transformat colinda în bocet. Am ascultat împreună, la sfîrşit de decembrie 2012, cutremurătoarea colindă-bocet: Ce-aţi făcut din ţară…
Tot binele! Magda U.

E-mailul ultim, de la Luca, datat Duminică, 14 iunie, ora 10,15:
„Eu m-am retras la ţară, nemuritor în păpuşoi, rupt de lume…” L.P.

Distribuie: