Propoziții pretențioase – Afurcii
Ne zăluzise mama. ,,N-ați mâncat…”
Când? Stăteam cu amenințarea ploii pe cap, cu soarele agasant ce ardea fiecare parte din corp, încât nici tu nu te mai recunoșteai în oglindă. African? ,,African”? Uitam. Ne mai și enervam și ne pierea cheful hrănirii. Fiecare după merchezul propriu. Tata – că n-a ajuns cineva să-l afrunte la meserie. Eu, Cristi sau clientul. Eu – că-mi sunt mințile deja prea agerite și-n jur dau numai de ageamii. Recte Cristi și Nae. Cristi – că-l facem cu toții prost. Fie la lucrul cu capul, fie la familie. Ori din senin. Nae – după cum bate vântul și după cum simte că-l agasezi. În afara acestor momente îl găsești ,,parlamentând” vrute și nevrute cu beneficiarii, ,,PR” nostru, ,,fața comercială”, căinatul de serviciu, memorabilul, omul cu datele personale ale proprietarilor: nume, prenume și alte amănunte de mai puțină importanță pentru noi. Și-l prindeai în ipostaza asta de vorbitor în fiecare clipă când aveai musai nevoie de a treia persoană: ,,Nae, noi ne afundăm în probleme și tu stai la taclale!”. ,,Ce-i mă?”-ul iese imediat. Urcă și…: ,,Las-o naibii de țigară, ne afumași ca pe șuncă! Pune mâna…. Te-ai agestit destul la umbră!”. Chiar atunci, dacă i se urcă la cap dojana, trântește, bușește, ridică tonul în slava lui ,,Nu mai fac nimic!” și se dă jos.
Lucrări de anvergură la nea Istrate nu mai aveam de unde și nici el n-ar mai fi făcut, având o vârstă măricică, dincolo de 80, doar nevoia te împinge să o iei de la capăt, să rectifici sau să adaugi. Numai cine stă pe lângă o școală știe calvarul cocoțării dracilor de copii pe garduri pentru un fruct, pentru o floare care îi face cu ochiul. Cum nr. 5 a fost invadată de flămânzeni, problemele familiei s-au înmulțit deodată cu temerile că s-ar găsi destui pe care să nu-i poată afrunta direct, chiar mici fiind. Vorba dojenitoare sau chiar nuiaua nemaifăcând parte din arsenalul de cumințire de altădată la îndemână. Abia se purtau pe sine până la poartă. Așa am așteptat și la evaluarea înălțării gardului de la stradă cu o jumătate de metru. Până a răspuns nea Istrate la telefonul fix – și tata a deținut unul până prin 2010-2012 și se convorbeau uneori -, până a ieșit pe alee, până a deschis portița de la colțul casei, până a închis-o, până la poarta mare și la cheie au trecut minute multe. Explicațiile, dorințele. Inclusiv gratia de ușa de la marchiză pentru o resudare, dar cu grijă. Să nu stricăm agavele, trandafirii…. Nu era nevoie de atâtea indicații, în mare măsură găseam mereu soluții nedistructive, însă nu-i totdeauna ușor să ferești una ca să faci alta, lipsa pozițiilor confortabile, a locului ideal din care să ajuți pe cel ce îndeplinește operațiunea principală, creează uneori și mici pagube zonelor din imediata apropiere. Iar când e vorba de sudură, puține scapă neatinse împrejur, începând cu pielea celui ce ține, cu a celui ce sudează și solul pe o distanță de un metru pătrat, fără doar și poate când faci arc electric de-a-npicioarelea, curg șiroaiele de zgură și împroașcă tot ce prind în cale, plus că supui la afumare atmosfera. Înălțarea gardului n-a fost simplă, trebuia să urmeze modelul existent și să țină la eventualele escaladări. Rezistență și estetică. Jumătate fix, jumătate mobil, portița de intrare perpedes și porțile pentru intrarea unui automobil. Nu o dată mi-am pus problema: ce naiba caută un străin în curtea ta? La fel cum cu regularitate aproape zilnică trec pe lângă locul de muncă, serviciul, și mă întreb ce au avut și încă mai au unii cu burlanele de pe strada Vladimirescu de le-au îndoit și le-au desprins. Să fie furie personală, pe autorități sau pur și simplu doar fiindcă le-a ieșit în cale un obiect pe care-l consideră la discreția sa?
