Spații culturale nr. 42 (10)

Monica MUREȘAN

POEME

V.

Am învățat că bucuria este albastră
amintirile – galbene
tristețea – maronie
fericirea e roz
frica-i roșu închis
iar speranța – azurie
de aceea de la un an la altul
privirile noastre de roșu și de verde
căutau soarele se bucurau
de apus și răsărit
îmbrățișând fiecare anotimp
cântând pe furtună…

în acest Eden regăsit au venit păsările
și aici ar fi de discutat dacă nu cumva
erau niște Serafimi… privirile noastre descopereau
bucuria de a fi ai cântecului
de a te naște din cântec
după ce înțelegeau rosturile
luau viraje din ce în ce mai largi
mai îndrăznețe
un inițiatic drum le era zborul ducând
în cerul mare cuvintele roșii
dulci acrișoare ale pământului.

VI.

Animus, spiritul erau
Adevăratele Cuvinte
și nu cele ale Poetului care
erau doar amintirile
cuvintelor adevărate…
Păsările erau glasul
vocea planetei
iar trilurile – pline de neștiut
cum era și cifra 7
și nu mai puțin bogate sau însemnate
numai pentru că noi
oamenii-poeți sau tăietori
nu le înțelegeam!

Da, vocile copacilor prin care
se auzea vocea pământului
se ridicau spre soare doar
prin trupurile fierbinți ale păsărilor
și nu prin cuvintele ființei OM
care uitase de mult
adevăratele cuvinte.

VII.

Cu timpul fiecare copac își are păsările
pe care le merită
după cum și noi ființele OM
avem copacii pe care-i merităm
și aerul și chiar planeta viața moartea…
un muritor are nevoie de timp pentru
a înțelege prin ce trece

e ca și cum nu prinzi bine programul
vieții tale cu orice fel de aparat
ai nevoie de o antenă bună
sau de o răbdare bine antrenată
să țină loc de antenă
pentru aparat îți trebuie bani
pentru antenă – credință
oricine știe: răbdarea
crește din credință.

Dar când Domnul te-a băgat pe lista lui
de prioritate nimic nu este imposibil
conectat la alarma divină
trupul simte primul această
calitativă schimbare în evoluție
ceva din tine doare dând un semnal –
de fapt este locul în care te-a atins El
ajungi în sfârșit să contabilizezi singur
și eficient alocația zilnică de dragoste și ură
bucurii sau regrete
rogi chipul din icoană să fie mai generos
cu timpul și cu toate celelalte.

Recunoști în cele din urmă:
suntem încă formele embrionare
ale unui Univers perfectibil
în care am fost uitați
nemântuiți
și fără putință de desăvârșire
și încă nu pricepem rostul pentru care
e voia Lui să ne doară
îl certăm că ne-a părăsit cu inimă
prea ușoară
nu deslușim de ce vrea durerea
aceea din noi să doară
cu inima grea îi cerem să-și ia înapoi
durerile și-i dăm lui chinurile
zicând că nu-s ale noastre
gata oricând să primim în schimb
darul lui de a nu simți durerea

dar vai ce plăcută-i senzația
că deși încă prizonierii nepriceperii
despre noi nu suntem singuri
și plini de un optimism incurabil
continuăm să ne dorim aceste
tranzacții riscante.

IX.

Am visat o vreme că o să fiu și eu poet
și voi trăi ca ei –
trăiesc și iubesc doar ca ei poeții
ce trăiesc și iubesc altfel
în acea Lume a Fanteziei și a Poveștilor
ce mă ademenise și mă fermecase

nu vreau să iubesc ca simplu om
aș dori să iubesc cum știu
s-o facă numai poeții –
îi ziceam unui prieten imaginar
așa pot iubi lumea întreagă cu pasiune :
dușmanul și hoțul
animalul din violator
și animalul sălbatic
ce la fel te amenință,
da, pe toți voiam să-i îmblânzesc
cu bunătate
așa m-aș iubi cu țepii cactusului
și ai trandafirului
pe care i-aș dojeni cu blândețe –
îmi închipuiam –
iar creanga de copac ce stă să
cadă peste mine

mi-ar fi dintr-o dată prietenă
așa pot ajuta delfinii bolnavi
balenele sinucigașe
păsările debusolate
ce dau cu capul de geam
sau cele ce mor din pricini neștiute
avioanele ce-și prăbușesc pasagerii
mașinile ce-și schilodesc drumeții
casele ce-și ucid pruncii în explozii
așa îi pot îndupleca pe toți
să admită religia universală
a dragostei și îngăduinței
așa s-ar vindeca mama noastră Terra
s-ar domoli razele nocive
ale soarelui ce erupe tot mai turbat…

dar am înțeles că îmi apăram
visele de realitate
și izolându-mă
confundasem iluziile
dintr-o lume imaginară
cu sentimentele dintr-o viață reală.

Radu CÂRNECI

ȚARA LUI LAL

„… Poet al iubirii și al naturii, versul lui Radu Cârneci cultivă ambiguitatea hiperbolei și forța antitezelor prin care polii emoției se confruntă cu logica lucrurilor omenești: “De fluier, cântecul tivește un munte alb, un munte sur,/ de moarte gând și otăvește/ dor lung de viață împrejur” – după care, suprimând pauzele punctuației normate, citim această strofă de antologie, înrudită cu balada populară, cu tradițiile cele mai fertile ale muzicalității și metaforei lirice: ,,trei turme albe se răsfață/ pe un picior de plai sculptat/ și baciul trist oprit, înalță/ balada-n creștetul de brad”: finalul acestui Peisaj mioritic nu e mai puțin răscolitor în hiperbola lui profund mitic-omenească; e destinul fiecăruia și poezia fiecărui sfârșit: ,,cer larg deasupra, jos pământul/ tristețe-albastră-abia vibrând/ și miorița lăcrimându-l/ pe cel ce va muri curând…”. Mijloacele lirice și registrul creativității stilistice, în care e implicată sintaxa difuză a perioadelor de largă respirație, apar în relief într-o poemă ce stă sub semnul identificării afective cu un colț de țară a descălecatelor noastre istorice și culturale: Maramureșul, de citat cu toate cele cinci strofe, pentru că fiecare e un poem dens în componentele hiperbolei îndrăznețe, hapax legomena, – rostită o singură dată așa în limba noastră: ,,Acele clipe de toamne cu zei/ și zeițe dintr-o ceață de gând,/ acele ierburi albastre, acei/ cai în văzduh așteptând…// acei munți cu femeile lor,/ acei bărbați de putere,/ bisericile cu turle de dor,/ clopotele-n imnuri severe,/ acele cântece în țipăt păgân/ uluindu-l pe Dumnezeu,/ luna cu minunatul ei sân/ peste cimitirul ateu” – iar dacă stilul poetic se definește azi prin suma de construcții ale limbii, imprevizibile, încărcate de conotații și ambiguități, care lasă imaginației cale liberă de reconstituire afectivă a lumii, sugerată de versul inspirat, finalul acestei poeme e o ilustrare a unui stil poetic original, puternic și încărcat de adevăruri, dibuite cu antenele sufletului încărcat de amintiri istorice, de mit și de peisaje: ,,bătrânul acela de timp revolut/ în ochi cu adâncul de soarte/ și porțile vieții spre chipul de lut,/ neteama aceea de moarte// acele ape, curcubeu dureros,/ amurgul acela de sânge/ și omul de taină răstignit prea frumos/ și sufletul meu care plânge…”, sau drama afectivă a poetului: ,,Să pătimești slăvind iubirea/ pe drumul magului urcând,/ iar de te arde despărțirea/ să râzi cu plânsul tot în gând” – și, de asemenea, frumoasa Amiaza drumului , în care metafora și încifrarea simbolului recurg la construcții de vechime pentru superlative, iar epitetul soarelui ca și determinările elementelor corporale par senzitive, în acord cu hiperbola predominantă în poezia aceasta de largi explorări sufletești și de acute introspecții, ca în strofele: ,,Amiaza drumului spre moarte/ era de piatră și ardea,/ de piatră umbre stranii foarte,/ iar soarele tăcută stea./ Îmi era chipul de-nviere/ și-n vârf o pajură-așteptând,/ ci limba îmi era de fiere,/ de taine sufletul flămând.// Și era dorul spaimă lungă:/ o nesfârșire către cer,/ iar sângele-mi părea o dungă/ albastră-n carnea de mister.”
Gh. Bulgăr – Dimensiuni ale limbajului în lirica lui Radu Cârneci / Rev. ,,Ateneu”, martie 1984

Răstignirea cuvântului
(rondeluri în timp)

„…în strălucirea sa stelară
era sublim, dumnezeit
iar Cerul s-a împodobit
de dinlăuntru în afară
minunea s-a înfăptuit…”

LA MARELE ABSOLUT

Te părăseam în dor ucis
spre-a reveni c-un imn fierbinte;
erai de taină și cuvinte
nu s-au născut și nu le-am scris.

Sta o sahară înainte
oprindu-mă (spre paradis)
Te părăseam în dor ucis
spre-a reveni c-un imn fierbinte.

Extaz târziu! Amoruri sfinte
mă-nconjurau: ceresc abis
misteriosul meu Părinte!
spre-a reveni c-un imn fierbinte
Te părăseam c-un dor ucis…

DINTR-O ALTĂ VIAȚĂ

„… Stăpân am fost acelei delte
la Nil, sub nestatornic cer
dar n-am ucis, deși sever
și-am fost bărbatu-acelei zvelte

Făpturi cu zâmbet auster
ce se trăgea din neamuri celte;
stăpân am fost acelei delte
la Nil, sub nestatornic cer.

Din dauritele unelte
purtam coroană și hanger –
ci mai păstrez acel mister
la Nil, sub nestatornic cer,
stăpân am fost acelei delte…”

RĂSTIGNIREA CUVÂNTULUI

Minunea s-a înfăptuit
de dinlăuntru spre afară:
Cuvântul s-a lăsat să moară
pe Crucea lumii răstignit

Și s-a-ngropat ca o comoară
și-a treia zi a izbucnit:
minunea s-a înfăptuit
de dinlăuntru spre afară.

În strălucirea sa stelară
era sublim, dumnezeit
iar Cerul s-a împodobit
de dinlăuntru în afară
minunea s-a înfăptuit!…

17 aprilie ’93
– sâmbătă, în ajunul Învierii –

RAFAEL

Îngere, îngere,
aripa ta m-a lovit duios
melodioasă răsfrângere
a celor de sus în cei de jos

Vremea e în deplângere
pasul ei mai adânc aburos
îngere, îngere,
aripa ta m-a lovit duios

Ah, nu mi-o lua ca o plângere
Domnului nostru Iisus Christos
nu mai vreau (trupul) să-i sângere –
aripa ta m-a lovit duios îngere, îngere…

DOSOFTEI

„… La apa Vavilonului …“
tulburând clipele somnului
ghiersu’ îl zideai la lumânare
semn de duh în răbdare

Vorbele în semănare
melodizau zarea cu zare
la apa Vavilonului
tulburând clipele somnului

Rodire în întrebare
taină: cuvintele Domnului
marea în bobul de sare
tulburând clipele somnului
„la apa Vavilonului…”

VÂNĂTORUL VÂNAT

Ca Acteon am îndrăznit
a-ți devora lumina blândă
privirea mea sublim-flămândă
la nufărul din val ivit.

Și stam uimindu-mă la pândă
iar trupul meu s-a-nvrednicit:
ca Acteon am îndrăznit
a-ți devora lumina blândă.

În cerb m-ai prefăcut, osândă:
ogarii sângelui pornit
mi-au sfâșiat acea izbândă –
a-ți devora lumina blândă
ca Acteon am îndrăznit…

UMBRA LUI OVIDIUS MONOLOGÂND

… la Tomis, pătimite zile
pe țărm în viscolul ateu
gândeam la timpul-fariseu
visând la faptele-mi virile

Când mi-era fruntea-n apogeu
la Roma, iar acum umile
la Tomis, pătimite zile
pe țărm în viscolul ateu…

… Splendori apuse! Azi plebeu
mă simt, cu Tristele, febrile
cântări ce nu vor fi sterile
pe țărm în viscolul ateu
la Tomis, pătimite zile…

Constanța, 1993

POETUL SACRIFICAT

L-am revăzut pe Radu Gyr
târziu, într-un sonet-esență
de mir și de incandescență
cu-nfățișare de martir.

Avea în ochi acea ardență
spre ne-topirea-i de porfir;
l-am revăzut pe Radu Gyr
târziu, într-un sonet-esență

Strunind pegasu-i de Epir
sta în a sa preeminență:
iubire, jale și delir –
târziu, într-un sonet-esență
l-am revăzut pe Radu Gyr…

ÎNTR-UN DUMNEZEIESC DELIR
se închină poetului Vasile Voiculescu

Își va dori din nou Shakespeare
s-ajungă-n vârf pe căi ascete
acolo unde el profet e;
într-un dumnezeiesc delir

Te va afla de dor și sete
golind al gloriei potir –
își va dori din nou Shakespeare
s-ajungă-n vârf pe căi ascete.

Sublimul marilor sonete
în doi veți lumina cu mir
spre Dumnezeu, să se desfete –
s-ajungă-n vârf pe căi ascete
își va dori din nou Shakespeare…

CHIP NEȘTIUT

Cuprins adeseori de febre
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi
și-mi stinge setea cel șuvoi
topindu-mi vechile tenebre.

M-ascund în cântece de voi
ca scribu-n cărțile celebre;
cuprins adeseori de febre
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi

și râd, și plâng, și mă desfoi
îmi intră timpul în vertebre
dansează-n creieru-mi strigoi –
mă-mbăt cu vinuri mari, de soi
cuprins adeseori de febre…

LA UN CIREȘ-ICONOSTAS

Unde te-ascunzi, în care glas
în care clipă efemeră
când mugurii te cer, himeră
la un cireș-iconostas?

Sau, poate, fi-vei prizonieră
la zei, în Muntele Parnas?
Unde te-ascunzi, în care glas
în care clipă efemeră?

E primăvara o panteră
zorind culori în proaspăt ceas
iar sufletul te vrea și speră
în marea clipă efemeră!
unde te-ascunzi, în care glas!?…

RUGĂ TÂRZIE

Ești Vârful vârfului de dor
Tu, ne-atins de-a mea cădere
ești Marea vrere peste vrere,
Stăpâne al stăpânilor

Cu sângele-n îngenunchiere
sunt Fiul cel risipitor
ești Vârful vârfului de dor
Tu, ne-atins de-a mea cădere…

Primește-mă! sunt în durere:
mă vreau de-nalt, mă vreau de zbor
și răstignit, și de-nviere
Tu, ne-atins de-a mea cădere
ești Vârful vârfului de dor…

LA O ANIVERSARE
mie însumi

Fără-ncetare, din înalt
timp-fără-timp în mine cade
în triste zilele-cascade
în nopți tăcute, de cobalt.

Rămasul sunt din cruciade
la fulgere nu mai tresalt;
fără-ncetare, din înalt
timp-fără-timp în mine cade.

Strângând străvechile monade
Cuvântu’-acum devine psalt
zidindu-mă într-un bazalt:
timp-fără-timp în mine cade
fără-ncetare, din înalt…

București, februarie 1998