Brigada diverse – (C)el e(m)is, (n)u (r)e
13, 15 februarie 2022
Mă dusei ce mă dusei să trec de… ei. Și nu ne-a reușit. Deși este pentru a doua oară când am sărit calul obiceiurilor – le numesc năravuri – și ne-am postat în micul ecran precum…. După unii am fost caraghioși stilistic muzical. În ambele cazuri imputându-ni-se nimic altceva în afara dreptei și bărbăteștii abordări: ba interpretative, ba compoziționale. Asemenea catalogări te lasă fără argumente. Când impuți muzica însăși, apariția nu rămâne decât un clișeu de fotografii în mișcare, chaplinian. Ba ni s-a cernut trioul ca unul cu mici dezacorduri din casa juriului, prin interpus în particular. De aici punctul de plecare al micii diversiuni teoretice care nu va să răstoarne carele cu 46, 20 și 10 boi, înjugați de plăcere, nevoi, infatuări și perspective. Dacă am ajuns să fac sumarul melodiilor la un moment dat, n-a fost ca să găsesc conotații potrivnice partenerilor de concurs, numit astfel doar fiindcă s-a scos un singur post și pretind mulți că pot să-l ocupe, neînțelegând că interesul este al angajatorului, ci, tardiv, nedorind să ajung în punctul în care muzicianul – semi-profesionist, dar cu urechi bune – să ia bucată cu bucată, ca dirijorii, fiecare frame din melodie, fiecare patru, opt… măsuri, fiecare notă și linie verticală armonică. Punctul în care muzicianul să contabilizeze ,,gherlele”, efuziunile ,,colților de fildeș” lăutărești, asemănările evidente, chiar furturi pe față. Am încercat, ca ascultător, să mă cufund în cumulul de suprapuneri melodice și să ies luminat. Știam la ce mă supun, la fel cum și literar, la începuturile încunoștințării mele despre ai noștri râmniceni, a fost în mare parte un supliciu. Dar nu am abdicat. De la a la w mi-am stârnit ciocănelele să bată-n nicovale. Nimic notabil, jumătate de minut nu dăunează irevocabil auzului, ci numai creierului, afurisitul căruia aproape i s-a făcut lehamite de clișee. Sunt la aceeași oră, a condamnaților la comparație, când râuri-râuri curg cuvintele unor oameni de litere recunoscuți, neștiind când ai început un volum și dacă l-ai terminat după ce le-ai pus pe toate celelalte cap la cap. Ici-colo câte-o săritură, dar nu ieșite din tiparele altor obișnuințe muzicale, un tot din care, cu mai puțin din timpul alocat de mine audiției, ar fi ieșit o struțo-cămilă mai acceptabilă…. Am lăsat deoparte conceptele închistate și subiective deoparte, am descins în lumea tvr-istică fiecare cu doza lui de optimism, ni s-au testat nu calitățile amatoristico-profesionale, ci secrețiile nazale, am fost preluați de la poartă cu zâmbete – adevărat, ascunse de mască, dar sesizabile după mărimea în schimbare a elasticelor petrecute după urechi -, ni s-a alocat o cabină de machiaj și ținute, celebră după numele ce-l poartă, Valeriu Lazarov, o doamnă care stătea să regrete că a cam trecut-o vremea, însă în pas oral ștrengăresc, un fond de doleanțe informaționale ce primiseră un ,,vă stăm la dispoziție cu orice”, apoi scaune, un hol central, camere audio-video, regizori, costumieri, cameramani și sunetiști, fotografi, un microfon plimbabil, un televizor marciucian, povețe, reguli, date, ore, adrese de whatsup pentru ,,tainice” convorbiri, pa, ura și la… mașini. Cu ce ne-am ales? Unii cu două vorbe împărțite camerei de luat vederi, dar după o triere emoțională anticipată, Trandafir, Helciug, cream-oasele Minodorei și încă vreo două fețe ,,bisericești” muzicănțești din prim și secundul plan, noi cu vreo două poze, depuse cu zgârcenie de mega televiziunea română, cu vreo câteva cadre date fuguța la telejurnal. Ah! Și cu un ,,La mulți ani!” lui Costi, emanat surprizistic de Minodora, cântat cam ca la sindrofii de semi îmbătați. Chiar și mie îmi suciseră părerile, reticent de când mă știu, cum de atâta ninini și lugulugu, de unde și până unde ,,Noi vă mulțumim că ați acceptat să participați!”, gata să cred în evidența unei a doua revoluții post decembriste. Bă, e treabă serioasă. Fuga la mall, două aripioare de pui kfc-istic, un/o cola, iama-n câteva magazine de țoale. ,,Boss, n-ai citit ce-am stabilit? Ca…” Ăi de dau cu toporul în lemne, mâneci ,,suflucate”, insulated, blugi, tricou și-o cămeșă mai groasă pe deasupra ca să nu ne ia frigul. Rezolvată marea problemă a ținutei după câteva echipări-dezechipări, cu doar câțiva lei. Acasă. Planuri. Vise. Zi de filmare. Repetate oficiile de gazdă, re-repartizare în cabina cu celebrități, despuiere, înțolire cu garderoba de ,,vedete”, verificare și refacere a unor mici detalii, ba încă și un ,,Așa! Nu ca ăilalți, îmbrăcați cu șalvarii pe care-i poartă pe acasă.”, referințe și vizualizare a ținutei doi, pentru setul de poze și interviul filmat pe Chroma, călcare cămașa doi, îndreptare umeri cămașa unu, fardare, întreținere cu machieuzele și rememorarea experienței de la Turda, din 2018, când le lăsasem pe fete cu bigudiurile pe cap la ora 14 și le găsisem tot acolo înainte de începerea semifinalei. ,,Și n-am fost tot noi?, ele. ,,Sigur!”, ca să nu par prea ținător de minte. După, așteptare, dialoguri cu iz de superioritate, siguranță și un dram de știință în plus aferente lui 40, 50, 52 și 53 de ani. ,,Gata, urmați voi!” Bunezilele împrăștiate tuturor din platou, o voce din semi întunericul explicativă, cerințele noastre, o așezare sumară, să nu ne lovim între noi, un piedestal cam inestetic pentru percuționist, monitoare – sistemul clasic abordat doar de noi -, două repetiții, două filmări. Am mulțumit frumos, ne-am larevederit, n-am primit înapoi prea multe…. Suspect…. Deși ne luase mai puțin decât se preconizase. Un nou însoțitor cu sarcină de urcat trepte două etaje, de dus la scormonirea în intimitate, aproape indiscret. Puși oarecum în temă cu câte un chestionar de fiecare, pe care-l voi transforma în articol. Haz, bâlbe, tăieri, motoare…. Însoțitor, pozator. Instantanee la grămadă, separați, pe alb, pe baloane inimioară argintii. De-o jumătate de sută fiecare. Dintre care doar vreo patru au ajuns în spațiul public. The end.
Am debarcat. Am purces la mâncare, fiindcă la analize și la tv te duci cu burta goală. Ce-a urmat e greu de descris. Am agonizat între lucid și amețit o bună perioadă. Ca un făcut, se repeta a treia oară episodul miercuri – o amețeală fugară la orele 23 trecute, joi – răul cel mai rău și vertij intens…. Până duminică și inclusiv ea moarte pe Nil. Recuperare aproape totală abia după opt zile.
Săptămâna doi de la filmare. Infiltrare la Răzvan și Dani, în preziua primului calup de înregistrări eurovisionistice, la radio seven și la un club, mai mult de moft, ca să nu uităm să cântăm – ca majoritatea breslașilor în pandemie – și să încheiem ,,fulminant” vizita la București. Ziua cinci și, zic, ziua perindării printre și prin prestațiile colegilor pretendenți la Torino. Atent de astă dată. Întâi noi. Un ,,mit” demontat, cel din culisele juriului, cum că…. Cântasem de notă maximă. La Dora trei locuri în care notele s-au transformat în netemperate. Până la 32, una era peste ton – și s-a autoeliminat -, încă 12 cu scăpări dese. Doi doar cu acompaniament de pian. Mult, unul era suficient. Manele. Hore sârbești, moldovenești…. Iată, opinez, că doar din ce am ascultat se pot alege 20. M-am înșelat. La aflarea rezultatelor am descoperit 10 dintre cei inadmisibili. M-am prins. Rețetă sigură. Ca să rămână în finală ceilalți zece, tvr-ul are nevoie de pretendenți falși, care cântă sigur defectuos. Dintre toți, până la trierea celor douăzeci, mi s-a părut nedrept și nepractic să elimini pe italianul bărbos și cu păr vâlvoi. Ar fi obținut la Torino 24 de puncte de la Italia și Moldova. N-a fost să fie. Însă rețeta după care rămâne cine trebuie se repetă și la deca de concurenți rămași pe ultima sută de metri. Who the… is ăștia, Bastien? Cert, după piesă, A-ha. Au reinventat orchestral Take on me. Balada lui Petruș e mai curând de coloană sonoră, cântată și ea cu gâlme la începuturi și pe la finalul militarizat. Petra dezastru, cu un mesaj insidios, cu viorile sintetice de la debut și a doua cea mai falsă interpretare. Moise s-a scremut, s-a dat mare, aproape să rateze și chiar a ratat la final, în loc să continue calm refrenul desuet. Kyrie, modelul Logan, cu note de pian pe care le cântă elevii în metoda Cernovodeanu, dar cu o voce și o dicție americănești. Basco evident, de la instrumente și linie melodică o copie fidelă și chiar identică a lui Ed Sherran, Perfect. Aici rușinică tuturor, juriu, public și regie muzicală. Vanu, început ezitant, final cu pretenții de improvizație în mare ratat, un dialog muzical cu backing-ul nereușit. Dora am spus. Despre Dulcea Românie…. Să cânți de rapsodia enesciană ca ultima țigancă, cu vocalele sparte…. Cu trei femei la unison…. Cât despre WRS…. A cântat cel mai bine, însă arabo-grecismele sunt doar pentru discotecile de manele. Culmea face ca lupta finală să se dea între doi buzoieni. Nu că noi n-am fi fost de soi.
…………..
Am omis amănuntele cele mai…. Primisem ,,ordin” să ne menajăm piciorușele, mânușițele pentru tura a doua de show – din care n-am făcut parte -, iar vocile să le punem pe altarul interpretării supreme. Nu mișcări scenice, nu rumâni aduși ca să se măscărească și să impresioneze juriul, dar și publicul votant de cinci din toți, totuși doar din cei 31 rămași de căruță. Cum nimeni n-a știut ce a fost la celălalt, am luat de bun ,,regulamentul de ordine interioară. Desigur, am așteptat să vedem știrile. Care n-au întârziat. Și mai bine n-ar fi apărut. După bănuiala ,,ceva nu este în regulă”, ,,jumulită” ieșirii din platou fără un ,,bravo” și ,,mulțumim că ați participat”, după cum blonda de companie sugerase în două rânduri, am constatat cu durere că toată muncușoara a cincisprezece concurenți se sintetizase în șapte fețe cucuiete pe tot parcursul materialului prezentat, dintre care doar trei cu chemare la directețe în direct după prestația, din păcate, belicoasă. Semnul trei mi s-a arătat de la colegii mai atenți cu ambientul. Observația cu ,,băncuța” pe care fusese invitat Piky, că avea aspect de schelărie, nicidecum de butaforie atent îngrijită, a fost flancată de ideea că ni se potrivește o lumină așa, ca să nu stăm pe întuneric. Pentru toți ceilalți a fost o ,,ploaie de stele” concertată. Mai apoi s-au înmulțit ipohondriile. Ne-am auzit bine, a sunat mai sec decât ne-am fi așteptat – ceea ce părea o reeditare de la conceptul Nana din 2009 de la Mamaia, nu ne-a deranjat niciodată lipsa vreunui efect pe voci -, am fost unici la capitolul in ear, am preferat in front of the monitors. Dar am rămas perplex când, ascultând-o pe Dora, am avut impresia că repetițiile dinaintea celor două posibilități de filmare au fost mai mult de atât, de parcă mixmanii primiseră cotele exacte ale efectelor – știți: type, time, mix sau gain, difusse, reflection… -, dar și momentele când își schimbă parametrii…. De m-aș depărta mai mult, zău, aș zice că a fost pură conspirație.
