Propoziții pretențioase – Afinași
Și cum s-a înmuiat puțin afară, am plecat la drum. După materiale. Le-am depozitat lângă peretele holului, afară – inițial le văzusem înăuntru -, scândurile și grinzile. Tabla am dus-o la atelier valuri-valuri, strânse cu sârmă și preluată după trebuință în fiecare zi către destinația finală. Oricum, tot n-am fost remunerați pentru tot efortul depus, mai ales în cazul manipulării, s-a mai ciupit la final un milion din fiecare operație importantă. De la dezvelit un pic – de la o casă cu țiglă se strâng câteva grămezi înalte -, urcă coboară, preia, așează, unul în creastă, unul pe scară, unul jos la prins, unul la stivuire, pentru o rapidă aducere la sol. Cum loc nu prea era și nevoie de spațiu de manevră ai totdeauna, am mutat toate bucățile lângă gardul lui nea Istrate, înșirat până dincolo de unde încetasem să mai montăm lindabul vișiniu-roșiatic. Renunțasem la jgheabul de lemn pus peste un sac cu paie sau cârpe pentru amortizarea căderii, înălțimea la care se găsea baza acoperișului nu mai necesita ,,afânare”, ci doar o întindere de mână de la cel de pe scară la cel de jos. Și palme sau mănuși rezistente la atâtea preluări. De la reparațiile de grinzi și schimbări încă un pic. Podul era separat de un perete inutil, rămas țâmboi în sus față de planul căpriorilor, invizibil, mascat fiind de adaosurile de lanți. Bineînțeles, ne-am ciondănit și din aspectul imprevizibil și solicitant de operațiuni în plus, și din praful înghițit, vă închipuiți că un impediment îl implică pe următorul, încât se găsea cineva dintre noi să-l afronte pe oricare. Iar dacă spatele nu ieșea ață, nu ne puteam numi meseriași. De aceea am tot coborât și am tot mers în stradă ca să verific. O altă sursă de agasări, un alt motiv care să reînvie stările anterioare de nervozitate, cum că numai eu dețin o serie importantă de idei bune, iar ei nu-s în stare de nimic…. E drept că fără răbdare și soluții corecte riști să ți se ia făcătura drept ageamie (știu, e substantiv), riști să ți se retragă patalamaua publică de meseriaș, ceea ce nu dorea nimeni, ne-ar fi ținut pe bară zile întregi. Și cine-ar fi riscat? Mai mulți bani sau mai puțini, mai mult efort depus sau – însă niciodată nu este loc de mai puțin – în limite acceptabile, faci din mârțoagă iapă domnească și ieși cu obrazul nepătat. Până la scândură te lovești de liniile grinzilor, ale lor în parte, longitudinale, ale lor in integrum. Sus ,,barcă”, în creastă, căpriorul vechi s-a ondulat în timp de greutate, de vifornițe și zăpezi, de arșiță și din naștere, îi era sortit să-și schimbe forma, din cauza greșitei asamblări, fusese ,,afurcat” doar din loc în loc, numai în punctele cele mai vulnerabile nu. Singura metodă potrivită de aliniere rămânând adaosul aproximat sub capătul de sus al grinzii. La fel jos. Fără centură sănătoasă, fără prinderi zdravene ale căpriorului transversal, peretele se lasă, se produce câte-un afundiș și-ți revine ingrata misiune de reparare, caznele iadului. Nu intră ranga pe sub căprior, alunecă, nu se urnește oricâtă forță și greutate aplici capătului liber (a nu se confunda neapărat una cu alta, în studiul școlar al fizicii F=G, dar aici este vorba despre masă) și doar o minte agerită găsește o soluție pe măsură: fie ,,dați-mi un punct de sprijin și răstorn pământul”, fie lungirea pârghiei pentru sporirea forței, ori, dacă pironul de 20 cm refuză să se urnească, tăierea lui – numai să găsești poziția ideală, altfel metoda pică. Ce rămâne de făcut? Aplicarea altei grinzi lângă, dacă e mai jos sau placarea celei vechi cu scândură până la nivelul dorit. Cioplirea transversalei, scobirea ei până când, prin bătaie, se ajunge la planeitate. Ajustările ulterioare așezării scândurii, fiindcă oricât ai înșira sfori, se mai găsește câte un loc de-o mică afundătură sau cocoașă. Și să nu se creadă că la ochi nu s-a verificat fiecare grindă în parte, cu marja de eroare luată a propriei greutăți la mijloc. De-ale experienței merchezuri….
