Spații culturale nr. 42 (6)

Valeria Manta Tăicuţu

dintr-o toamnă într-alta

lasă-mă întinsă pe covorul acesta
de culoarea ceaiului cald:
nu-mi trebuie pernă, deschide numai fereastra,
să stea aşa până în ultima zi;
voi privi cum trec vrăbiile dintr-o toamnă într-alta,
cum curge leneş soarele în sticla uşor aburită;
poate că norul acesta are contur de corabie,
el îmi va duce privirea peste mări atât de târzii şi de adânci,
poate că lumina, atât de mâhnită,
are gustul pierdut de vară şi fum, ca atunci.
nu vorbi, cuvintele trebuie scrise,
doar aşa miezul lor se păstrează curat,
şi vino aici, pe covorul acesta
de culoarea ceaiului cald,
să stăm între umbre, între vrăbii şi nori,
până când, din ochii noştri închişi vor creşte
flori albastre şi mici, în zorii de zi.

spaimă şi frig

şi plouă-n oraşul din care lipseşti,
plouă morbid şi hipnotic, rafale după rafale,
s-au înmuiat toate mirosurile şi curg
peste oraşul în doliu şi post;
plimbăm covrigi înşiraţi pe sârme de inox
pe sub teii din parc
şi frunzele mici şi subţiri, abia scoase din mugur
înoată deasupra vederii noastre, în spaimă şi frig.
te-aştept să citim iar ziare, să aflăm
cine mai fură din pensia babei Angela,
cine mai arde un vis sau o casă, cine
ucide la ceas de beţie, cine mai crede
în vorbe de sus şi cine mai moare;
te-aştept să citim din reviste-ngâmfate
cât geniu se naşte alături de noi,
câţi proşti şi-au luat doctoratul, ce târfe
şi-au mai deschis un bordel literar;
la o cafea fără zahăr, neagră şi scumpă
te-aştept chiar şi azi:
tu ai să scrii despre moarte, eu –
– despre spaimă şi frig.

Adrian MUNTEANU

POVEȘTI FĂRĂ SFÂRȘIT
jurnal de călătorie artistică în Canada

Episodul 6

Duminică, 1 iunie, 2003, Vancouver

Înainte de a povesti despre cele două spectacole jucate astăzi, voi transcrie două relatări trimise la Radio Târgu Mureș în decursul zilelor petrecute până acum la Vancouver:

„Cu puțin timp în urmă am avut primul meu spectacol pe pământ canadian cu recitalul de basme „Povești fără sfârșit” destinat copiilor între 7 și 77 de ani, într-o dotată sală a unui complex de locuințe din Vancouver. A fost un succes. Aprecierile de după spectacol nu le voi reproduce, ca să nu spuneți că sunt lipsit de modestie. Cert este că, imediat, am primit invitația de a mai susține un spectacol, într-o altă zonă a metropolei, pe lângă celelalte două reprezentații pe care le mai am programate în cele mai mari biserici ortodoxe românești. Principalul meu motiv de îngrijorare, înaintea primului spectacol, a fost legat de reacția copiilor, de capacitatea lor de a înțelege mesajul transmis într-o haină mai puțin obișnuită și nu prea comercială a basmului în versuri. Răspunsul copiilor a fost neașteptat de spontan, serios și exact. Spectacolul se bazează pe o interactivitate cu spectatorii. Ei sunt solicitați să răspundă la unele întrebări, să recunoască și să numească niște obiecte după descriere, să socotească, să se bucure sau să se întristeze. Cu aceeași pertinentă deschidere ca și în cazul spectacolelor din România, copiii românilor canadieni s-au reîntors, pentru o oră, în lumea noastră de acasă sau în lumea specifică a strămoșilor lor, cu înțelegere și bucurie. Particularitatea este că dădeau răspunsurile în limba engleză, iar acest lucru merită explicat. În timp ce o parte dintre românii din diasporă fac tot posibilul să uite de unde au plecat, să se piardă până la dezintegrare în noul spațiu în care viețuiesc, există mulți alții care se ocupă, cu prioritate, de stabilirea unui echilibru între tradiție, limba moștenită și realitățile sociale și culturale ale țării în care au decis să se stabilească. Oamenii vorbesc cu copiii lor acasă românește. Aceștia cunosc bine limba părinților – chiar dacă, uneori, cu mici dificultăți în formulare și rostire – dar, în același timp, îi încurajează să participe la toate acțiunile organizate de școală, la toate manifestările specific canadiene, pentru a nu se simți marginalizați sau tolerați, străini de viața colegilor lor de alte naționalități. Este un echilibru dificil de obținut, un examen pedagogic pe care cu bucurie constat că mulți români îl trec cu bine, oferind copiilor lor, cu mândrie, o identitate dar și instrumentele necesare unei integrări depline. Limba română și limba engleză sunt pentru copiii de aici, două entități care se completează reciproc.
Într-o altă relatare, veți face cunoștință cu români realizați în Canada, cu alți români care trăiesc încă o stare de incertitudine și cu români care intenționează să se întoarcă în țară”.

Acum a doua relatare trimisă și difuzată la Radio Târgu Mureș, o descriere a celor două spectacole susținute azi, 1 iunie:
„După trei spectacole oferite până acum copiilor românilor canadieni, pot detașa o concluzie legată de modul lor de receptare și reacție, în comparație cu atitudinea copiilor din țară. M-am întrebat dacă depărtarea de valorile naționale și de limba română, sub presiunea altor realități și priorități sociale, nu a produs într-atât de multe modificări, încât să determine apariția unor dificultăți de înțelegere și a unui dezinteres față de ceea ce se prezintă într-o limbă pe care nu o mai aud decât, eventual, acasă. Prima lor reacție, evidentă – pentru că un interpret simte ce se întoarce din privirile celor cu care intră în dialog – este de surprindere și noutate resimțită. Prea puțin deprinși cu spectacolul și cu pronunția care nu mai seamănă cu rostirea din filmele savurate la televizor, îi descoperi mirați și ușor temători. Atunci înțelegi ce importanță au aceste sporadice contacte pentru a produce miracolul reapropierii de un spațiu spiritual ce se îndepărtează de ei cu fiecare zi care se adună peste încă puțina lor experiență de viață. În scurtă vreme însă, obișnuința de a reacționa spontan, proprie copiilor, dar și aceea dobândită în școala care le cultivă independența și legătura între cunoștințe și joc, îi face să devină dezinvolți și gata să participe la oferta venită dinspre scenă. Au capacitatea de a se bucura, dar și aceea de a primi lacrima, răspund la întrebări fără reținere, sunt gata să reacționeze, să ia atitudine. O diferență constați între o disciplinare încă prea marcată în România, cel puțin la clasele mici, față de libertatea pe care le-o imprimă și le-o cultivă copiilor școala occidentală. Rămâne de văzut, în timp, dacă lipsa de convenție îi va face pe copiii cu care mă întâlnesc acum peste ocean mai pregătiți pentru viață, pentru competiție. Dificultăți de înțelegere au început să apară la copiii mai mari, mult mai deprinși cu altă limbă și care aici nu mai înțeleg cu ce îi ajută o rostire românească care pare să vină dintr-o lume îndepărtată și relativ învechită. Aici intervine rolul părinților în păstrarea unei identități, rol pe care unii îl joacă cu succes, dar din ce în ce mai mulți îl ignoră. Aici trebuie să intervină și rolul societății românești în menținerea unei legături permanente cu românii din diasporă, rol ce nu pare prea bine definit.
Deocamdată, copiii românilor emigrați în Canada rămân copiii care gândesc în limba părinților, dar răspund în limba învățată și vorbită la școală, rămân copiii noștri, frântură de suflet românesc, într-o lume în care părinții duc aprige lupte pentru integrare în noul spațiu în care viețuiesc și își găsesc timp tot mai puțin pentru amintire și pentru rostire într-o limbă care nu-i mai ajută să facă față competiției.”

Acum despre spectacolele mele de 1 iunie. Primul s-a desfășurat la biserica ortodoxă românească Sfânta Treime, după slujbă, în așa-zisa sală socială. Mai precis în clădirea închiriată pentru câteva ore de comunitatea creștină din zonă. Deși sala avea scenă, este clar că cea mai potrivită formă de prezentare era aceea cât mai apropiată de public, la un metru în fața lor. De aceea am optat pentru montarea decorului meu, scara dublă și cuierul pom, în fața scenei, cu scaunele aranjate ușor în semicerc, având interval la mijloc, pentru deplasare.
Sala plină, cca 60 de persoane. Au fost și cei doi preoți cu copiii lor. M-am simțit bine de la început și am continuat să mă mențin pe stare, cu toate că lumea a mai intrat pe parcurs, prin față, ceea ce producea, inevitabil, momente de conturbare a atenției. Copiii au fost activi, au reacționat bine. Finalul a fost completat cu câte un cadou dulce dat fiecărui copil de către preoți. Era 1 iunie. Felicitări, mulțumiri, schimb de cărți de vizită cu oameni din sală, dorința lor de a reveni cu spectacol. Ce e drept, românii rămân tot români. Unii nu plătesc, alții aruncă câțiva cenți. Noroc că alții au lăsat câte 20 de dolari.

La plecare, ne-am oprit să luăm de la reparat mașina lui Nick. Cu o seară înainte indicatorul arăta că nu se încarcă bateria. Era gata. Se rupsese cureaua de transmisie. A costat 90 de dolari. De acolo am plecat spre al doilea spectacol, la Biserica Baptistă a pastorului Cornel Ardeleanu.
Am văzut locul în care urma să joc. Destul de mic, cam pentru 50 de oameni înghesuiți. În loc de stație, un radio cu CD, dar destul de puternic. Am aranjat scaunele, apoi am fost invitați în sala unde avea loc întâlnirea lor religioasă. Poezii și cântece de slavă din două trei note muzicale. Senzația de îngustime, de izolare, de monotonie. S-a adăugat cuvântul unui invitat din Germania, cunoscător de limbă engleză. Totuși, fata pastorului traducea în românește. Povestea pe unde a umblat și cât de aproape era Dumnezeu de tot ce făcea, cum îl descoperea în figura câte unui copil nevinovat. Toate micile întâmplări erau povestite ca niște revelații mistice, cu un patos și cu o bucurie duse până la fanatism. La spectacol aveam să descopăr și materializarea practicii de spălare a creierului, de golire a oricărei identități. În ultima clipă, s-a decis ca spectacolul să aibă loc în sala unde avusese loc slujba. Nu rămăseseră decât vreo 40 de oameni, pe trei sferturi copii, iar adulții în spate. Pastorul subliniase că este vorba despre un spectacol pentru copii, ceea ce i-a determinat pe mulți părinți să-și lase copiii înăuntru, iar ei să plece. Evident, copiii nu aveau bani.
Reacția a fost slabă, accidentală, nepotrivită din partea copiilor. Rareori dădeau vreun răspuns. Cum aveau ei, de pildă, să fii auzit de basmul „Tinerețe fără bătrânețe”, când nu sunt puși să citească decât texte biblice?
A fost un spectacol obositor, tocmai datorită colaborării slabe și nevoii interpretului de a suplini tot ceea ce nu primea dinspre sală. Am depus eforturi să rămân pe stare și cred că am reușit, dar este evident că ești influențat de reacția celor din fața ta și calitatea spectacolului este diferită de la o reprezentație la alta tocmai datorită publicului care, mai ales la o asemenea formă de reprezentație, face parte integrantă din joc, este un partener care îți dă bine replica sau te obligă să forțezi ca să suplinești și lipsa lui de participare.

Luni, 2 iunie, 2003, Vancouver

Ar fi trebuit să plec cu Nick în munți, pentru cinci zile. Îmi pregătisem bagajul, luasem și de mâncare. Dimineață a dat telefon Nick să-mi spună că se contramandează călătoria pentru că primise un job. Două zile trebuia să prospecteze terenul și eventual vom putea pleca de miercuri. Într-un fel mă bucur. Ar fi trebuit să împărțim cheltuielile de cazare și masă, ceea ce îmi crea un sentiment de vinovăție, deoarece cheltuiam bani pentru distracția mea în loc să mă gândesc la nevoile familiei.
Având timp liber, am venit din nou la ocean. Am ajuns la ora 13,45 în același loc ca și data trecută. Refluxul acționează diferit de la o zi la alta. Astăzi apa a continuat să crească și la ora 19, în timp ce data trecută la ora 18 începuse să se retragă. Plec spre casă mai devreme decât mi-am planificat, pentru că pe plajă, cu un vânt ceva mai puternic decât data trecută, se face destul de frig dacă stai pe loc.
Azi am vorbit cu Titus la telefon. Miercuri merge la Detroit să obțină viza. I-am dat mobilul lui Nick în cazul în care va dori să-mi comunice ceva cât timp voi fi în munți. Așa am procedat cu toți cei care se ocupă de organizarea turneului. Le-am scris, în acest sens, de aseară.

Marți, 3 iunie, 2013, Vancouver

Un răspuns neașteptat de frumos am primit de la doamna Mariana din Toronto, omul meu de legătură din cel de-al doilea oraș în care voi poposi. Îi scrisesem că vine din America fiul meu, Titus, cu prietena lui și – cu toată jena pe care am resimțit-o față de o persoană pe care nu o cunoșteam personal – o rugasem să încerce să rezolve cazarea și pentru ei. Mi-a răspuns, cu exemplară omenie, că are un apartament al fetei ei, plecată în Ungaria, și pe care ni-l cedează pe toată durata șederii. În plus ne invită la masă, iar pentru toată munca ei de organizare nu percepe niciun comision, făcând totul numai cu scopul de a ne ajuta. Extraordinar! Întâlnești și oameni în fața cărora scoți pălăria înainte de a-i cunoaște. Iată cum am reușit să aranjez lucrurile cu bine pentru întâlnirea cu Titus și se prevede o revedere emoționantă și o primă întâlnire cu Crystal pentru care știu că sunt invidiat acasă. Dragii mei copii! Încă mai pot face și bătrânii ceva, mai pot determina o emoție, o surpriză, o bucurie. Numai să fiu sănătos!
Nu știu de ce am omis să scriu până acum despre înrăutățirea stării mele de sănătate. Într-un jurnal n-ar trebui să existe asemenea scăpări și ocoliri ale realității. Îmi explic omisiunea doar prin speranța pe care am avut-o că e un incident trecător pe care merită să-l uiți. Dar se pare că nu este așa. Luni, după ziua în care am avut două spectacole, de dimineață am simțit o stare ciudată: o greutate în piept, palpitații, dificultate la efort. Îmi era atât de rău, încât m-am întrebat de câteva ori care este procedura în cazul în care trebuie să apelez la salvare, ce trebuie să spun și să arăt dacă va trebui să mă duc la spital. Am înțeles că o destabilizare a încercatei mele inimi s-a produs și că totul se datorează, probabil, efortului prelungit al zilei anterioare, stărilor de tensiune prin care treceam ca să-mi pot duce cu bine la sfârșit spectacolele. Două spectacole într-o zi sunt totuși prea mult, în situația în care, așa cum îmi atrăgea atenția și Viorica, mă dăruiesc prea mult, nu fac economie de efort. Acesta este felul meu de a fi. Nu pot doza nimic, dau tot ce pot da, cu orice risc. Starea precară părea să se amelioreze spre seară, dar persista pe toată durata zilei. Am luat Preductal-ul meu de permanență, dar n-am simțit nicio îmbunătățire. Starea proastă, greutatea în piept persistă și astăzi. Am ieșit totuși la ora 13 din nou spre ocean. Din prevedere am luat cu mine și asigurarea medicală. În drum m-am oprit la magazinul pentru animale. Multe obiecte și produse, de la mâncare până la sofisticate jucării, zorzoane și căsuțe. Nu am văzut nimic de îmbrăcat și la asta mă gândeam pentru Blitz, iubitul meu prieten patruped. Voiam să îl fac și mai frumos. Poate totuși voi găsi în alt loc.
La plajă bătea vântul, dar, plimbându-mă câteva minute, am constatat că vântul scade în intensitate de la un metru la altul, în funcție de stăvilarele naturale care erau puse în calea lui. După ce pe butucul meu la care poposisem și ieri era vânt și destul de frig ca să mă alunge de pe plajă, la trei metri distanță, între două trunchiuri de copac, vântul nu mai bătea deloc și soarele ardea cu măsură, numai bun pentru a face plajă cineva lipsit de încălzirea necesară. Am stat acolo trei ore. Am simțit că nu era indicat mai mult pentru pielea mea neobișnuită cu arsura. Acasă mă așteptam să fiu singur. Gabi îmi spusese că va ajunge mai târziu. Totuși era acasă și nu vorbea la telefon, cum făcea în fiecare seară preț de vreo două ore. Îmi făceam socoteala că plătește pentru telefon într-o săptămână cât salariul meu pe o lună, dar aveam să aflu că în Canada, dacă ai plătit abonamentul, în rest nu te mai costă nimic suplimentar la convorbirile locale, indiferent cât de mult ai vorbi. Plus o sumă derizorie, de 25 de cenți pe minut, pentru convorbirile internaționale.
Aseară am fost de față când Gabi a stat de vorbă la telefon peste o oră, până când eu am obosit să ascult și am plecat la culcare. Vorbea cu o prietenă, evident româncă, Magda. De altfel niciodată nu dă și nu primește telefoane de la persoane aparținând altor nații. Se plângeau amândouă că sunt singure, ambele divorțate, fenomen ce s-a extins îngrijorător printre români în diasporă. Glumeau, dar glumele lor aveau o mare doză de amărăciune. Mă solicitau pe mine, în glumă, să le găsesc câte un bărbat potrivit. Gabi, unul între 35-37 de ani, iar Magda, unul între 45-49 de ani. Putea să fie unul pe care-l voi întâlni în călătoria mea prin estul Canadei sau unul din România. Suflete nefericite, cu toate că nu trăiau lipsurile oamenilor obișnuiți din țară. Se învârt într-un cerc restrâns, simt nevoia unui partener căruia să i se destăinuie, a căldurii interioare care se plâng că e foarte greu de găsit prin părțile locului. Este teoria avansată de toți cei întâlniți de mine acum sau aiurea. Mi-e totuși greu să o înțeleg. Cred că în ciuda sensibilității mele sau, poate tocmai de aceea, aș pleca din România fără să mă uit înapoi, nici acum, nici mai târziu. Aceasta este starea mea de acum. Se datorează, știu, și întâmplărilor recente. Nu spun că această opțiune nu s-ar putea modifica, atunci când lucrurile ar fi mai bine cunoscute și, poate, schimbările prin țară ar fi vizibile. Rude aproape că nu mai am, iar prietenii, cu excepții nesemnificative, aproape că m-au dezamăgit. Mi-aș dori să fiu lăsat în pace, să am timp pentru reflecție, să-mi trăiesc viața așa cum mi-o doresc, nu așa cum sunt sfătuit să o fac. Românii aflați departe de casă caută legături, fug de singurătatea care li se pare apăsătoare, își amintesc mereu de casă. Cred că nu întotdeauna au ajuns în occident cei care trebuiau să ajungă, cei care aveau o capacitate mai mare de adaptare și de integrare la specificul noii societăți. Eu cred că aș fi fost în stare. Și fără regrete. Cu bucuria nicicând diminuată de a trăi într-o lume normală.
Astă-seară Gabi a prăjit ficatul de pui cumpărat de mine. Eu am făcut o salată, de această dată fără sare prea multă. A venit și vecinul, Mihai, doctorul. Am profitat de ocazie ca să-i spun că nu mă simt bine. I-am precizat diagnosticul dat de doctorii din țară și simptomele de acum, iar concluzia lui a fost fără echivoc: am o criză de anghină. Cardiologul din țară mi-a indicat să iau cu mine un spray cu nitroglicerină, dar eu am ignorat sfatul. Mihai zice că efortul de la spectacole este de vină. În esență este vorba de o valvă devenită cam leneșă. Dă sângele afară, dar nu se închide suficient, în așa fel încât o parte din sânge inundă din nou inima, în exces. Ar trebui să-mi procur spray-ul. Altfel nu mă văd făcând față la spectacolele următoare. Nu se știe însă dacă mi-l vor da fără rețetă. Va fi, probabil, și o mare diferență de preț față de România. Așa-mi trebuie, dacă n-am fost atent! Nici nu mi-am imaginat care ar putea să fie consecințele.

Miercuri, 4 iunie, 2003, Vancouver

Astăzi de dimineață m-a luat Nick și m-a dus direct la Vică. Acolo era și Teodora Cosac, corectoarea revistei. Ea lucrează acum la Ottawa împreună cu soțul ei, la guvern. Mâine are “graduarea”, însemnând ceremonia de decernare a titlului de doctor în economie. Cu ea, cu Marga, cu Nick și cu Vică, în microbuzul lui, am plecat în excursie. Eram înarmați cu ustensile pentru grătar și cu toate alimentele și băuturile necesare. După o călătorie de trei ore am ajuns în stațiunea Harison care are un lac imens cu ape termale și hoteluri cu baze de tratament. Locuri superbe, ca peste tot. Mai departe, am ajuns la un grohotiș admirat de turiști, imense stânci desprinse de la locul lor și căzute în vale. Microbuzul lui Vică se încălzește la urcare. Când ne-am oprit la grohotiș, a început să pocnească motorul prea înfierbântat. Ne-am oprit și la un sat cu vreo 20 de locuitori care aveau însă restaurant și magazin cu obiecte pentru grădină, făcute de locuitori. Am mâncat o înghețată de fructe. De acolo am ajuns în localitatea Hope la marginea căreia se află cascada “Vălul miresei”. La poalele ei erau mese și băncuțe, robinete pentru apă și WC-uri. Am întins masa, am făcut grătar într-un spațiu special amenajat, pe aparatul lui Nick. În țepușe au fost înfipte vreo patru kilograme de carne și în alte țepușe s-au rumenit felii de ceapă, de ardei, de roșii și de ciuperci. Am mâncat din nou până la refuz, am băut bere la cutie și Pepsi. Am avut și fructe. Pe la ora 18 am strâns totul, am făcut poze la cascadă și am luat-o pe drumul de întoarcere. La vreo 40 de kilometri de Vancouver, ne-am oprit la o româncă care face prăjituri. E căutată de toți românii și au început și canadienii să o solicite. Are o fetiță de doi ani. Soțul e mecanic auto. În curtea casei am mâncat înghețată de zmeură pe săturate.
Din nou la Vancouver. Mașina lui Vică se încălzește tare. Ne oprim la o benzinărie. Lichidul din radiator fierbe și se prelinge pe caldarâm. Vică completează cu antigel, dar într-o pantă acul indicator al temperaturii apei e din nou la roșu. Ne oprim pe marginea șoselei. Exact în acel moment ceva se sparge și un fum greu iese de sub capotă. E clar, nu se mai poate face niciun pas. Vică a chemat prin telefon mașina de remorcare care vine după o jumătate de oră. Pentru că Vică este înscris la un fel de ACR canadian, remorcarea nu costă nimic. Necazul este că în mașină suntem cinci și nu pot fi luate decât două persoane. Știind acest lucru, Vică telefonează la o cunoștință, Magda, pe care o roagă să telefoneze la un taxi, dar aceasta se repede ea cu mașina altui român vecin. Eu cu Vică merg în mașina de remorcare până la atelierul mecanicului. Ceilalți merg în mașină cu Magda. Aveam să aflu că românul i-a dus numai până acasă la Magda, ca să telefoneze pentru un taxi. La propunerea lor de a-i plăti lui benzina ca să-i ducă acasă, acesta a refuzat, fără explicații. Români și români.

Eu cu Vică am lăsat mașina la service, cu cheia în ea și cu un bilet pentru mecanic, ca să știe ce are de reparat a doua zi. De acolo până acasă la Vică am pornit-o pe jos, discutând planul de a edita revista Atheneum la Brașov și a o vinde în țară. La Vică am dormit, ca să putem fi a doua zi la graduarea Teodorei. Înainte de culcare, am mai privit odată, de pe balcon, panorama luminată feeric a trufașului Downthown.
Era ora 1,30 în noapte.

Joi, 5 iunie, 2003, Vancouver

Scularea la ora 7. Mâncăm, inclusiv icre negre, și bem ceai. Luăm de pe drum un buchet de flori și ajungem la ora 9,15 la Universitatea Simon Frazer. Graduarea are loc într-un imens amfiteatru în aer liber, acoperit cu sticlă. Trebuie să fie vreo câteva mii de oameni. Asiaticii domină, până la copleșire. Manifestarea începe fix la ora 9,45. Prima strigată, după cuvântările de deschidere, este Teodora. Sunt numai doi doctori, celălalt e canadian. Îmi dau lacrimile. Suntem vreo șase români în sală care sărim în picioare și ovaționăm atunci când îi auzim numele strigat. Teodora este într-o robă roșie cu guler larg, iar în spate cu gri și albastru. Are o beretă albastră. Culoarea o deosebește de toți ceilalți absolvenți. I se înmânează documentele și este invitată să ia loc la prezidiu. Au fost strigați apoi vreo 60 de master și peste o sută de absolvenți de colegiu. La sfârșit facem poze cu Teodora care e mai puțin emoționată decât noi, semn că a trecut prin multe până să ajungă la această treaptă. Ea a luat, așa cum scrie în pliant, doctoratul în filozofie la Facultatea de Artă, cu teza ,,Three Essays en vertical Restraints in International Trade”.
De la festivitate plecăm spre service. Mașina lui Vică nu este încă gata. Va fi reparată și a lui Nick care are un zgomot neregulat.
Mâncăm la Vică ciorbă de curcan, restul de frigărui de ieri și o porție de coaste cu orez, pregătite de Nick. Bem o țuică de acasă și o sticlă de vin, mâncăm înghețată. Spre ora 18, după discuții despre posibile îmbunătățiri ale revistei, ne întoarcem acasă. Mâine ne vom întâlni să mergem la ocean și să-mi ia Nick un interviu pentru viitorul număr al revistei Atheneum. Înainte de culcare îi scriu lui Titus, ca să aflu dacă a primit viza, și acasă, cu un raport despre tot ce s-a întâmplat.
Am uitat să menționez un lucru care subliniază prietenia gazdelor mele. Nick mi-a dat 250 de CAD din partea revistei drept premiu, votat în unanimitate, pentru contribuțiile mele lunare la revistă. Niciodată n-am știut cum să răspund la asemenea gesturi. M-am limitat la un mulțumesc zâmbitor și l-am asigurat pe Nick de faptul că, pe de-asupra, suma îmi e și de mare utilitate în călătoria mea care se afla abia la început. Le-am spus și celor de acasă, pe email, ca să fie liniștiți că nu sunt într-o situație improvizată. Deocamdată.

Va urma

Costel SUDITU

Înger supărat

De la distanță, părea un înger supărat –
Avea capul plecat între genunchi și brațele moi pe dinafara lor.
Sărise lumea – așa rămase de atunci, se spânzurase Marinuța,
O fată cu doi ani înaintea mea, de nucul din bătătură,
Gros, mare, bătrân, sprijinit pe pământ
În brațele aplecate, cât alte trunchiuri de pom;
– Vezi, mă, gata, io, mă duc și-l rup, nu știu, îl rup și gata!
Fratele meu, despre un leagăn improvizat
În șopronul casei, cu o sfoară legată,
Așa cum ne pricepuserăm noi, copiii, de o grindă.
Credeam noi, că din greșeală s-ar fi întâmplat,
Că s-a dat în leagăn și a bătut vântul…
Nici nu puteam ajunge acolo, priveam
Din curtea unui vecin, dus ca mai toți
Sub nucul blestemat, că așa-i auzeai, din ziua aceea.
A fost retezat, apoi buturuga scoasă
De l-au ars cu totul și dintr-o dată, în mijlocul bătăturii;
S-a văzut focul preț de două zile și-o noapte;
Se spunea deja c-o să ardă încontinuu, fiindcă este al satanei.
Copil fiind, n-am aflat de ce s-a spânzurat Marinuța,
Iar mai târziu, nu s-a mai discutat despre asta,
Ce știu e că mă întrebam cum e cu putință
Să mori spânzurat, însă cu picioarele atingând pământul
Și vă spun drept, nici acum nu sunt pe deplin lămurit:
Cum, să atingi pământul?…
Zidire
Du-te și tu, mă, du-te,
Du-te și naște-te!
O femeie s-a îndrăgostit
Și vrea să-ți fie mamă;
A prins-o pofta de viață,
N-am ce să mai fac,
Du-te și naște-i-te!

Și-am dat să-nmugur din călcâi
Pe-o vreme dureroasă,
Când ultimul cu cel dintâi
Zideau în cer o casă
Și-am dat din umeri să înfrunz –
(Scuzați-mă!) – De teamă,
În mine inima s-a scurs
Și am plecat din vamă.
Am dat apoi să mă întorc
Din fața mea în spate,
Dar când văzui că nu e loc
Am tras din sfârcuri lapte.

Viorica RĂDUȚĂ

visul

e chihlimbar
dacă mama a luat apa cu ea
întărită pe cruce

în apă merg fluturi în toate părțile
din ei și zarea
lungă după spălat după întuneric

atunci albesc mușcatele

o ceață pe găvanele ochii

fulgi de zăpadă cât țipătul
sunt și eu aici
valurile se pătrund mai departe

iarba

cât e de verde în ochii mamei
albi
rămași în cameră
pe spetează

sub zăpada topită într-o zi

pustiul se uită la cer
vede cireșul
o pasăre face cuib în liniștea ei

ah, pasul din iarbă

fără lună e vântul

întunericul

departe de umbra lui

se leagănă pe stinghia de lemn
apoi se mută pe pieptul mamei
ca și cum ar spăla-o
de la ceară în sus
de la ceară pe piept

lumânare e întunericul
în mâinile ei
țepene de ultima suflare
albă

acum crește nucul pe ea

la capul mamei

o floare privește pasărea
împăcată cu marginile

marginea de sus
atâtea frunze
marginea de jos
tăiată de ploi

există și o seară
după mult timp
în acest vis care

în acest vis stau mușcatele
trei zile cu mama

chipul tatălui meu
de naștere

pasărea se adâncește în trunchi
în ea cireșul adoarme peste zi

absență

un pat rece

o cană pe masă

6 mușcate roșii cu 16 flori
o frunză subțire ca gândul mamei

fereastra e vântul care stă

și apa o mai spală o dată

de la cireș la vânt
de la o lumină la alta
înnegrind icoana cu fluturi

din nou mușcatele

sunt culoarea mamei
privind florile

așa e plânsul
desfăcut de margine

bobocii în dimineața
când umbra lor
dă aceeași culoare
apoi cuibul
după atâta timp și el e în floare

culorile s-au dus
mamei îi ies 16 mereu 16

îți voi numi copiii

Maria
mutând dealul cu brațul
cu

celălalt braț e înghețul

are carne zăpada, zice

apoi Petru
cu trei nopți în el

așa începe vântul, își spune

fratele Ion pavel
de două ori născut

tras de rugăciune în viață

toți trei stau în jurul mesei

al patrulea nu are degete
degetele sunt zece ploi
de zăpadă

„nu era lună pe acoperiș
Nici alți oameni nu erau”
așa liniștea se scurge
de la un colț la celălalt

ochii albi au cerul în ei

patru chipuri se opresc în ploaia înghețată
în noapte

era poarta deschisă, mamă