Spații culturale nr. 42 (5)
Zoran PEŠIĆ SIGMA
(Serbia)
S-a născut în anul 1960 (Banatul Sârbesc/ Biserica Albă). Locuiește în orașul Niș, angajat la Centrul de Cultură. Este redactor-șef al revistei de literatură și cultură „Gradina”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia. E unul dintre cei trei scriitori care au semnat „Manifestul Fizismului” (1982). Realizator de emisiuni TV experimentale, de filme de scurt metraj și acțiuni ce țin de performance.
Selecții din creația sa au fost traduse în limbile bulgară, greacă, română, macedoneană, maghiară, poloneză, rusă.
A editat cărțile de versuri „Curentul” (1983), „Orgii în vid” (1992), „Umbra cactusului” (1993), „Sens confortabil” (2004), „Trenul pentru un singurul călător” (2008; tradusă în limbile greacă și bulgară), „Înșelăciune / cartea viziunilor pierdute” (2012; tradusă în macedoneană), „Sufletele apropiate” (2015), precum și volumele de proză (coautor): „Cronicile de la Hloygeu” (1991), „Terra Marginalis” (1997).
Lumea e asemenea unei nesfârșite saltele întunecate
Lumea e asemenea unei nesfârșite saltele întunecate
pe care saltă mici emoții gri
încât uneori Dumnezeu se supără
strigând: opriți-vă odată, se distrug arcurile
după care o vreme micile pete gri se liniștesc
asemenea copiilor zbânțuiți amenințați cu pedeapsa
asta – până Dumnezeu iese într-o altă odaie
Declarație energică ce tăinuiește sensul întrebării
Mersul îmi e răsplătit cu floricele de porumb
în inima mea dragostea face pauză
caramelele îmi provoacă durere de dinți
și alte necazuri, și doar
acest poem nu poate face
diferențele necesare.
Rună
Când noi citim ceea ce citim
scoarța arborelui emană taina melodiei
ca să auzim cum cântă mesteacănul
din toți codrii lumii
un strigăt comun
Trenul pentru un singur călător
Odată venise toamna
Să dea Domnul să fie totul bine
iar El știe cel mai bine ce-i acela binele
Pe țărmul pustiu al Mării Negre
geamantanul e pregăti pentru drum lung
și e ticsit cu atâtea mărunțișuri inutile
în tren călătorul pleacă de unul singur
toate stațiile îl așteaptă numai și numai pe el
toate geamantanele sunt pline cu lucruri boțite
ce de-a lacrimi a spulberat vântul prin geamul deschis
peste peisaje prin care răsună tuc-tuc-ul roților-șinelor
de-a dreptul banal tuc-tuc banal tuc-tuc
banal
în noapte răsună un glas când supus muzicii tu privești
în compartimentul pustiu unde
locurile sunt numerotate exact
însă în care nu e nimeni
nici chiar conductorul ce vinde bilete într-o singură direcție
Tabloul s-a cam înclinat
Tabloul s-a cam înclinat
a spus supraveghetorul
El e destul de voluminos și îl păstrez în spălătorie a spus pictorul
un alt loc nu am pentru această pânză
însă ea și așa nu-și află cumpărătorul
În genere e o problemă unde păstrăm noi tablourile
cum păstrăm pânzele lor
cuneiformele tăbliile de argilă
papirusurile
fotografiile alb-negru-n albume
filmele
copilăria
unde Dumnezeu păstrează tablourile timpului
ce fel de spălătorie o fi având El
de culoarea marmorei a piramidelor de vise
tablourile se cam înclină
și durerea se atenuează
iar amintirile – tot mai departe în beznă
pe când moartea se oprește în unul din tablourile
care se rotește ralanti în vid
și îngerii nu știu ce să mai facă nu cu ramele goale
în pustiu
Fețele viitorului
Chipuri, chipuri dragi, ne-draga stradă
Filmările cu încetinitorul ale primăverii
pendulează sus-jos, ralanti
filmările soarelui, murmure – astea ar fi o franzelă caldă,
posibilitate, disconfort, zâmbete risipite, skateboard-ul evită
bordurile,
în cărucior – pruncul gătit de sărbătoare,
cafeaua ne-o bem pe trotuar,
Uki spune că secolul douăzeci a fost al iubirii, secolul urii,
Uki spune:
secolul douăzeci și unu va fi al nostalgiilor,
el vinde bijuterii, tejgheaua lui miroase a pânză,
sfinții au fost spălați de pe asfalt,
ce ar trebui să-mi doresc, mă gândesc, ar fi cerul
albastru și curat de la vânt, ca și până acum,
această apă potabilă ca o nenorocire,
pentru cineva această zi de sâmbătă ar însemna un mare început,
gloata în care înflorește singurătatea,
îmi zic, cui i-ar veni să citească versuri, când petrolul deja
nu va mai fi negru,
Uki spune că mâna este în stare să scrie mâhnirea ce se întinde
în ambele direcții ale timpului.
Înșelăciunea apei
(formele apei)
Ce de-a apă în capcanele sticlei
în sticle de plastic
norii închid perspectivele
Un cărucior pentru copii în ploaie pe asfaltul spart
cupe de beton
ele trebuie să rămână benevol
pe țărmurile nisipoase
și soarele se simte confortabil în arbori
uneori la chip
supărat
sfarmă pietrele
mamă, mamă, ce de-a corăbii
nu se mai întorc în port
chiar dacă în adâncuri peștii spun
că sfârșitul lumii nu va veni
în rugăciunea lor îndoită cu lacrimi
și apă sărată
tihnita tristețe reține benevol
falsul lor zâmbet
măsurând câtă adâncime
are setea
de frumos
De cum te văd în toate ale tale
De multă vreme deja în acest text
albesc omisiunile
Cine vede pădurea, să o vadă
cine poate cânta, să cânte
nu tuturor le sunt date șanse egale
Intrare
Orașul nu e un loc bun pentru scăldat
aici istoria e pământ ars
imposibilitatea ilegalității
identificată
Ieșirea
Patru triburi s-au ridicat
Răsăritul plocon Pojarului
Asfințitul nespus de nemilos
Nordul indiferent
Sudul ca focul adevărat
Din fișierele Apocalipsei
(Drumul spre nord)
Noaptea trecută pisica dormi liniștită
sub zidul dărăpănat de liliacul uscat
Furnicile alergau confuz spre Olimp
pe când noi făceam atâtea pentru a salva
coconul fluturelui
nu există vină-n stropul de sânge închegat
Metamorfoză
După câteva tentative
pisicul a prins totuși
molia
umbrele săriturilor
sale
sunt imprimate pe perete
înghețând noaptea întreagă
cât eu am simțit pudra aripioarelor
sub limbă
Setea fatală
Lumea se acoperă dens cu păr
pădurea usucă gâtlejul
Lumea mea
În afară: cer întunecat
spintecată de fulgere
lumea tăcerii
înăuntru:
fuioare de întuneric
doar ciripit și ierburi
ce miroase-a ploaie nocturnă
halucinații
Totul e sub control
Totul e sub control
luând huma noastră
și nămolul strecurat
la rândul ei fiece piatră
stoarce o altă piatră
găsesc planeta
ca să o sap cu capul în jos
pentru o înghițitură de apă
copiii noștri
pentru plăcutele amintiri din viitor
ambuscada capturează
ultimul nor din cer
Eu sunt sulul de papirus
Eu sunt sulul
tăinuit
în care e scris despre lumea înaltă
bună de a fi spartă
probabil ar trebui să arăt sulul unor înțelepți
experimentați
care ne-ar lămuri că distrugerea lumii
nu e posibilă
pentru că ne place să trăim
ne place să trăim
ecoul confirmă:
trăim
Traducere de Leo BUTNARU
Mihaela MALEA STROE
Clipa – cât bătaia aripii de heruvim
Printre atâția cărăbuși, scaieți, licurici,
Tu ești
Adevărul viu al călătoriei mele pe-aici.
Cineva mi te-a trimis din ape,
Din stele sau poate din galactice stalactite,
Mi te-a dăruit acoperământ ființei, iubite,
Fagure, adiere, tresărire,
Întâiul și cel de pe urmă cuvânt,
Atotțiitor,
Aidoma clipei de îndumnezeire
De care – știind sau în neștire – ni-i dor.
Cineva ne-a cuprins în aceleași cătușe,
Ne-a osândit ca, într-un singur vis,
Să urcăm dimpreună Golgota zilei
Pesemne către o insulă anume – cireșă amară –
Din Paradis.
Cineva, ca să fim, ca să înviem,
Cu pietre smulse din trupurile noastre
Ne-a lapidat, ne-a ucis.
Poate un gardian antediluvian
Ne-a iubit atât de mult
Încât ne-a dăruit, printre gratii,
Cât bobul de mac – o fărâmă de azimă,
Cât lacrima pruncului – o picătură de vin,
Să ne ascultăm, să ne privim,
Jertfelnic să ne iubim.
O clipă, cât bătaia aripilor de heruvim,
Întreagă ne-a fost dată – ființe să fim,
Aproape desfrunzite de trup,
Albine lucrătoare în stup,
Curcubeu
Între sufletele noastre răzlețe
Și sufletul, încăpător-a-toate,
Al lui Dumnezeu.
Daniel DRĂGAN
PENSIONUL
(Fragment din volumul Jurnalul intim secret și adevărat al Mariei Suru)
Blestem
Am zis că acest jurnal este secret. Adică nimeni în afară de mine nu are voie să citească ce scrie în el. Absolut nimeni. Să se umple de bube din cap până-n picioare, limba să i se umfle, cerul gurii să-i crape, să o apuce de șaptezeci de ori pe zi pântecăraia, să se scape-n chiloți, să ia la toate materiile numai nota 3, s-o dea afară din școală și să se ducă dracului unde a înțărcat Belzebut copiii, acolo să se ducă aceea care nu respectă porunca mea. Am zis! Și cine citește ce scrie mai jos de rândul acesta așa să pățească!
Prima însemnare,
azi, 7 decembrie 1943,
la vârsta de 15 ani fără o zi.
Mă numesc Suru M. Maria și m-am născut la Pătlăgenari în 8 decembrie 1928. Tatăl meu a fost om învățat și foarte bogat. Cel mai bogat din sat. El era fruntea. A fost de două ori primar. Apoi șef de cuib. Apoi a murit. L-au adus acasă jandarmii într-un sac de iută și l-au lăsat la poartă fără să spună nimic. Avea doi năsturei roșii în frunte și lumea zicea că a fost împușcat. Eu nu credeam. Acum sunt mai mare și cred. Oamenii sunt răi. Se împușcă, se taie, se omoară, viața nu e ușoară deloc. Așa zice și mama, că viața e grea, fetițo, ai să vezi tu. Tata era deștept și de asta l-au pizmuit. Și era bogat și de asta l-au omorât. Ca să rămânem noi, eu și mama, singure pe lume și să ne ușureze de avere și de vasele de aramă din bucătărie că acum nu mai avem decât două, pe toate a trebuit să le dea mama cadou la cine venea să ne lucreze pământul, să spele podelele sau să prășească în grădina de legume și zarzavat. Și mama trebuie să plătească pentru mine o groază de bani la școală și la internat.
Casa noastră din Pătlăgenari era foarte frumoasă și era așezată pe un mic dâmb, cei care treceau pe drum trebuiau să ridice capul și să se uite în sus ca s-o vadă. Când bătea soarele-n ea strălucea pentru că avea ferestre multe. Vara se acoperea cu frunzele nucilor din preajmă și cu verdeața de iederă care se lipea de pereți și se ridica tot mai sus și credeam că le trage cineva, dar nu le trăgea nimeni, că ele singure urcau pentru că așa le place lor. Cine intra pe poarta mare și grea care se deschidea numai când veneau și plecau căruțele sau camioanele (că la noi veneau și camioane) sau pe poarta mică unde mie îmi plăcea să mă dau huța când nu mă vedea nimeni se minuna cât de frumoasă este casa noastră. Eu o iubeam și o iubesc și acum, mai mult decât căsuța mică din Leordeni unde ne-am mutat ca să scăpăm de persecuții. Eu mă gândesc deseori la casa noastră mare și frumoasă din Pătlăgenari și la mama mea scumpă care acum este în spital la București și mie mi-e tare dor s-o văd, că e foarte bună cu mine. Îmi face haine frumoase și prăjituri și mă rog la Dumnezeu să se facă bine și când o să ne dea vacanță să fim amândouă acasă la noi și eu să-i povestesc cum este la școală și la internat, iar ea să-mi povestească de rudele noastre bogate, de unchiul Nicu, bogat, dar cam încrezut, sau de unchiul Lae, care a fost locotenent TR și a dispărut la Cotul Donului și nici nu se știe dacă este mort sau viu, că pe el nu l-au adus jandarmii în sac de iută să-l trântească la poartă ca pe ceva care nu-i mai trebuie nimănui.
8 decembrie 1943
Astăzi e ziua mea. De ziua mea mama îmi făcea întotdeauna plăcintă cu mere și bezele din zahăr alb. Vecinele veneau să-mi spună felicitări și mama le trata cu plăcintă și cu sirop. Astăzi n-o să știe nimeni că e ziua mea și eu n-am să spui nimănui. Va fi o zi tristă. Așa trebuie. Așa o să fie. Pentru că mama nu e cu mine, pentru că pe tata l-au împușcat și pentru că unchiul Lae a dispărut la Cotul Donului și noi am părăsit casa bună și frumoasă din Pătlăgenari și ne-am mutat într-o cocioabă ca să scăpăm de persecuții. Și tristețea asta n-am s-o spun la nimeni, dar am să o transmit tuturor, să mai sufere și alții, nu numai eu. Nu știu ce am să fac, dar voi găsi eu o metodă să le-o dau peste nas și îngâmfatelor din clasa mea, și profesoarelor care se uită la noi ca la niște scârbe.
9 decembrie 1943
Ieri a fost ziua mea. Am vrut să mă răzbun pe toată clasa și pe toți profesorii, dar n-am fost în stare. Am primit tezele la limba română și am avut singurul zece din clasă. Celelalte fete dintr-a treia, mai mult de jumătate din clasă au luat nota 2 sau 3 sau 4. Celelalte 5, 6, 7, niciun opt, niciun nouă. Numai eu am primit nota zece. Cuca (așa îi spunem noi profesoarei de literatură, că e bătrână și nemăritată și stă singură ca un cuc) m-a lăudat. Și le-a beștelit pe toate celelalte că sunt niște tembele, că nici să lege două fraze nu sunt în capabile, că nu sunt în stare să citească o carte, nu le ajută mintea și că un om care nu știe să citească e clar că nu știe nici să scrie. Dar uite, Suru Maria trece mereu pe la bibliotecă, ia cărți, citește, se dezvoltă la minte și ia nota zece. „De ce Suru Maria a primit nota zece? De ce a putut să povestească așa de frumos cum s-a dus cu familia la câmp și cum a venit ploaia și a tunat și a fulgerat și a fost doborât un copac, de ce? Ea a scris nouă pagini, iar voi nu ați putut scrie, toate la un loc, cât a scris ea?” Apoi, către mine: „Ia spune-le tu, Suru Maria, ce cărți ai citit în vacanța mare, anul acesta?”. Eu am vrut să fiu modestă, am zis numai câteva: „Cartea junglei, Mizerabilii de Victor Hugo, Verișoara Betee de Balzac. Și Mânăstirea din Parma și Roșu și Negru și…”. „Și poezie n-ai citit nimic?” „Am citit și poezie, dar mai puțină: Fabule de La Fontaine. Și Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi și… Cuca a venit imediat cu precizări: „Arghezi e un scriitor român, dar este și el în constelația universală”.
Îmi venea să plesnesc de fericire. Eram răzbunată! Și chiar am prins gustul răzbunării. Provoc toată clasa la întrecere. Pe Maia Bengescu, pe Vica Gologan, pe Nuți Stelaru, pe Silvia Dendrino, pe Gabi Praporgescu și pe toate proastele și toate invidioasele din clasa mea, toate deșteptele și toate fandositele, toate pocitele și toate necioplitele, pe toate corigentele, repetentele și premiantele le provoc la întrecere. Să vedem cine va fi prima, cine va face media cea mai mare, cine va lua premiul întâi.
În pauza mare, m-am oprit pe coridor și m-am aplecat să-mi leg șiretul la un pantof, că se desfăcuse. Din spate veneau Nuți Stelaru și Maia Bengescu. Le-am auzit cu urechile mele bârfindu-mă. Nuți mă făcea tocilară și pârâcioasă, cealaltă zicea că nu se va alege de capul meu nimic și că degeaba urmez școala de domnișoare, că n-am să devin doamnă niciodată, și tot domnișoară o să îmbătrânesc și eu ca biata Cuca. Pentru că sunt de neam prost. Auzi la ele, eu sunt de neam prost, auzi! Mă umflă râsul.
15 decembrie 1943
Demult n-a mai venit cineva la mine, dar astăzi a venit. M-a chemat eleva de serviciu la poartă și m-am dus. Era lelea Maria a lui Dinu Mazăre de vorbă cu portarul nostru, nenea Mitrică, invalid de război. Lelea Maria a lui Dinu Mazăre venise cu trenul din București și spera să găsească o ocazie să ajungă în Leordeni. Avea cu ea desagii plini de cumpărături, că ea face și un mic negoț pe sub mână să mai câștige un ban. I-au dat lacrimile când m-a văzut și am crezut că are o veste tristă. Am strigat spre ea cu disperare: „Mama! Ce face mama?” Ea s-a fâstâcit și n-a putut să răspundă. A bâiguit câteva vorbe neînțelese care m-au cufundat și mai mult în spaimă, apoi am priceput clar: „Este bine. Se face bine. De Crăciun se întoarce acasă”. Am luat-o în brațe de fericire. Așa de mult îmi lipseau aceste vorbe că începusem să-mi fac gânduri rele. Deci e bine. Se face bine. Vom fi amândouă de Crăciun la casa noastră să facem cozonaci, să primim colindătorii… Lelea Maria a scos din sân un bilețel scris de mămica mea în fugă, la poarta spitalului. Scria că doctorul a fost la vizită și că e mulțumit de efectele tratamentului, că tumoarea s-a mai retras și să sperăm că se va retrage de tot. M-am învoit de la ora de croitorie să mai stau puțin de vorbă cu lelea Maria și ea mi-a povestit multe că e jale mare în sat, poștașul e mereu cu geanta plină de anunțuri despre bărbații satului duși la război. Unii au murit vitejește, alți sunt răniți prin spitale, alți scriu că în Rusia este zăpadă mare și ger și că „ne apropiem de casă”. Asta ce vrea să însemne? Aici se ascunde ceva. Poate că vin în retragere cu rusu’ după ei. Ferește-ne, Doamne! Apoi mi-a mai spus cine a mai murit, cine a mai născut, dar n-au prea mai născut, că bărbații sunt pe front și, de! n-au cum. Nici nunți n-au fost și nici nu vor fi curând că nu sunt miri, și chiar de-ar fi miri, toată lumea stă cu spaima în suflet și nimănui nu-i arde de chefuială.
Am stat mult la taifas cu lelea Maria și era să întârzii la ora de gimnastică. Am intrat odată cu profesoara. Adică am lăsat-o să treacă prima, că așa se cade, și apoi am intrat și eu. În sala de gimnastică e frig pentru că în sobe nu s-a mai făcut focul de ani și ani, că nu sunt cărbuni, e rația mică. Dar a avut grijă doamna Strujina (e rusoaică, fugită din Rusia de teama grozăviilor care se petreceau acolo), a scos fluierul și ne-a fugărit până ne-am încălzit bine, apoi am început exercițiile cu mingea și cu panglicile. Zice Strujina că aceste jocuri cultivă grația și suplețea trupului, „când veți ieși în lume, toți bărbații or să vă mănânce din ochi”. De parcă eu aș vrea să mă mănânce cineva? Eu nu vreau să mănânc pe nimeni și nici să fiu mâncată nu vreau. Nici din ochi, nici din măsele, și de bărbați nu voi avea nevoie niciodată! Am zis!
Apropo de bărbați și de măritiș. În holul cel mare este un „Panou de onoare” cu următoarea deviză: „Absolventele Pensionului de Domnișoare
22 decembrie 1943
Ieri, în timp ce o așteptam pe mama la gară a venit spre mine Jenică Pițigoi din Pătlăgenari. Este cel mai josnic om pe care l-am cunoscut în viața mea. Altfel arată bine, e chipeș, vorbește frumos, dar e un măr putred. Toate fâțele satului, și măritate, și nemăritate, se topesc de dragul lui și el le tratează ca pe niște zdrențe. Așa le trebuie. Că îl tolerează, că îl admiră, că tremură toate ca piftia când apare el și îl lasă să-și facă cu ele toate mendrele, poftele lui scârboase de futălău jegos. Profită ca un laș și ca un scârbavnic de faptul că adevărații bărbați ai satului sunt în tranșeele răsăritului în luptă cu bolșevicii. N-are nicio meserie. Zice el că face de toate, că se pricepe la orice, însă în afară de sucitul minților la găinile lipsite de cerebel nu se pricepe. Când s-a apropiat de mine m-am făcut că nu-l văd și m-am întors cu spatele. Mi-a dat ocol și s-a proțăpit zâmbăreț în fața mea. S-a apropiat cu neobrăzare multă, aproape că m-a împins pe spate.
– Am zis bună ziua!
– Bună. Dar te rog să nu te apropii de mine și să mă lași în pace. Nu vreau să vorbesc cu tine, nu te cunosc.
– Vai, vai, vai! Ce ți-am făcut? Așteptam să mai vii pe la noi, prin Pătlăgenari.
– Dacă nu pleci, te spun polițistului.
Și a plecat. Rânjind. După vreo șase pași a întors capul și mi-a dat cu tifla. Îmi venea să mă duc la el și să-l pocnesc. Tremuram de furie. Aș fi dat cu ceva în el, cu ceva tare, să-l schilodesc, să-l pocesc, să-i dispară aerul acela de gagiu, de cuceritor tâmpit, de Don Juan care pute, care prin nimic nu mi se poate face plăcut. Între el și familia mea este o poveste veche. Pe care am vrut s-o uit, m-am străduit s-o uit și aproape că o uitasem. „Să-mi lași fata în pace. Dacă te dai la ea, îți spun de acum, ca să știi, eu te omor. Cu mâna mea am să te omor”, îi spunea mama când eu aveam doar cinci ani și lui îi plăcea să mă țină pe genunchi, să se joace cu mine, să mă mângâie, și eu eram atunci proastă ca noaptea.
23 decembrie 1943
Mâine este Ajunul Crăciunului. Azi ar fi trebuit să frământăm cozonacii, dar mama a făcut temperatură și amândouă am hotărât că coacem cozonaci numai de Anul Nou.
Nu știu de la ce a făcut mama temperatură. O fi răcit în tren? Alaltăieri, când a coborât în gară la Turnu Măgurele, era bine. Era chiar destinsă, puțin palidă și obosită, dar zicea că din pricina spitalului, că așa sunt toți bolnavii, că stau în saloane și nu au aer suficient. Ieri a fost chiar voioasă și am povestit și ne-am făcut planuri, numai că aseară ardea ca focul. I-am făcut frecție, i-am dat ceaiuri și doctorii. Sunt foarte încurcată, nu știu ce să fac. Dacă febra nu cedează în două zile, am să închiriez o căruță și o duc la doctor în Turnu Măgurele. Tată, Tată, Tăticuțule dragă, unde ești?
24 decembrie 1943
M-au potopit colindătorii. Nu-i pot opri să-și cânte urarea pe motiv că mama e bolnavă. Nu vreau să știe satul ce ne doare pe noi. Așa că nu-i bag în casă, îi țin în curte, le împart ultimul bănuț. Au venit și băieți de vârsta mea, s-au bucurat că m-am întors, mă întreabă cum e la liceu, dar nu credeam că pentru asta trebuie să vină să mă sărute. Poate că dacă mama n-ar fi stat gemând de durere în pat, pupăturile lor nu m-ar fi deranjat prea mult.
25 decembrie 1943
(scrisă în 28 decembrie, din memorie)
În noaptea de 24 spre 25 decembrie a murit mama. Seara i-am pus compresii reci în locurile dureroase, i-am dat aspirină să transpire și s-a culcat. A adormit gemând și după un timp am adormit și eu. Dimineața am atins ușor pielea obrazului ei și parcă aș fi atins o broască. Obrazul ei era rece. Mama privea fix în tavan. Nu respira. I-am atins fruntea și am țipat. Au venit vecinele.
Rudele noastre sunt la Pătlăgenari. Le-am dat telefon de la primărie. Și-am leșinat acolo, în primărie.
– Poate ești nemâncată, fetițo.
Era lângă mine o femeie cu o cană de apă și mă freca pe frunte.
– Hai că-i aduc eu ceva să îmbuce, a zis alta, pe care n-o văzusem încă.
Și mi-a adus o bucată de cozonac. Dar mi-am revenit. Mi-am amintit că este Crăciunul. Și că noi am amânat până la Revelion cozonacii. Mama! Mama a murit! Am băut apă, am stat pe-o bancă și apoi m-am dus acasă. M-am oprit pe prispă și auzeam vorbele femeilor care o spălau și o îmbrăcau pe mama. Tocmai atunci a venit și preotul. I-am spus care este situația în casă și a zis că așteaptă. S-a așezat lângă mine și a încercat să intre în vorbă. Era de bun simț și cu intenție frumoasă de a mă ajuta. Dar cum să mă ajute? N-avea cum. S-a ridicat, s-a întors către răsărit și a început să spună o rugăciune ca Dumnezeu să mă întărească, să-mi dea putere, să am izbândă la învățătura de carte. Mi-a pus mâna pe creștet și m-am simțit bine, dar m-a podidit plânsul. Lelea Maria Mazăre tocmai ieșea din cameră zicând că „e gata”. A venit și Licuță, cantorul, cu paracliserul, cu două sfeșnice. Au început să cânte prohodul.
Spre seară a oprit la poarta noastră o trăsură cu rudele de la Pătlăgenari, în frunte cu unchiul Nicu Suru. După ce au aprins lumânări și au șușotit cu vecinele, mai ales cu lelea Maria Mazăre, care era și un fel de prietenă a mamei, unchiul Nicu Suru a venit la mine, pe prispă, s-a așezat pe băncuță și mi-a spus că îi pare rău de mama, că era suflet curat și a îndurat multe necazuri, mai ales după ce tata a intrat la legionari și a fost împușcat. A zis că el este tutorele meu, un fel de tată, din punct de vedere juridic. Să fiu tare că el are să mă ajute, că mi-au mai rămas de la tata trei pogoane în Pătlăgenari, un cont la banca Albina cu jumătate din prețul casei, lăsat de mama pe numele meu, și voi putea să scot banii la vârsta de majorat. Mai pune el câte ceva să mă mărit cu un ofițer.
– Pentru un ofițer trebuie zestre, a completat unchiul Nicu Suru, așa e regula oficială la ei. Dar să nu ai tu grija asta.
– Dar eu nu vreau să mă mărit.
– Bineînțeles că nu acum. Mai târziu, când va veni vremea.
„Și nici de ofițer nu am nevoie, și nici de zestre”, aș fi vrut să zic, dar m-am oprit.
– Deocamdată ai să te întorci la pension, la școala de domnișoare. M-am interesat și e plătit internatul până la întâi februarie. Numai bine, în timpul ăsta mă voi îngriji de soarta ta.
Când au început să cadă bolovanii pe sicriul mamei ar fi trebuit să plâng în hohote, să mă zbat, să fac circ. Așa e obiceiul acolo. Cred că am stat împietrită, privind crengile copacilor din cimitir încărcate cu zăpadă și doar atât.
9 ianuarie 1944
După cincisprezece zile de uitare am deschis din nou dragul meu jurnal. Singurul meu prieten. Locul unic în care mă pot mărturisi, speranța mea că voi trăi o viață de care să nu mă rușinez. N-am să scriu zi de zi. Mă voi opri numai la faptele care cred că au sau vor avea oarecare importanță pentru mine și numai pentru mine. Nu scriu pentru altcineva. Este și motivul pentru care nu vreau ca altcineva, altă dată, să deschidă caietul acesta.
Mama a murit în ziua de Crăciun și a fost înmormântată patru zile mai târziu, acolo, la Leordeni, deși unchiul Nicu Suru spusese că dacă vrem s-o aducem la Pătlăgenari, în cavoul familiei, plătește el toată cheltuiala. Dar mama îmi spusese că n-ar vrea „nici moartă” să se întoarcă la Pătlăgenari, unde până și rudele au ignorat-o, au jignit-o și au lipsit-o de respect. Nu, nimeni nu a iubit-o pe mama mea, că Pătlăgenarii este un sat cu oameni răi. Mie nu mi s-a părut că cei din Leordeni ar fi cu ceva mai buni, dar am zis să respectăm cuvântul ei. Unchiul Nicu Suru a răsuflat ușurat că îl scutim de o cheltuială și a poruncit să se sape groapa.
Unchiul Nicu Suru m-a luat la el la Pătlăgenari în zilele de vacanță pe care le mai aveam și din nou am avut de a face cu Jenică Pițigoi. A venit, nerușinatul, la poarta unchiului meu și a avut îndrăzneala să bată și să spună că tineretul din sat face o petrecere și el mă invită să particip.
– Tu ești diliu la cap? l-a întrebat mătușa mea. Nu știi că a murit mama ei? Nu știi că este în doliu?
L-am văzut prin geam cum se retrăgea rușinat și m-am gândit că poate chiar nu știa de moartea mamei mele. De unde să știe el, un zurbagiu, cine a mai murit și cine n-a mai murit pe la Leordeni? El știe doar ce vede: că în sat la Pătlăgenari a revenit Maria lui Mirică Suru și că arată mai mișto ca data trecută, că parcă i s-au lungit picioarele, parcă i s-au mai bombat țâțele și ar fi tocmai bună de călărit.
Între mama și Jenică Pițigoi s-a întâmplat ceva, nu știu ce și nici nu știu dacă voi reuși să aflu. Am doar niște indicii care nu-i sunt favorabile nici lui, dar nici mamei.
El este fiul unui lăutar zbanghiu, Vică Pițigoi, originar din mahalaua Brăilei, aciuit la Pătlăgenari după ce a ieșit de la închisoare, unde zăcuse patru ani pentru niște fapte urâte despre care el zice că nu le-a făptuit. A cumpărat mai pe nimic o căscioară din chirpici, fără gard, cu două odăițe, unde de mult nu mai locuise nimeni. S-a apucat de cântat pe la nunți, a mai dat și cu sapa și s-a dovedit a fi neobosit în goana după femei de tot felul. Într-o dimineață s-a pomenit la ușa cocioabei sale cu un ghemotoc de cârpe în care era înfășat un prunc de câteva săptămâni, purtând pe piept un bilet: „E fiul tău. Să-ți fie rușine! Ai grijă de el. Altfel flăcările iadului te vor mistui. Linca”. O fată din satul vecin.
Vică Pițigoi a luat pruncul în brațe, s-a foit în dreapta și-n stânga neștiind ce să facă și a plecat spre satul acela să restituie mamei sale plodul cu care voia să-l pricopsească. Dar n-a ajuns până la casa Lincăi. De cum a intrat în sat, a găsit jale mare. Frunți încruntate, oameni nervoși, plânsete, strigăte.
– S-a înecat Linca lui Macarie, cea care făcuse un copil din flori, l-a lămurit primul sătean întrebat. S-a înecat în Dunăre. Dumnezeu s-o ierte!
Pruncul ivit „din flori” a crescut mare și năzdrăvan, el este Jenică Pițigoi. Bătrâna casă de chirpici este tot acolo și tot fără gard, în ea locuiesc acum Vică Pițigoi, bătrânul, împreună cu Jenică Pițigoi, fiul său și al Lincăi Macarie, înecata. Dar despre cel tânăr Pițigoi am să scriu mai pe îndelete într-o altă zi. Acum am să notez repede, ca să nu uit, ce mi-a spus mama în seara zilei în care a murit.
Era obosită și transpira, dar voia tare mult să povestim. M-a întrebat cum e la pension. Mai mult de internat se interesa. Ce fel de fete sunt acolo, ce se discută seara în dormitor după ce se stinge lumina, dacă se povestesc lucruri rușinoase, dacă nu mă persecută careva, dacă n-am dușmani. Am asigurat-o că n-am dușmani și că dacă aș avea aș ști ce trebuie să fac, și să fie liniștită, mie nu-mi mănâncă nici câinii din traistă.
– Să înveți bine, că tatăl tău avea mare încredere în inteligența ta. Și să ai grijă de igienă, mă sfătuia, pentru o femeie este esențial. Să te speli și pe picioare și peste tot, și părul trebuie spălat bine că face grăsime și miroase. Unghiile să-ți fie mereu curate, să nu dai cu ojă, Doamne ferește! Când le văd p’astea cu unghiile roșii mă cuprinde groaza. Aia cu unghii roșii este o femeie leneșă. Ea nu spală, nu gătește, altfel cum? Și mă întreba ce zic fetele de la Pension despre băieți, dacă sunt fete cuminți colegele mele sau depravate și cu gândul la prostii. Și-mi spunea că femeile, mai ales cele frumușele, sunt pândite mereu de primejdii, că sunt vânate, se leagă de ele tocmai cei mai ticăloși dintre bărbați. „Și femeia e slabă. E slabă și bărbatul cel rău iute o face saltea”. Îmi spunea cum să fiu atentă, să cunosc și să deosebesc bărbații, că foarte puțini sunt ăia buni. Și cei care sunt buni sunt ori însurați, ori nu vor să se însoare niciodată. Printre ei foarte rar scapă câte unul de încredere, neînsurat, și să te întrebi dacă va putea sau nu să fie cinstit, dacă va fi în stare să te prețuiască.
– Mamă, ce vorbești? Mai e mult până la măritiș, vorbim atunci, sau poate că nu am să vreau să mă mărit niciodată.
– Doamne ferește! spunea mama speriată, însă repede se liniștea, lasă că ai să vezi tu.
– Ce am să văd?
– Cum vin vârstele peste om și se schimbă și omul după cum e vârsta lui.
A pomenit de tata, cum s-au cunoscut ei, la căminul cultural. Mirică era un om citit, adică avea multe cărți și toată iarna citea, făcea notițe, fișe, discuta mult cu părintele Ilfoveanu și cu toți învățătorii care-l tratau cu respect, ca pe unul de-al lor. Mirică era un simplu țăran cu șapte clase, dar capul lui era plin de știință și de idei. Știa de ce s-a scufundat Titanicul, cum sunt așezate stelele pe cer, ce se întâmplă în Africa, în Japonia, în Germania, ce arme se mai inventează, cum sunt înfometați basarabenii și ucrainenii și sunt deportați în Siberia. Vorbeau de colhozuri ce și cum, dacă va fi război și cine cu cine se va război. Pe toate câte le știa le aflase el singur din cărți, din reviste și din câte vorbea cu oamenii învățați.
Am întrebat-o cum s-au cunoscut, cine le-a făcut cunoștință. S-au întâlnit la căminul cultural, că au jucat amândoi într-o piesă de teatru și personajele se cam iubeau, așa că, de pe scenă, iubirii nu i-a fost greu să treacă în viața reală. Părinții lor au mârâit la început, și unii, și alții se uitau la avere, că bine ar fi fost să fie mai multă…
– Este destulă! a hotărât tatăl tău. Dacă mai lungim vorba mult, eu îmi iau nevasta și plec.
Dragul meu Mirică Suru, ar fi fost în stare să ne luăm lumea în cap fără nicio avere!. Dar n-am plecat, că s-a căzut la învoială. Fiecare a mai dat ceva de la el și a mai renunțat la pretenție de la celălalt, am făcut nuntă frumoasă, ne-am iubit și lumea ne-a iubit pe noi până când am rămas văduvă. Atunci a început calvarul. Noaptea când l-au arestat a fost ca o ghilotină peste viața mea. Au venit jandarmii. Ne-am pomenit cu ei în casă, povestea mama, că nici nu aveam obicei să încuiem ușa. Nu ne era frică de nimeni și de nimic. Noi eram în pat. Tu erai în dormitorul cel mic, spre grădină. Unul dintre jandarmi a strigat:
– Nicio mișcare, că trag. Să nu încerci să faci vreo prostie, că și casa e înconjurată.
– Ce vreți? A întrebat Mirică Suru.
– Pe tine te vrem. Te îmbraci și vii cu noi.
– Așa voi face.
Ne-am dat jos din pat, eu i-am dat hainele, el s-a îmbrăcat și s-a apropiat de ușa camerei în care dormeai, a pus palma pe ușă și a șoptit ca și când tu ai auzi acolo, în somnul tău, ce-ți spune el: „Să crești mare, fetița mea, și să-ți iubești patria și credința străbună!”
A doua zi, mi-a spus părintele că regele Carol al II-lea s-a supărat pentru ce făcuseră legionarii și că a pornit război contra lor să-i împuțineze și să-i potolească. „Dar să fii fără grijă, îmi spunea părintele, omul tău are să se întoarcă curând, el n-a participat la pogromuri, n-a făcut rău nimănui, or sa-i dea drumul, ai să vezi”. Și am văzut. Un sac de iută. Sacul îl păstrez. E sângele tatălui tău pe el. Este într-o pungă de piele în pod, aici, la Leordeni, sub grinda ultimă dinspre grădină. L-am luat cu mine și tu să-l iei cu tine și să-l dai copiilor tăi.
– De ce?
– Nu știu. Așa se cuvine.
Mama a dormit foarte frumos. A căzut în somn lin, o respirație liniștită, și când m-am trezit… Am povestit mai înainte ce-a fost când m-am trezit.
12 ianuarie 1944
Mă întrebase mama ce vorbesc fetele seara în dormitor, după ce se stinge lumina. Eu nu prea ascultam, preferam să bag capul sub pătură și să dorm ca să am în ziua următoare mintea clară. Dar unele stăteau treze până târziu, ar fi vorbit și ar fi tot vorbit. Strigau altele că e târziu, să facă liniște, ți-ai găsit! Tăceau un minut, apoi începeau să șopăcăiască și în cele din urmă vorbeau fără rușine, în gura mare. Fiecare dintre cele mai mari și mai vorbărețe avea ceva de povestit. La ce baluri a participat. Ce rochie a îmbrăcat. Cu cine a dansat. Cu cine s-a pupat. Și chiar cu cine și-a pus poalele în cap, că și despre asta se vorbea fără pic de rușine. Bineînțeles că eu aveam grijă de mama să n-o sperii, să n-o încarc cu toate porcăriile noastre, dar ele erau, făceau parte din viața mea, îmi stârneau imaginația sau mai degrabă repulsia și disprețul.
– Tu, Mary, n-ai făcut nicio cucerire? m-a întrebat Praporgeasca.
– Nu, săraca, răspundea în locul meu Nuți Stelaru, ea a trebuit să se îngrijească de avere, că este orfană și de tată, și de mamă.
– Chiar, ți-a lăsat ceva mămicuța, sau ai rămas fără chiloți de schimb? Ești proletară?
– I-a lăsat, i-a lăsat toată averea că a fost singură la
– Dar acea „toată averea” mi se pare mie a fi foarte micuță, nu e așa, Mary? Ai măcar cât să orbești un amărât de sublocotenent din cavalerie? Sau vrei să te măriți cu un dascăl de strană. Acela aduce mereu acasă prescuri și colaci
– Are, îi răspundea în locul meu cu o discretă perfidie Maia Bengescu. Are un unchi care se dă bogat, dar o vizitează cu trăsură închiriată, că în grajdul lui sunt numai boi de jug și vaci de muls. Așa e, Mary?
Eu tăceam și cineva a zis că am căzut în brațele lui Moș Ene.
– Trebuia să facă și ea o cucerire, păi nu? Să-l cucerească pe Moș Ene. Ha-ha-ha. Măcar atât!
S-au săturat să mai răspundă tot ele în locul meu. Văzând că nu ripostez, chiar au crezut că dorm și au schimbat subiectul. Lehamite.
18 ianuarie, 1944
Am scris câte ceva despre unchiul meu Nicu Suru și am să mai scriu. Este fratele mai mare decât tata. Cel mai mic decât tata, unchiul Lae, este acum dispărut în Rusia și unchiul Nicu Suru zice că de patru luni n-a mai primit vești de la el. Pe acela îl cheamă Lae. Cred că a fost un copil cam oropsit Lae, niciodată n-a fost iertat de la muncile grele. A reușit să facă o facultate de agronomie și a fost mobilizat în armată cu termen redus (TR). Așa a plecat pe front: sublocotenent TR. Suru Lae. Dar nu s-a mai întors. Se zice că ar fi murit. Speranța ar fi să fi căzut prizonier.
Deci unchiul cel mare se numește Niculae Suru, dar eu îi zic Nicu Suru, adică adaug și numele de familie și nimeni nu știe de ce. Mi-a ieșit un calambur. Ni-cusuru și adevărul este că e cam cusurgiu. Este secretul meu. Acest unchi are întotdeauna ceva de reproșat. Rândul trecut era mama în sicriu, n-a îndrăznit să mă beștelească, însă nu va trece mult și își va da în petic. A sosit cu trăsura (o altă trăsură) și a tras în curtea liceului. S-a dus direct la directoare, la Buburuza, cum îi zicem noi, și a fost chemată acolo și diriginta noastră, doamna Strujina. Au stat ei de vorbă cât au stat și au trimis după mine să mă cheme.
– Suru Maria, tutorele tău, aici de față, vrea să îți întrerupi studiile la liceul nostru și să mergi într-o casă boierească, de intelectuali, să-ți continui educația acolo, într-o familie de rang înalt. Ești de acord?
Am tăcut câteva clipe și a intervenit unchiul Nicu Suru.
– Nu că am fi nemulțumiți de educația pe care o primesc tinerele fete aici. Liceul este o școală cu reputație bună, dar varianta pe care noi, familia, am hotărât-o este preferabilă pentru noi din multe privințe.
– Dacă unchiul meu a hotărât așa, așa voi face, am zis, înțelegând că orice opoziție va fi fost zadarnică. Am semnat o hârtie, doamna Strujina a mers cu mine la vestiar să-mi iau lucrurile personale și am plecat.
– Nu stai până la pauză, să-ți iei rămas bun de la colege?
– Nu.
– Adică cum neam prost, unchiule, ce înseamnă neam prost?
– Neam prost înseamnă neamul care nu este de viță, adică din soi superior, adică boier, sau țăran vrednic din moși strămoși.
– Și noi suntem neam prost pentru că nu suntem boieri?
– Noi suntem o clasă nouă, care facem trecere. Ne ridicăm spre rangurile înalte. N-am ajuns încă acolo, dar tu vei reuși. Am promis mamei tale și tatălui tău că am să te ajut și te voi ajuta. Pentru asta voi merge cu tine și te voi instala în Castelul Caliopilor.
– Și acum mergem la Caliopi?
– Nu. Mergem întâi la noi, în Pătlăgenari. Mătușă-ta Nilca să se ocupe puțin de tine, să-ți revizuiască lenjeria, să te mai învețe câte ceva.
Mătușa Nilca este o acritură, o știu. Tare aș fi vrut s-o ocolim, dar nu se poate.
Iată și o lozincă pe care aș putea s-o scriu pe albul de nea al câmpiei: „Învață-te, Maria Suru, să iei în piept și ce nu se poate”.
