Spații culturale nr. 42 (12)
Ioan DĂNILĂ
Aici, acolo, acum
Locul și timpul continuă să ne preocupe într-atât încât cele două dimensiuni ale existenței noastre au fuzionat, estetic, în ceea ce numim cronotop sau, mai explicit, în filozoficul cronospațial („Nominalismul a sporit în general interesul pentru cercetarea directă a concretului cronospațial“ – Lucian Blaga, apud NDULR – 2006). Izvorul nu este necunoscut: cei vechi îi spuneau hic et nunc, „aici și acum“ însemnând, în ordine, „acesta, de lângă mine, vorbitorul“. (Interesant este că acest hic nu este pronumele, ci adverbul care – și mai interesant – însumează cele trei coordonate ale unui fapt: locul – „aici“ –, timpul – „în acest moment“ și chiar „atunci“ – și modul – „în astfel de circumstanțe“.) Scolasticii foloseau formula pentru a desemna apropierea spațiotemporală, condiție a primei cunoașteri, de ordin senzorial.
Am operat acest excurs filologic pentru a sintetiza conținutul versurilor lui Mirel Petrovici, un atent observator al concretului, (pe) care îl absoarbe și apoi îl transmite în forma elaborată („punctată“). Nu s-a grăbit să o facă până acum decât în varianta orală (prietenii vorbesc despre „avocatul – poet“ care le spunea uneori câte o strofă, un vers și rareori câte o poezie în totalitate), deși datarea textelor ni-l trimite în anii ’80 ai secolului trecut. Când a simțit că a acumulat suficiente titluri, când s-a declarat mulțumit de calitatea compozițiilor și când a constatat că acestea rotunjesc un discurs, ne-a contactat și ne-a încredințat manuscrisul volumului.
Structura îi aparține și spune mult despre fizionomia spirituală a autorului: ciclul conceptualizat, eminamente filozofic, „Întreg“, este plasat în deschidere, iar cele ale eternului lirism – „Pastel“ și „Romantice“ – închid volumul, ca un gest de detensionare a limbajului, de „umanizare“ a acestuia. Mirel Petrovici crede mai mult în poezia ca formă de esențializare a realului decât în versul ca expresie a muzicalității și expresivității lumii exterioare/ interioare. Aceasta exclude (vezi titlul primului grupaj) izolarea, refugiul în viața interioară și fărâmițarea percepției (semne ale ființei schizoide): „Să deschizi,/ cu lumina minții,/ porțile Universului,/ ca mintea/ să-ți rămână/ întreagă“ sau „să alergi/ ‘naintea/ trecerii timpului tău/după întinsul Universului,/ ca spiritul tău/ să-ți rămână/ întreg“ nu e nici ușor, dar nici prea greu. Poemul „Întreg“, din care am extras strofele anterioare, pune la dispoziția cititorului rețeta mulțumirii intelectuale, fără a periclita echilibrul interior. Totul e să te situezi „dincolo de secunda/ arderii/ spațiului și timpului tău“ (hic et nunc, adică). Mai mult decât atât: pentru ca mintea, sufletul, ființa, spiritul să-și păstreze integritatea, trebuie să ne exersăm disponibilitățile alcătuirii superioare ce suntem. Poetul dezvoltă în acest sens mesaje cu conotații cosmogonice în relația privind supraviețuirea spiritului uman, dincolo de univers sau mai departe, într-un univers paralel. Nu este exclus mesajul biblic, în încercarea de a-l desluși simbolistic, așa cum rezultă din poemul „Întreg”. Cititorul este invitat ca din treaptă în treaptă să guste din cupa cerului, nu departe de cupa cunoașterii. (Gramatical, subordonatele introduse prin ca… să din primele patru strofe sunt circumstanțiale de scop, marcând finalitatea demersurilor și nicidecum riscurile acestora.)
O astfel de aventură spirituală nu-l îndepărtează pe Dumnezeu, ci îl asimilează ca reazem de nădejde. Pentru a și-l apropia și mai mult, poetul îi înalță o vibrantă „Rugăciune“, cu aluzii metaforice, „printre lacrimi/ ce izvorăsc/ din lumina ochilor mei,/ din arderea picurilor de ceară“, fără a fi singur: „Clopot duios/ de mănăstire,/ suflet credincios,/ maici și călugări/ne însoțesc în rugă/ sub icoane sfinte“ (Rugă). Lumea religiei e uneori enumerativă: „Iisus, Maria,/ Dumnezeu“ (Obsesie), alteori activă: „deschizându-se cerurile“, credința „ne șterge de păcat“ (Cu negru sub lumină), când „Iisus e unul/ și e Sfânt“ (Dragoste), iar armonia e „din aura Preacuratei Fecioare“ (Floare-de-colț). Lumea e unică, deși divizibilă în trei regnuri: „o picătură de apă,/ un sâmbure de aer/și-o floare de cules“ (Aparență) sau patru: „Piatră/ lângă piatră,/ floare/ lângă floare,/ suflet/ lângă suflet,/ izvor/ lângă izvor“ (Piatră lângă piatră).
Câtă vreme suntem în interiorul vieții, luăm în stăpânire atât locul, cât și timpul (mai apoi, doar locul…): „Ne contopim/ în eternitatea/ trăirii ce va fi să vină“ (Timp). Aveau dreptate cei vechi, chiar dacă se refereau la munca artistului: „Nulla dies sine linea“, numai că Mirel Petrovici ne mută în complexitatea vieții: „O linie –/ un scâncet,/ o linie –/ un zâmbet,/ o linie –/ o joacă,/ o linie –/ o literă,/ o linie –/ un gând,/ o altă linie – un cuvânt;/ un alt cuvânt/ din altă linie –/ o biblie“ (Linie). Cum „trec anotimpurile“, semnul se adâncește: „o linie –/ o cută,/ o altă linie –/ o nouă cută“ (idem). Ne consolează noblețea originii: „Suntem/din praf/de stea“ (Stea), dar și aceasta stă sub semnul lui homo viator: „Am venit de unde/ am fost de când/ mai suntem încă/ sau nu se știe/ până unde și când“ (Azuria bolții).
Goetheean, Mirel Petrovici respinge sentința bacoviană („Vine întunericul…“, ultimele sale cuvinte, în mai 1957): „oceane de lumină“ (Din iriși), „din ochi“, duc spre biruința definitivă: „Întunericul/culege lumina“ (De-ar mai fi). Antinomia se grupează în perechi ireconciliabile: „materie-antimaterie“, „explozie-implozie“, „yang și yin“, „viață-moarte“ etc. (idem), dar spectaculoase: „Contrastante umbre albe,/ ‘nălțătoare sclipire unică“ (Odă pentru un nemuritor). Ele coexistă, mai precis fac parte din viața noastră: „Revoluții, contrarevoluții,/ Gavroche, minciuni,/ șarade plăsmuite“ (Obsesie). În termenii lui Constantin Brâncuși, acestea definesc „coloana/ infinitului Uman“ (Trecere). În lumea poeziei, referințele sunt mai intense: e de ajuns o sintagmă directă: „verde crud“ (Floare-de-colț) sau aluzivă: „crepuscul de toamnă“ (Plouă) pentru a-l evoca pe Bacovia sau o enumerație: „și flori, și neghină,/și lacrimi, și zâmbete“ (Alb și umbră), pentru a-l reînvia pe Blaga, cu a sa artă poetică. Coborând pe palierul muzicii ușoare românești, ne-am amintit de doi soliști de marcă: Sergiu Cioiu cu refrenul „vânt nebun, stai și ascultă ce-ți spun“, identificabil în sintagma „vântul înaripat“ (Vals în biosferă) sau în perechea „vânturile bat,/vânturile tac…“ (Ziua peste noapte, noaptea peste zi), dar îndeosebi Aurelian Andreescu, cel ce ne făcea să vedem cum „copacul demn se-nalță“; Mirel Petrovici ne pune pe gânduri: „Ne-am petrecut/în astă viață/ca un copac rotat/pe ăst pământ“ (Copacul).
Partizan al ideii că universul vegetal este mai aproape ca destin de cel uman, autorul ne răsfață cu elementele alcătuitoare grației, fie că e vorba despre „Trandafirul japonez“, fie despre un adevărat „buchet de paradis“ (Floare-de-colț). Doar astfel își permite să jongleze cu omonimele. Dacă activează o parte din organul văzului: „Când privirea-ți/ghicește-n iriși/trăirea, gândul,/visul“ (Din suflet) – aceiași „Iriși din clipiri,/vise, împliniri“ (Frunza) –, ambiguitatea floare-ochi devine foarte evidentă: „Din joaca/sclipirilor de iriși/candoarea ta de vis/mă îmbie-n/lumina vieții/să gust ambra iubirii“ (Mirific).
O ilustrare fie și lirică a sensurilor vieții nu se putea dispensa de avantajele limbii latine. Formula „Sic transit gloria mundi“ (folosită la învestirea papilor înainte de secolul al XV-lea) a devenit azi, în variantă prescurtată, sinonimul zădărniciei: „gloria mundi“ (Obsesie) e capcana efemerității, chiar dacă rețeta e machiavelică: „divide et impera“ (idem). Un filozof al religiilor, Mircea Eliade, a consfințit formula latinească in illo tempore pentru a desemna Marele Timp (timpul mitic sau regressus ad uterum), azi folosindu-se forma reprepoziționalizată: „În cetatea străbună/Morisena/din illo tempore…“ (În câmpia verde – I).
Simpla localizare a textelor devine un indiciu al lecturării corecte: pentru un amplu poem ca „Rugăciune“, datarea „Rohia, Maramureș, noiembrie 1992“ aproape că e superfluă, dar altele sunt utile procesului de augmentare a sensului ori de motivare a acestuia: „Bolta este neagră,/negru e pământul;/neagră este apa,/negru e și gândul;/neagră-i acum masa,/cum este și casa…“ (Cu negru sub lumină, Copșa Mică, 23 iulie 1993); „Libertate în za“ („iunie 1990“, luna primelor mineriade); „Piatră lângă piatră“ („Gemenii, 11 septembrie 2011“); „Piatră ruptă/din seva incandescentă“ (Floare de bazalt, „Sânnicolaul Mare, 1989“).
Lumea (re)creată de autor ni se înfățișează în datele artisticității susținute la aproape toate nivelurile. Clepsidra, de pildă, este nu doar marca motivului literar fugit irreparabile tempus (traducerea corectă a adagiului vergilian – „fuge ireparabilul timp“ – este mai bogată decât interpretarea lui irreparabile ca adverb: „fuge ireparabil timpul“), ci și un suport al muzicalității lexicale: „rod de dor de lume“ (Odă pentru un nemuritor). Repetiția o susține, fără a imita minulescian: versurile din deschidere sunt reluate în final câte două: „Din iriși/de smarald“ (Din iriși), „Din albul de lumină/și negrul cel de umbră“ (Alb și umbră), „Vânturile bat,/vânturile tac“ (Ziua peste noapte, noaptea peste zi) sau câte trei: „dulce de apă,/dulce din soare,/dulce din floare“ (Dulce). Sunt recitative plăcute auzului, ca acelea din „Piatră lângă piatră“ și „Cu negru sub lumină“, ale căror secvențe au fost deja citate. Tehnica îl evocă pe Al. Macedonski, cum tot de poetul simbolist amintesc exotismele: ikebana (geografic) sau Calea-Lactee (cosmic) și instrumentalismele: „Dalb, smarald“ ori „dalb, Celestin“. „Poezia viitorului“ (1892) a autorului „Rondelurilor“ e, acum, și în monorimă, ca semn al muzicalității: „se lasă din culoare/surâsuri în colțuri de floare/cuprinse de armonii stelare/din aura Preacuratei Fecioare“ (Floare-de-colț); „tablou pastelat,/cu brad argintat/conjurat“ (Nuanțe de toamnă); „se adună/ca să ne spună/Câte-n stele și-n lună“ (Așternere). Dacă „muzica, imaginea, culoarea“ sunt „singura poezie adevărată“ (Al. Macedonski), poeții moderni par să-l urmeze: „un nour alb/ascuns sub soare“ (Fulg de nea) lasă să se vadă „valuri de verdeață“ (Nuanțe de toamnă).
Limba română i se supune cuminte: grafic: „lumina aleargă/după întuneric“ (De-ar mai fi; alt font pentru aceste două versuri), ortografic, cu evitarea blancului („Preafrumoasa“, amintind de poemele de dragoste ale lui Radu Cârneci) ori cu atribuirea valorii concluzive semnului două puncte: „suflet în credință/de rugăciune purtat:/ne alungă gândurile, ne șterge de păcat“ (Cu negru sub lumină); „sub icoane sfinte:/credință sub soare,/lacrimi, pocăință“ (Rugă). Uneori inovează cuvinte: „Verde arin,/frunze de toamnă/galben-rugin“ (Nuanțe de toamnă) sau forme flexionare: „Din mireasma fânului,/din părul dragei,/din chinul vrajei“ (Dulce), ambele spre folosul prozodiei. De un real efect sunt exercițiile topice/descompunerile, cu mesaje subtile: „a tresărit cu grație/trandafirul japonez“ – strofa I, dar „Odat’ neudat,/japonezul trandafir/s-a pietrificat“ (Trandafirul japonez); „florii-de-colț i-a fost dat/să se înalțe cu grație de regină“ – strofa I, dar „se lasă din culoare/surâsuri în colțuri de floare“ (Floare-de-colț); „iriși – suflet/din roua dimineții“ îl conduc pe poet la confesiune: „cu suflet-iriși/voi împărți bucuria“ (Copacul); „izvoare împlinesc/oceane de lumină“, dar mai apoi o fantasmă „-n liniște/se lasă-n/al luminii ocean“ (Din iriși). (Sublinierile ne aparțin.)
Parcurgând cu patimă texte filozofice, observând lucid realul înconjurător, asociind imagini, idei, mesaje în cel puțin trei registre de comunicare, Mirel Petrovici ne pune la dispoziție un mănunchi de poeme de interes pentru cititorul doritor de meditație, de dialog cu sine și cu divinitatea, de cunoaștere în marginile adevărului palpabil, altfel ignorat. Versurile sale nu vor trece, sunt sigur, neobservate.
Valentin POPA
Un debut surprinzător: Gilda Monica Bularda
Volumul de debut, Ispitirea aldinelor (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012), semnat de Gilda Monica Bularda, se dovedește, de la primul contact cu poeziile incluse, o carte surprinzătoare prin siguranța scriiturii, tehnica construcției lirice, puterea de generare de emoții superioare. Autoarea acestui volum a intrat în lumea literelor fără nici un fel de pregătire prealabilă, fără a exista o stare de așteptare în mediile literare locale sau naționale, deși vârsta (cam cinci decenii de viață) ar fi îndreptățit măcar un minim de informare a publicului. Autorii care debutează la asemenea momente ale vieții sunt, de regulă, persoane frustrate, care au dorit să se afirme pe ogorul scrisului, în tinerețe, dar, în lipsa încurajărilor din partea autorităților literare, au renunțat să iasă în față, complăcându-se cu actul de creație ca preocupare intimă. Când, la o anumită vârstă, marcată de acumularea frustrărilor care ating un anumit punct critic, se hotărăsc să investească în publicarea unui volum, de regulă produc dezamăgire. Poeta Gilda Monica Bularda iese din acest șablon. Poemele incluse denotă un îndelung exercițiu al condeiului poetic, o putere deosebită de selectare a ceea ce este viabil dintr-un ansamblu de texte pe care îl presupunem mult mai voluminos.
Volumul Ispitirea aldinelor e prefațat de un text inspirat, intitulat Pe jos, spre cer, după titlul unuia dintre frumoasele poeme ale autoarei, semnat de criticul literar Christian Crăciun, din Florești, Prahova.
Lectura volumului pe care îl analizăm pune în evidență câteva teme obsedante, care întotdeauna au însuflețit coarda lirică a poeților de pretutindeni.
Prima dintre ele este tema religioasă a transcendenței, care debutează cu poemul amintit mai sus, Pe jos spre cer, unde poeta, fără a-și exprima în nici un fel recunoștința, mărturisește că este rodul bunăvoinței divine („Din vrerea ta m-am scurs pe piatră”). Surprinde în acest poem sentimentul tragic al existenței („Dar vezi? Nici piatra nu m-a vrut”) și vulnerabilitatea condiției umane permanent confruntată cu ispita păcatului, de unde și nevoia de a se smeri în fața lui Dumnezeu, de a porni „spre cer pe jos”. Uneori tema religioasă este servită de un vocabular bisericesc excesiv, ca în poezia Chinonic (p. 20), unde găsim cuvinte precum „colimvitră” (cu sensul de cristelniță), „rugă”, „candelă”, „pricesne”, „chinonic” (ultimele două cuvinte însemnând cântare în timpul slujbei când se împărtășește preotul), „psalmi”, „credința”, „Cina” (cu majusculă, sugerându-se că e vorba de Cina cea de taină). În poemul Teandrica iubire, autoarea se identifică cu toate cele trei femei care l-au iubit și l-au însoțit pe Iisus, dar nu se simte vrednică de iubirea față de Dumnezeu întrupat. Uneori, tema creștină este servită de meșteșugul caligramelor, ca în poemul Smerenie (p. 24), unde versurile sunt așezate în pagină în forma unei cruci. În Autoportret, deși autoarea ne propune o „ars poetica”, o încercare de explicație a trudei personale pe ogorul literelor („Am buzunarele pline / de cuvinte, / cuarțuri tulburi / pe care le picur / să-mi aflu drumul / de întoarcere spre mine.”), ajunge la concluzia că poetul ispășește, de fapt, păcatul „alungării aldinelor din Rai”, o soluție, dacă nu chiar nouă, cel puțin neuzuală a problemei condiției poetului. Așa cum protopărinții omenirii s-au lăsat ispitiți de fructul cunoașterii binelui și răului și au fost alungați din paradis, la fel poetul este o ființă ispitită de aldinele raiului, acesta este „păcatul lui originar”, pentru care ispășește chinuindu-se o viață cu sensurile cuvintelor. Deosebit de îngrijite stilistic ni se par și poemele Neschimbarea la față (p. 27) sau Lithologică (p. 28). Iată prima parte din Lithologică: „M-am aplecat, / am strâns în mână piatra / și-am vrut s-arunc, / dar piatra mi-a căzut. / Am iscodit atunci / în mine / pustiu adânc, / neîncăput.” Când cuvintele rare, cu trimiteri religioase, ca în Epifanie, aglomerează prea mult textul, vibrația lirică are de pierdut. Miza exclusivă pe muzicalitatea cuvintelor și pe exotismul acestora nu este suficientă pentru a convinge pe cititor. Sentimentul tragic al relației dintre omul păcătos și divinitate o determină adesea pe autoare să-și asume și păcate pe care nu le are, ca în poemul Numele trădării (p. 33), unde se identifică cu Iuda.
A doua temă este percepția dramatică a curgerii timpului care-l lasă pe om cu din ce în ce mai puțină viață. Primul poem din această secvență tematică este Antecamera (p. 38): „…deodată am înțeles / că trebuie să mor mai puțin decât ieri, / să las la cusături / o rezervă de albastru, / în cazul în care zilele îmi vor rămâne prea strâmte.” Asistăm, în poeziile din secvența menționată, la jocul permanent al anotimpurilor care se furișează în spatele oglinzilor sau își fac seppuku. Toamna este anotimpul care predomină în acest peisaj al curgerii spre neant. Universul liric este dominat aici de semnele timpului care se duce: clepsidre, ore, orologii, timpul dogit, furca vremii, ceasul șchiop și surd și orb, secundele, ritmul de un’ un’ doi al timpului care dansează. Nici măcar primăvara nu se salvează de la această maculare a timpului care corupe totul, căci în sufletul nostru se murdărește de toamnă. Sensibilitatea poetei în vecinătatea crepusculului vieții, ilustrat de anotimpul de toamnă, se exprimă prin multe poezii destinate toamnei sau lunilor ei. Iată câteva titluri: Septembrie cinabru (p. 60), Octombrie mon amour (p. 62), Noiembrie (p. 63).
Din această serie, Septembrie cinabru ne atrage atenția prin tehnica poeziei ermetice, cu accent pe sonoritatea cuvintelor, pe muzicalitate, amintind oarecum de Ion Barbu, din perioada Jocului secund. Ermetismul este favorizat în poemul de față și prin abundența cuvintelor neuzuale, atât de neuzuale încât unele nici nu se găsesc prin dicționare. Iată o strofă: ,,Neresemnarea verii lovește în chimvale / și-mprăștie căldura din stinsul athanor. / Predania durerii, regret atemporal e / de-a lungul întomnării. Insinuant algor.” Întregul poem este o probă de meșteșug poetic de mare rafinament, de știință a versificării ce ascunde multă lectură poetică, har poetic și bun gust. Cele două cuvintele din strofa citată, negăzduite de vreun dicționar („athanor” și „algor”), contribuind la încifrarea sensului vizat de autoare, au meritul de a sugera trimiteri către regiuni exotice.
Dar cum iarna este anotimpul cu care se încheie ciclul temporal, autoarea rezervă și pentru ea câteva poeme care însă n-au forța celor dedicate toamnei unde sentimentul apropierii sfârșitului capătă accente tragice. Peisajul de iarnă este tratat după exigențele pastelului, ca și cum sufletul ar privi de sus un peisaj al purificării, dominat de albul imaculat al fulgilor de nea: „Resturi de alb / amestecă luminile / printre culorile orașului / cu pași grăbiți.” Sau „Când și când, / balet de fluturi rătăciți / în vârful picioarelor.” (Azilul florilor de lotus, p. 66).
A treia temă identificată în volumul Ispitirea aldinelor este centrată de dimensiunea morală a existenței. Poeme relevante pentru această tematică sunt: Dependenți de umilință (p. 72), Fericirea (p. 73), Asimetrii (p. 74) sau Memoriile albe (p. 75). Din acest ultim poem cităm versurile de început care surprind prin acuitatea simțului moral: „De ceva vreme / mă doare umărul stâng / în dreptul codului de bare. / Nu mă cumpără nimeni / deși mă vând în fiecare zi / pentru câteva firimituri de liniște / din liniștea stăpânilor.” Un poem memorabil din această secvență este Gargamela (p. 82). Cuvântul care dă titlul este un nume sau poreclă prin care autoarea face referire la vecina de palier care stă tot timpul la pândă. „…Nu am văzut-o niciodată / dar îi simt prezența / insinuantă / șerpuitor de rece // ceva îmi spune / să îi ocolesc râsul / rostogolit ca un zar / din două silabe…” Tema morală, cu prelungire în problematica civică, se încheie cu poemul Aiud (p. 94), care, de altfel, este și poemul cu care se sfârșește volumul. Cităm din el ultima strofă: „Ticăloșite vremuri, ce nu vor mai apune / din profeții de beznă stau azi să se-mplinească. / Credința poartă lanțuri, iar ruga e beteagă, / când adevărul tace, prind pietre să vorbească.” (p, 95).
În concluzie, putem afirma că în volumul Gildei Monica Bularda, se poate identifica o poezie impresionantă atât prin tematica filozofică abordată cât și prin meșteșugul poetic deosebit de rafinat, dublat de un simț al limbii cum numai la un mare poet se poate întâlni. Întâlnim în acest volum toate semnele care caracterizează marea poezie din toate timpurile. Nu putem încheia fără să ne punem întrebarea. Unde și de ce a stat ascunsă atât amar de vreme această poetă de excepție?
Stan BREBENEL
SENIORII LITERATURII NOASTRE
În anul 2014 a apărut la Editura Bibliotheca din Târgoviște o nouă lucrare literară a scriitorului Florentin Popescu dedicată unor venerabili autori români, Seniorii literaturii noastre, vol. I. Poetul, prozatorul, dramaturgul, criticul și istoricul literar, ziaristul, omul de radio și de televiziune Florentin Popescu a mai publicat cărți de asemenea factură. Dacă ar fi să amintim numai volumul Siluete pe plajele timpului și tot ar fi suficient. Se cunoaște de către marii iubitori de literatură că peste unii oameni și opera lor începe să se aștearnă colbul uitării, cel mai mare dușman al unui autor. Cine își mai aduce aminte astăzi, când cititul a devenit o corvoadă, iar literatura o activitate total plictisitoare și nefolositoare, de scriitori precum Alecu Ivan Ghilia, Toma George Maiorescu, Ion Acsan, George Șovu, Ion Brad, Horia Zilieru. O parte dintre ei sunt încă activi cu toate că senectutea și starea de sănătate au lăsat urme pe trupul fiecăruia, precum Dinu Săraru, Valeriu Râpeanu, Ion Gheorghe, Mihail Diaconescu, Coman Șova. Sunt 21 de seniori, personalități plurivalente: poeți, romancieri, dramaturgi, eseiști, traducători, scenariști, critici și istorici literari, dar și epigramiști, folcloriști, iar ca profesii au fost profesori, ziariști, diplomați, ofițeri de carieră, cercetători, pictori și oameni de știință, cum este cazul lui C.D. Zeletin, specialist în medicina nucleară. Unii dintre ei au părăsit între timp această lume: George Astaloș, Ion Acsan, Tudor Opriș, Corneliu Leu și cu atât sunt mai importante, mai valoroase vorbele și amintirile din aceste convorbiri amicale. Iată numai câteva argumente pe care le-a avut în vedere cel ce se autointitulează Un mesteacăn rătăcit în câmpie de a ridica vălul uitării ce se așterne nemilos peste tot și toate.
Fiecare personalitate este prezentată cu o notă bio-bibliografică și cu un portret în peniță, amândouă însoțite de un interviu. În fiecare interviu se găsesc confesiuni despre oameni, locuri și întâmplări ce le-au marcat destinul și fac deliciul oricărui pasionat de istorie literară. Cu doar două excepții (Mihail Diaconescu și Iordan Datcu), toate interviurile au apărut în revistele Sud și Bucureștiul literar și artistic, mărturisește Florentin Popescu în Argument-ul însoțitor. Trebuie precizat faptul că acestea au fost realizate și au apărut între anii 2009 și 2014.
Este foarte greu să scrii despre o carte ca aceasta. Încerc să aduc în atenție câteva elemente care să ne îmbie, nu atât spre lectură cât, mai ales, să ne introducă în universul spiritual al celor 21 de personalități, un univers de-a dreptul fascinant. I-am amintit pe o parte dintre ei. Iată-i și pe ceilalți: Ion Dodu Bălan, Constantin Mateescu, Petru Demetru Popescu, Nicolae Cârlan și George Zarafu.
Despre Ion Gheorghe, în portretul în peniță Un călător prin milenii apuse, scrie: Necomformist și „năbădăios” ca oricare mare poet, tânărul de atunci avea să dea literaturii multe volume – unele stranii chiar și ca titlu, altele trimițând numaidecât cu gândul la fondul folcloric național, toate însă de mare originalitate și toate foarte bine primite de critică… Toată lumea literară îl știe pe Ion Gheorghe, dincolo de lirica lui, unanim apreciată, ca un împătimit al cercetărilor arheologice pe Dealul Istriței buzoiene. În casa părinților lui de la Sărățeanca a amenajat și un muzeu de „megalitice”, spre uimirea și stupoarea sătenilor care nu pot pricepe nici în ruptul capului ce a descoperit poetul în „bolovanii” pe care ei i-au văzut de zeci și zeci de ani pe dealuri”. În ceea ce-l privește pe nominalizatul la Premiul Nobel, scriitorul George Astaloș, pe acesta a avut șansa să-l întâlnească la Salonul Național de Literatură Rotonda Plopilor Aprinși de la Râmnicu Vâlcea. În drum spre Drăgășani, în autocar, i-a „smuls” un interviu mai neconvențional cu referiri la exilul din Franța, succesul de public al pieselor sale de teatru ce s-au jucat pe mari scene ale lumii, despre boema bucureșteană ante exil și despre nominalizarea sa la Premiul Nobel.
Pe Ion Dodu Bălan îl cunoaște de pe vremea studenției. A avut o carieră universitară strălucită culminând cu funcția de rector al Universității București. A lucrat, ca redactor, la revistele literare Viața Românească, Tânărul scriitor și Luceafărul. În această calitate i-a cunoscut pe cei mai importanți scriitori ai vremii, dar și pe tinerii care băteau la porțile afirmării. Din portretul în peniță reiese că Florentin Popescu îi păstrează în sertărașele memoriei multe amintiri dintre cele mai frumoase, unele anecdotice. Un alt profesor universitar care a devenit un important critic și istoric literar și pe care îl regăsim printre seniori este Valeriu Râpeanu. Face parte dintr-o generație de excepție. Mărturie stă și acest volum. Este generația care a dat jos cinci rânduri de tablouri (Carol al II-lea, Ion Antonescu, Mihai I, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu) și a cunoscut două schimbări radicale, una de la dreapta la stânga, alta de la stânga la dreapta. Nimeni nu ne-a întrebat unde mergem și dacă vrem să mergem acolo, conform propriei mărturisiri. În afară de cărțile publicate Valeriu Râpeanu a fost redactor-șef la diferite reviste literare, a fost vicepreședinte al Radio-Televiziunii Române și director, timp de 18 ani, la Editura Eminescu, una dintre cele mai prestigioase ale vremii.
Dinu Săraru, în opinia lui Florentin Popescu, este adulat de unii, bârfit pe la colțuri de alții, dar unanim recunoscut drept una din importantele personalități de la sfârșit de secol XX și început de veac XXI și că Domnia Sa are o operă literară care-i asigură, fără nicio îndoială un loc de prim-plan atât în istoriile literare ale ultimilor trei decenii, cât și în cele care se vor scrie în viitor. Provocându-l să intre în scrinul cu amintiri Dinu Săraru are cavalerismul unui adevărat boier de viță veche din Slătioara Vâlcii să spună vorbe măgulitoare despre un alt mare prozator român, poate mai controversat decât toată generația sa la un loc, Eugen Barbu: Omul avea toate păcatele dușmanilor lui la un loc, dar avea talent, iar ei n-aveau talentul lui, ci doar dușmănia și ura neputincioșilor. A fost și va rămâne, după opinia mea, în proza de după al doilea război mondial, la fel de mare ca Arghezi în poezia modernă, după Eminescu. La o altă întrebare, una mai incomodă, mai ispititoare Dinu Săraru răspunde în cel mai firesc mod cu putință. Din răspunsul său ne dăm seama de întrebare: N-aș renunța la nimic, dar aș ști ce să fac ca să scriu mai mult decât am scris. N-aș renunța la gazetărie. N-aș renunța la literatură. Regret că nu m-am ambiționat să fiu profesor la facultate… Asta da, regret, catedra de profesor universitar. Ce am făcut în gazetărie am făcut pentru că am stofă de gazetar, de polemist, de pledant. Iată, am ajuns și la regretul de a nu fi fost și avocat.
Mai toate interviurile se încheie cu nelipsitele întrebări referitoare la proiectele viitoare. Este molipsitor faptul că seniorii literaturii noastre sunt încrezători în viitor, sunt optimiști, au proiecte îndrăznețe și că au în laboratorul de creație noi lucrări care vor reprezenta ceva pentru literatura noastră. Este meritul lui Florentin Popescu de a-i aduce din nou în prim-planul vieții literare, pe cei care au intrat într-un con de umbră, și de a afla multe lucruri interesante despre un autor sau altul, o epocă sau alta. Numai și din această perspectivă trebuie să-l felicităm și să-i mulțumim lui Florentin Popescu pentru pasiunea și truda imensă pe care puțini o înțeleg și sunt dispuși să o facă.
Silvia Ioana SOFINETI
Sorin Călin: „Muzicanții din Râmnic”
Muzicanții au adesea nume de scenă, dacă nu amuzante, măcar importante pentru a se fixa în memoria celorlalți printr-un gest semnificativ, o trăsătură de caracter, un loc de baștină etc. Cel numit „Fulgerică” lovește din scurt, pe neașteptate, violent, dar nu păgubitor, ci, mai degrabă, întru legitimarea definitiv artistică a breslei, cu o carte: „Muzicanții din Râmnic (și nu sunt cei din Bremen)”. Trimiterea la basmul cules de Frații Grimm nu este întâmplătoare, cartea reprezentând nu altceva decât o poveste burlescă, de un haz nebun pe alocuri, în care ceata/ trupa/ formația X, sau Y, sau Z (nu prea contează denumirile, ele sunt adesea conjuncturale, adică expresie a unui orgoliu sau inspirații de moment), ei bine, această ceată pestriță, înfometată, silită să hoinărească prin toate colțurile țării, dar îndrăgostită nebunește de muzică, are ceva din măreția tragică a trubadurilor medievali, acei risipitori de vești și cântece de dragoste și moarte.
Dacă ar fi să încadrăm această scriere a lui Sorin Călin, ar trebui să alegem între memorialistică, roman picaresc și bildungsroman, deși pretențiile autorului nu merg atât de departe. Intenția lui pare să fie aceea de a realiza o cronică a unei bresle mereu în căutare de bine și de frumos, înfrântă, umilită adesea, dar integră până la capăt, chiar dacă, la suprafață, pare compusă doar din „tunari”, „împușcă francul”, amatori de chilipiruri și de căpătuială. Dacă te apropii, descoperi încredere naivă în puterea talentului, în destin, în ceea ce poate să aducă minunat ziua de mâine. De aceea portretele nu sunt niciodată doar în alb și negru, iar narațiunile, tragicomice, reprezintă, de fapt, piesele unui puzzle: imaginea finală, văzută din depărtare obiectivă, este armonioasă și unitară, transmițându-i cititorului un mesaj simplu: muzica, indiferent de locul unde răsună, înseamnă înălțare spirituală, depășirea mundanului, înțelegerea, până la lacrimă, a aproapelui.
Câteva capitole din carte le sunt dedicate instrumentiștilor – acordeoniști, toboșari, chitariști, clăpari etc., mulți, cu sutele, de nici nu-ți vine să crezi că, într-un oraș atât de mic și de cufundat în lene și somn, au existat – și există – așa un clocot vulcanic, atâta explozie de muzică și voie bună, dar și atâta zbatere pentru demnitate și recunoaștere publică. Mulți instrumentiști, desigur, nu se gândesc neapărat la nemurirea sufletului și nici la o posteritate râmniceană recunoscătoare: ei sunt copii ai momentului, trăind în timp ce cântă, în rest, locuind într-un somn dulce ca moartea. Mulți se complac într-o boemă cumva nelalocul ei într-un orășel de provincie obișnuit să trăiască în patru a patra, ritmul fostei fanfare din parc. Andante-andante, niciodată allegro-allegretto. Beții, certuri, despărțiri, împăcări, trai de pe o zi pe alta, sacrificii – ele, mai ales, impresionează, căci muzicantul râmnicean, așa cum îl înfățișează Sorin Călin, mai degrabă renunță la pâine, decât să rămână fără instrumente de cântat – sunt constantele acestui tip original de boemă provincială.
Boem, în felul lui, este Vasile a Lalii, care cânta la acordeon, urcat numai în șosete albe pe mese și beat cui, dar fără să greșească nici o notă, nici un cuvințel; boemi sunt și Stan al lui Lolici, și Falcă, și Marian Turbatu din Grebănu, și Culiță Strâmbul, și Romică de la Colibași, dar, mai ales, neasemuitul Arcuș, nebun după muzică, neserios cu cele lumești, ironizând prostia omenească și, pe cât se poate, speculând-o întru vremelnic folos personal. Numai simpla înșiruire a numelor ar putea avea, la lectură, efectul gazului ilariant: Geambi, Sticlă, Mască, Tamba, Bebi, Marcel de la Zoița, Tata Mare, Titi Chioru, Marius Îuileuuu, Sile Capra, Marian Pum-Pum-Pum, Ginel de la Săpoca și mulți, mulți alții, un balamuc vesel și colorat care lasă de multe ori loc respectuos în față unor nume dragi râmnicenilor – și mie, de ce nu?: Dan Achetrăriței, Dan Manciulea, Cornel Tudose și alții, o pleiadă întreagă de cântăreți pe care orașul, când este în toane bune, îi ascultă și-i iubește.
Situațiile comice abundă, mai ales când este vorba despre nunți: la oraș, în restaurante de fițe ori în bombe improvizate în foste cantine muncitorești, la țară, în spelunci lugubre sau în răposatele cămine culturale, flora… și fauna par aceleași: miri de toate vârstele, cu și fără caracter, socri certăreți, vicleni, nuni mari nu cine știe ce duși pe la biserică (recomand secvența în care muzicanții sunt urmăriți ca-n filmele cu gangsteri de amantul nunei mari!), nuntași de toate neamurile – mai mult neamuri proaste, se distrează cronicarul aducându-le în fața noastră – , toți se adună să petreacă, să mănânce și să bea până la epuizare, uitând de toți și de toate, câteodată chiar și de plata cântăreților…
Faci orice ca să nu mori de foame și cu atât mai mult depui efort, cu cât muzica, în sine, îți ține adesea și de foame, și de sete. Sorin Călin nu se sfiește să spună adevăruri grele: el nu cosmetizează întâmplările, etapele inițierii lui trec și prin bine, și prin rău, și prin succes, și prin umilință, prin nedreptăți strigătoare la cer, dar și prin momente cu mare încărcătură emoțională, când descoperă cât de puternică poate fi solidaritatea în interiorul breslei.
Muzicanții din Râmnic nu sunt specializați și condamnați să cânte doar la nunți, cumetrii și onomastici; ei detestă statul de „urechist” care „bate hoaștele” sau „vocalist de-o gară mică” și țintesc spre alt tip de muzică, care să se adreseze și altui tip de public. Formații ca „Onix”, „Laser”, „Solaris” și câte altele și-au câștigat propriul public și n-au ocolit festivalurile de muzică rock, pop sau folk, au colindat țara și au încercat să-și formeze un stil personal, în pas cu ceea ce se apreciază acum (nu, nici vorbă de manele!).
Sorin Călin scrie cu sinceritate despre lucruri pe care le cunoaște: are condei, cum se spune, spirit de observație și limbă ascuțită. Să-l luăm în serios când ne mărturisește ce-a avut în intenție când a trimis la tipar această carte despre care facem vorbire: „eliberarea anonimilor din sticla rătăcită pe marea de praf stârnit de opincile obârșiilor românești”.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Camelia Manuela Sava: „Alt anotimp”
„Alt anotimp” – dar tot al iubirii înfrigurate – publică, la Editgraph Buzău, Camelia Manuela Sava; de altfel, anul 2015 pare să fie unul rodnic pentru tânăra poetă, atâta vreme cât un alt volum, „Poezia lucrurilor neîntâmplate”, vine să-l secondeze pe acesta despre care facem aici vorbire. Două volume într-un an înseamnă performanță, desigur, dar și o profundă motivație pentru scris, pentru imaginarul poetic.
Volumul „Alt anotimp” se deschide cu un grupaj de „Peisaje” lirice, în care, ca într-o delicată acuarelă, culorile pale curg unele într-altele, creând atmosfera inconfundabilă a provinciei patriarhale, în care ritmul inimii intră cuminte în trupul de ceață și fum al zilelor. Într-un „Peisaj pluvial”, o subiectivă întâlnire dintre ploaie – personificată – și starea de spirit al poetei asigură evaziunea: prin fereastră (simbol al deschiderii) nu pătrunde peisajul real, al străzilor pustii din oraș, ci marea cu valurile și nisipul ei, adică un orizont imaginat, cu încărcătură emoțională: „nori de alabastru cern nisipul mării:/ încerc să te prind din urmă printre valuri/ e ploaia cea mai scumpă dintre toate minunile/ care te așteaptă în rama ferestrei”.
Timpul și dragostea sunt temele fundamentale ale volumului, abordate uneori în manieră romantică, alteori cu un curaj al rostirii care-o apropie pe Camelia Manuela Sava de generația din care face parte. Influențele livrești sunt puține, aglutinate în universul poetic personal, iar simbolurile – prea numeroase, dar nu în chip supărător – țin de-o tehnică a redactării discursului prin încifrare/ esențializare. Mesajul acestui discurs se centrează pe nevoia de mișcare, dar și de repaus, de spațiu deschis, dar și de apropiere, de plutire/ zbor, dar și de cuibărire, contrariile unindu-se, căpătând „trup de ceață” în vers. Ploaia, norii, umbrele, copacii care „rumegă în tăcere”, străzile, cinematograful sunt motive poetice care apar frecvent și conturează acel „peisaj uleios/ în care toți înotam”(„La cinematograf. Pânză”).
Ar fi greșit să considerăm că poezia Cameliei a trecut prin Bacovia și a rămas acolo: de fapt, în ciuda temelor/ motivelor comune, diferența este una de structură, de temperament și chiar limbaj poetic. Avem de-a face nu cu spleen, cu nevroze, cu sentimentul tragic al dispariției, ci cu o încercare, nu lipsită de dramatism, de a găsi lumina din spatele peisajelor urbane dezolante. Camelia Manuela Sava, chiar vorbind de răni, de suferință, de boală, de măștile grotești sub care se ascund chipurile celorlalți, rămâne o poetă pentru care căutarea nu este nicicând inutilă: „mâinile tale miros a toamnă,/ a nuc cu frunzele întârziate pe ram,/ ochii tăi limpezi mi se înfig în carne/ de fiecare dată când strigi:/ aici nu e loc pentru amândoi…/ de aceea eu trec prin ploaie,/ căutându-te neîncetat/ mă agăț de orice culoare ca de ultima șansă/ de a te mai iubi…” („Tu și toamna”).
Antimpurile – cu predilecție, toamna – intră în poem și îi schimbă, cel mai adesea, cadența, muzicalitatea, sensul mesajului transmis: „Litere negre se așterneau/ înaintea pașilor mei stridenți:/ se aliniau pe cer păsări/ descriind un V perfect/ ele călătoreau mereu spre apus/ și prin zborul lor maiestuos/ îmi aminteau de toate gândurile mele/ care se îndreptau spre inima ta/ ca spre un șuvoi cald -/ cerul de noiembrie dogorea/ iar în sângele meu ploua cu nori grei…/ […] Nici tu nu știai că diminețile de noiembrie/ îmmi apăreau ca un stol de păsări negre/ ce se aliniau cuminți/ printre nori și vise…” („Noiembrie. Într-o dimineață”).
Cele 15 poeme de dragoste care alcătuiesc al doilea ciclu al volumului se caracterizează printr-o desprindere de anotimpurile văzute prin ramă/chenar și apoi interiorizate subiectiv; în acest ciclu, cuvintele cheie care se circumscriu oricărui peisaj văzut „în alt anotimp” devin cuvinte-simbol pentru încriptarea-decriptarea sentimentului: „ca un păianjen înfometat/ țeseam o mreajă de nori, născând pânza/ pe care pictam cu grijă/ ochii tăi” („Nășteam”). Osmoza dintre peisaj și ființa iubită nu este o temă poetică nouă, dar ea se potrivește modului în care Camelia Manuela Sava își construiește poemul, creând corespondențe între două universuri diferite: „când malurile cu stuf/ vor crește sub pielea ta/ când nările ți le vei umple de sare/ vei ști/ că vântul m-a alungat din inima ta…” („Despărțire”).
Al treilea ciclu – „…într-o doară” – reprezintă o trecere subtilă de la sentiment la reflecția asupra sentimentului, la întrebări filosofice nu lipsite de dramatism și la o anumită retorică a iubirii care îi stă bine unei poete tinere: „la ce folosește ascuțișul acestei săgeți/ dacă nu poți să oprești din zbor secundele?/ oare cine știe/ cât mai avem/ să străbatem cu privirea tot deșertul iluziilor noastre?” („Timpul”). Lejeritatea/ nepăsarea, trecerea peste suprafața lucrurilor, „jocul de rol” ascund, dincolo de aparența ludică, o stare de exasperare care potențează semnificația poemelor. „De ce îl iubești? mă întrebă/ într-o zi Îngerul…/ nu știi că nu veți sta alături niciodată?!…/ De ce ai aripi?/ răspunsei eu într-o doară…” („Joc de rol”).
Dorința de evadare „într-o țară numai a ta” („Dor. Dorință. Plecarea spre o țară numai a ta”) devine realitate în penultimul ciclu al volumului, „Poezii dintr-un jurnal (Plymouth, Anglia, 2014)”. Cititorul va regăsi aici aceeași sensibilitate care-o caracterizează pe Camelia Manuela Sava, dar și un mod personal de a exprima poetic schimbarea de perspectivă: „îmi trag mai aproape cerul/ ca o mare învolburată/ cu care îmi acopăr mereu gândurile/ protejându-le colțurile/ fiindcă acolo apari tu/ ca un talisman ce îl port cu mine” („Poemul ploii”).
Cred că acest volum ne spune o poveste, că acel „alt anotimp” este unul al iubirii și că aceste versuri din ultimul grupaj dau sens întregului: „toate cuvintele tale mi-au fost adăpost/ cuvintele tale mi-au fost dimineață/ mi-au fost bici/ mi-au fost mângâiere/ mi-au fost dragoste/ mi-au fost inimă” („Poemul care aduce sfârșitul posibil al poveștii”.
***
Un artist uitat de noapte
Viorel Savin: „Nicu Enea”, Ateneul scriitorilor, Bacău, 2015
„Meșterul s-a pregătit de drum/ Și s-a dus spre liniștea din urmă” (Mihai Sabin)
Viața pictorului Nicu Enea, așa cum apare din albumul cu scrisori, articole și poze alcătuit de Viorel Savin, pare un șir nesfârșit de înfrângeri și umilințe, de încercări de a-și depăși condiția materială modestă, de a crea necesara armonie între lumea exterioară și cea interioară, între aspirații și posibilitățile – limitate – de realizare. Suntem un popor cu vocația iertării, spune Viorel Savin, ironizând obiceiul nostru strămoșesc de a întinde și celălalt obraz, în numele moralei creștine care cere iubirea și iertarea necondiționată a aproapelui nostru; din păcate, însă, „Un singur lucru nu putem ierta: încercarea celui mai bun decât noi de a-și converti adevărul în dreptate. Supărați, îl distrugem pe îndrăzneț. […] Adevărul este că Nicu Enea a fost unul dintre cei mai importanți pictori din interbelic. Dreptatea care i s-a făcut (și încă i se face) se cheamă marginalizare” (pag.12).
Tânăr student, sărac și îndrăgostit, Nicu Enea preferă exprimarea concentrată a sentimentelor, așa cum va face și în pictură: „Draga mea logodnică, Elvira… împrejurările au fost aspre cu mine […]. E greu de cunoscut starea mea sufletească… vine data de 20 iulie… ce mă fac? – O vorbă, de încurajare, un sfat… de la nimeni, nimic!… Să fiu așa de neisprăvit?… cere să fac sforțări să mă ridic din visarea care mă cuprinde… E timpul!” (pag.25).
O scrisoare adresată Elvirei (logodnica sa), pe 22 iulie 1926, emoționează prin exprimarea onestă a unor griji simple: pictorul știe că, pentru a crea așa cum își dorește, trebuie să aibă existența asigurată; nu este materialist, ci, pur și simplu, sătul să trăiască de pe o zi pe alta, din ce pică de la rude și din rarele expoziții și vânzări de tablouri: „În timpurile în cari trăim, problema ce[a] mare e existența.[…]Asigurându-ne, suntem scutiți de goana după bani, de muncă nu în raport cu aptitudinile noastre, de gânduri triste, indispoziții… […] cine nu m-or cunoaște m-or lua drept un materialist!…” (pag. 28-29). De altfel, vara anului 1926 a fost una de zbucium și suferință, pictorul luptându-se cu emoția viitoarei logodne (în octombrie va reuși totuși să învingă dificultățile și să se căsătorească), cu situația materială precară, cu promisiunile neonorate ale celor care ar fi trebuit să-l ajute în carieră. În același an, spre sfârșitul lui, Nicu Enea se va bucura și de a doua expoziție personală la Bacău, itinerată la Focșani și Roman, lucrurile părând să intre pe făgașul normal. Situația materială pare a se îndrepta însă abia prin 1930, după a doua expoziție personală la „Ateneul român”, premiată de Ministerul Instrucției și Cultelor 8direcția Arte) cu suma de 40.000 lei. În 1931, după o expoziție la Sala „Ileana”, regina Maria îi reține o lucrare. O scrisoare din 14 iulie 1931 arată, însă, nemulțumire și chiar răbufniri de sarcasm. „[…] de ce să mai înșir… viața care am dus-o așa… după această expoziție… cu ambiția mea, de a arăta atâtor trântori; hiene… ceea ce pot… trebuia să-i invit la grajdi… nu la noi, că suntem săraci, ci la primărie, să-i ție cu paie… În schimb am rămas dator… sau… nu, m-am ales cu nimic!… Am muncit anul acesta… mult – am îmbătrânit cu 10 ani…” (pag. 50).
Consacrarea ca pictor se face încet, cu eforturi și energie consumată adesea inutil. Totuși, prezentarea semnată de Mac Constantinescu, după expoziția de la Sala „Ileana”, 1932, demonstrează că Nicu Enea începuse să fie un nume în pictura românească: „În plină efervescență, în efortul căutării de sine, Nicu Enea este un talent construit pe o viguroasă carcasă de la a cărei evoluție se pot face cu toată încrederea pronosticuri sigure” (pag. 53).
Viorel Savin reface traseul existențial al lui Nicu Enea, alternând calupurile de scrisori cu repere spațio-temporale și cu tablouri realizate de pictor în fiecare perioadă. Avem de-a face cu un volum impresionant, realizat cu sinceritate și profundă empatie, un câștig pentru orice iubitor de artă care reușește să intre în posesia lui.
