Spații culturale nr. 42 (2)

Virgil DIACONU

Canonul literar postmodern
indetermanent hassanian *

Unul dintre teoreticienii care s au dedicat, prin mai multe studii, cercetării și definirii literaturii postmoderne, este Ihab Hassan, profesor la universitatea din Wisconsin Milwaukee. Criticul american își sintetizează ideile privitoare la literatura postmodernă în eseul Postfață 1982 (1), care încheie cea de a doua ediție a volumului Sfâșierea lui Orfeu. Spre o literatură postmodernă (The Dismemberment of Orpheus. Towards a Postmodern Literature, 1982).
În cele de mai jos îmi propun să discut tocmai această postfață, în care profesorul Hassan prezintă, concentrat, ființa postmodernismului literar, „modelul postmodernismului” (ib., p. 183), „conceptul de postmodernism”, deci conceptul de literatură postmodernă.
Conceptul, estetica sau canonul literaturii postmoderne se constituie din „trăsăturile (…) artistice, gnoseologice și sociale” (ib., p. 180) pe care literatura postmodernă le manifestă. Trăsăturile esențiale ale postmodernismului literar, care sunt totodată principiile de construcție ale operei literare postmoderne, sunt prezentate de Hassan în opoziție cu trăsăturile/principiile literaturii/operei literare moderne. Criticul american consideră că fiecare dintre cele două literaturi – literatura modernă, numită de Hassan „modernism”, și literatura postmodernă – este definită de câte 33 de trăsături. Iată le:

Modernism Postmodernism

Romantism/Simbolism Patafizică*/Dadaism
Formă (conjunctivă, Antiformă (disjunctivă, (deschisă)
închisă)
Finalitate (Scop) Joc (Ludicitate)
Structură (Model) Întâmplare (Hazard)
Ierarhie Anarhie
Perfecțiune/Logos Epuizare/Tăcere
Obiect de artă/ Procesualitate/ Performanță/
Operă finisată Happening
Distanțare Participare
Creație/Totalizare De creație/De constr uire
Sinteză Antiteză
Prezență Absență
Centrare Dispersare
Gen literar/Delimitare Text/Intertext
Semantică Retorică
Paradigmă Sintagmă
Hipotaxă** Parataxă***
Metaforă Metonimie
Selecție Combinare
Rădăcină/Adâncime Rizom/Suprafață
Interpretare/Lectură Împotriva interpretării/
Lectură greșită
Semnificat Semnificant
Lizibil Scriptibil
Narațiune/Grande Histoire Antinarațiune/
Petite Histoire
Cod principal (universal) Idiolect
Simptom Dorință
Tip Mutant
Genital/Falic Polimorf/Androgin
Paranoia Schizofrenie
Origine/Cauză Diferență – Difference/Urmă
Dumnezeu Tatăl Sfântul Spirit
Metafizică Ironie
Determinare Indeterminare
Transcendență Imanență (ib., p.p.184 185)

* Patafizică: „Știință a soluțiilor imaginare”, născocită de Jarry.
** Hipotaxa desemnează relațiile de subordonare a elementelor compoziției între ele și față de elementul principal.
*** Parataxa, opusă hipotaxei, semnifică lipsa relațiilor de subordonare dintre elementele compoziției și față de elementul principal.

Deși Hassan ne asigură că „Modernismul și postmodernismul nu sunt separate printr-o cortină de fier sau printr-un zid chinezesc, deoarece istoria este un palimpsest, iar cultura e permeabilă față de timpul trecut, timpul prezent și timpul viitor” (ib., p. 182), din cele două coloane de trăsături prezentate de critic rezultă că ruptura dintre modernism și postmodernism este totuși evidentă, și asta tocmai pentru faptul că trăsăturile literaturii postmoderne (coloana din dreapta) se opun, contrazic trăsăturile literaturii moderniste (coloana din stânga).
Opozitivitatea acestor trăsături ne arată că pentru Hassan literatura postmodernă este o altă literatură decât literatura modernă, deci că ea are un alt concept, un alt canon. Și, „într-adevăr, conceptul de postmodernism implică o anume teorie a inovației, înnoirii, reînnoirii sau pur și simplu a schimbării” (ib., p. 183), spune profesorul american, împotriva propriilor afirmații făcute cu o pagină mai înainte.
„Conceptul de postmodernism”, canonul sau „modelul postmodernismului” este conturat, așadar, de cele 33 de trăsături/principii constitutive prezentate în coloana din dreapta a listei de trăsături elaborate de Hassan pentru literatura modernă și postmodernă. Dar pentru a înțelege postmodernismul – așa cum îl înțelege Hassan – trebuie să urmărim cum se compun și funcționează trăsăturile/principiile sale definitorii. Lămuririle pe care profesorul american le aduce în acest sens în Postfață 1982 reprezintă cheia înțelegerii conceptului de operă/literatură postmodernă în viziunea sa. Să vedem despre ce este vorba.
Pentru început, profesorul Hassan cuprinde toate cele 33 de trăsături ale literaturii postmoderne (coloana din dreapta) într-o singură noțiune, aceea de indetermanență. Indetermanența este un neologism creat de Hassan din cuvintele „indeterminare” și „imanență”: indetermanență = indeterminare + imanență. „Am folosit termenul [cel de „indetermanență”] pentru a desemna două tendințe centrale, esențiale ale postmodernismului: indeterminarea și imanența” (ib., p. 185, p.n.), spune Hassan. Și criticul continuă:
„noțiunile care alcătuiesc coloana din dreapta indică tendința postmodernă, tendința indetermanenței, și astfel (ele, p. n.) ne pot apropia de o definiție (s.n.) istorică și teoretică a acesteia.” (ib., p. 185).
Cele 33 de trăsături/principii „indică tendința postmodernă, [adică] tendința indetermanenței” (p.n.), ele definesc indetermanența ca model, concept sau canon constitutiv de literatură, de operă literară postmodernă. În consecință, avem argumente ca de acum înainte să vorbim despre conceptul sau canonul postmodern indetermanent (canonul indetermanent) și, în mod implicit, despre literatura postmodernă indeter¬ma¬nentă (literatura indetermanentă, postmodernismul indetermanent), deși Hassan nu folosește aceste noțiuni sintagme.
Dar să revenim la structura conceptului de „indeter¬ma¬nență”. Atunci când spunem că literatura postmodernă este indetermanentă, înțelegem faptul că această literatură se compune din două tendințe „centrale, esențiale” – tendința indeterminării și tendința imanenței – și că fiecare dintre aceste tendințe își subsumează câte un set din cele 33 de trăsături/principii indetermanente deja semnalate. Dar să urmărim cum înțelege Hassan cele două tendințe esențiale și opuse care configurează conceptul de literatură (postmodernă) indetermanentă.
1. Indeterminarea. Ce este indeterminarea despre care vorbește Hassan? Într un prim sens, indeterminarea este, după cum am spus, o tendință, și anume prima dintre cele două tendințe centrale, esențiale ale literaturii postmoderne indetermanente. Într-un alt sens, indeterminarea pare să fie un referent:
„Prin indeterminare, sau și mai bine prin indeterminări (s.a.) înțeleg un referent complex pe care l am putea delimita cu ajutorul unor concepte diverse ca: ambiguitate, discontinuitate, nonortodoxism, pluralism, hazard, revoltă, perversiune, deformare. Ultimul termen implică el însuși o serie de noțiuni curente ce desemnează des ființarea: decreație, dezintegrare, deconstruire, descentrare, de plasare, dislocare, diferență, discontinuitate, disjuncție, dispariție, de(s)compunere, în definire, de mistificare, de totalizare, ilegitimare – ca să nu mai vorbim de alți termeni mai tehnici referitori la retorica ironiei, a rupturii, a tăcerii. Toate aceste denumiri sunt străbătute de o imensă voință de des fiin¬țare, care afectează domeniul politic, lectură, scriitură, carte, gen literar, teorie literară și chiar literatură, toate au devenit dintr o dată îndoielnice.” (ib., p. 185, s.n.).
„Indeterminările” sunt, spune Hassan, „un referent complex”, care spre finalul citatului se arată a fi constituit din șapte domenii referențiale: „domeniul politic, lectură, scriitură, carte, gen literar, teorie literară și chiar literatură”. Cu excepția politicului, toate aceste domenii referențiale sunt din sfera literarului postmodernist. Dacă vom considera însă că politicul, pe care îl echivalăm cu socialul și existența, este absorbit și prelucrat de opera literară, atunci toate cele șapte domenii referențiale sunt și pot fi înțelese ca domenii ale literarului postmodern, ale sferei sale.
Cele șapte domenii referențiale sunt, așadar, domenii ale literarului, iar ele sunt delimitate, definite, spune Hassan, „cu ajutorul unor concepte diverse”, douăzeci și șase la număr – ambiguitatea, discontinuitatea, nonortodoxismul, pluralismul, hazardul, revolta, perversiunea, deformarea, ironia, ruptura, tăcerea, decreația, dezintegrarea, deconstruirea, descentrarea, de plasarea, dislocarea, diferența, discontinuitatea, disjuncția, dispariția, de(s)compunerea, in definirea, de mistificarea, de totalizarea, i legitimarea –, care sunt, de fapt, trăsăturile sau caracteristicile domeniilor referențiale în cauză, deci ale literarului postmodern.
Toate aceste trăsături sunt străbătute „de o imensă voință de des ființare”…, afirmă Hassan, iar asta înseamnă că ele tind să își des ființeze obiectele, deci cele șapte domenii referențiale care întrupează literarul postmodern. Mai precis, cele șapte domenii referențiale, așadar domeniul politic absorbit și prelucrat de literatură, scriitura, deci opera literară, cartea, genul literar, teoria literară, lectura, literatura, cu toate postmoderne (postmoderniste), tind să fie des ființate de cele 26 de trăsături.
Dar dacă cele 26 de trăsături abia prezentate mai sus „sunt străbătute de o imensă voință de des ființare”, dacă ele tind să își des ființeze obiectele literare postmoderne, înseamnă că ele sunt trăsături nonliterare, nonvalorice, nonestetice sau pseudoestetice și că înseși obiectele literare, deci cele șapte domenii referențiale ale literarului postmodern, devin, din pricina lor, precare valoric, nonestetice sau pseudoestetice. De altfel, profesorul Hassan chiar punctează (în citatul de mai sus) faptul că obiectele literare, că domeniile literarului postmodern „au devenit dintr o dată îndoielnice” din punct de vedere valoric și că prin trăsăturile abia prezentate postmodernismul literar este „anti formal, anarhic sau de creator” (ib., p. 183).
Prin cele 26 de trăsături nonliterare, nonestetice Hassan ne spune, așadar, că înseși obiectele literare postmoderne care manifestă aceste trăsături, deci „domeniul politic [absorbit și prelucrat de literatură], lectura, scriitura sau opera literară, cartea, genul literar, teoria literară și chiar literatura” postmoderne sunt nonvalorice sau nonestetice; ne spune că ele nu au valoare literară.
În concluzie, vom spune că literatura postmodernă prezintă cele 26 de trăsături nonvalorice sau nonestetice și că din cauza lor este ea însăși o literatură nonvalorică, nonestetică sau pseudoestetică.
Dacă recitim primele 32 de trăsături din lista de trăsături a literaturii postmoderne (coloana din dreapta) alcătuită de Hassan și prezentată la începutul acestui capitol, în care se cuprind antiforma, jocul, hazardul, anarhia, epuizarea, de creația, antiteza, dispersarea etc., observăm că și ele (sau că cele mai multe dintre ele) „sunt străbătute de o imensă voință de des ființare”, ca și cele 26 trăsături despre care abia am vorbit. Hassan enumeră în total 58 (26+32) de trăsături/caracteristici stricătoare de operă literară, deci nonvalorice, nonestetice, trăsături care configurează cu toate tendința indeterminării și care fac din ea tendința indeterminării nonvalorice sau nonestetice.
În concluzie, dacă prima mare tendință caracteristică a literaturii postmoderne și a canonului literar postmodern este tendința indeterminării (nedeterminării) și dacă, prin cele 58 de trăsături pseudoestetice pe care această tendință le subîntinde, ea se arată a fi de fapt tendința indeterminării (nedeterminării) estetice, atunci postmodernismul literar care manifestă această tendință este un postmodernism indeterminat (nedeterminat) estetic, deci un postmodernism nonestetic sau nonvaloric. Dar trăsătura indeterminării estetice este proprie tuturor obiectelor literare postmoderne – operei literare (scriiturii), genului literar și literaturii postmoderniste –, așa încât toate acestea sunt indeterminate estetic, sunt, în concepția lui Hassan, elemente literare nonvalorice, nonestetice.
Cel care transmite operelor literare postmoderne tendința indeterminării estetice este, desigur, scriitorul postmodern. Tendința indeterminării estetice este mai întâi o forță creatoare. Scriitorul postmodern manifestă, așadar, o forță creatoare pseudoliterară, o creativitate negativă, iar operele pe care această creativitate le produce îi poartă amprenta: ele sunt opere (postmoderne) precare valoric, opere precare estetic.
2. Imanența. Imanența este cea de a doua tendință centrală, esențială a postmodernismului literar, a operei literare postmoderne. Cum înțelege și definește Hassan „tendința imanenței”? Tendința imanenței este configurată de două trăsături/caracteristici: pe de o parte, postmodernismul literar tratează despre ființele umane și „implicit universul lor” (id.), iar pe de altă parte, el „include (…) nevoia de a descoperi o «sensibilitate unitară» (Sontag), de a «transcende limita și de a reduce decalajul» (Fiedler)” (ib., p. 183) dintre tendința imanenței și tendința opusă, aceea a indeterminării estetice. Prin aceste două trăsături, tendința imanenței contracarează tendința indeterminării estetice, tendință care generează un postmodernism literar total „anti formal, anarhic sau de creator” (id.).
Tendința imanenței este, prin cele două caracteristici trăsături ale ei abia numite mai sus, o tendință edificatoare de operă literară și de realitate/univers uman reflectat în operă, iar acest fapt ne determină să recunoaștem în ea o tendință valorică, estetică, pe care suntem îndreptățiți să o numim tendință valorică sau tendință estetică. În spiritul dezvoltării teoretice a lui Ihab Hassan, „tendința imanenței” poate fi numită tendința imanenței estetice (valorice), deși criticul american nu folosește cuvântul „estetic”/„valoric”.
Hassan afirmă că „tendința imanenței” – deci tendința imanenței estetice – este mai întâi o „tendință a intelectului” creator (ib., p. 185), deci o forță creatoare a scriitorului. Ea este, de fapt, cea de a doua tendință/forță creatoare a scriitorului, după tendința/forța creatoare a indeterminării estetice. Prin cele două forțe creatoare opuse, scriitorul postmodern este, ca și opera pe care o creează, un scriitor indetermanent…

3. Indetermanența (indeterminare + imanență)

În concepția lui Hassan, postmodernismul literar este indetermanent, adică operele postmoderne din care acesta se compune prezintă în același timp două tendințe caracteristici esențiale opuse: tendința indeterminării și tendința imanenței. Însă, după cum am văzut deja, tendința indeterminării este de fapt tendința indeterminării estetice, iar tendința imanenței este tendința imanenței estetice, așa încât postmodernismul literar, operele literare de gen din care el se compune, așadar poeziile, prozele, dramele/comediile postmoderne, vor fi cu toate indeterminate estetic și determinate estetic în același timp, vor fi non estetice și estetice; vor fi opere non valorice și valorice în același timp…
Indetermanența, care este compusă din tendința indeterminării estetice și tendința imanenței estetice, este de fapt o indetermanență estetică, iar ea apare ca un concept/canon antitetic, paradoxal. De altfel, structura paradoxală, antitetică a conceptului/canonului indetermanenței este punctată de Hassan însuși:
„O definire a conceptului face apel și la o viziune dialectică, deoarece adesea trăsăturile definitorii sunt antitetice, iar a ignora această tendință a realității istorice înseamnă a degenera într-o viziune unilaterală și a cădea pradă somnului lui Newton.” (ib., 183).
„Trăsăturile definitorii – ale postmodernismului literar – sunt antitetice”, spune Hassan, iar a ignora această antiteză structurală a postmodernismul literar, a operelor literare postmoderne, în care unele dintre trăsături de construiesc valoric/estetic opera, iar celelalte trăsături o construiesc valoric/estetic, „înseamnă a degenera într-o viziune unilaterală”, care ar face parte numai uneia dintre tendințe și ar exclude o neîndreptățit pe cealaltă; înseamnă a ignora caracterul contradictoriu, paradoxal al postmodernismului, al operei literare postmoderne. Și, pentru a fixa ideea antitezei structurale a operei literare postmoderne indetermanente, a ambivalenței sale valorice, Hassan insistă:
„Astfel, nu ne putem mulțumi – cum am făcut o eu însumi uneori – cu afirmația că postmodernismul este anti formal, anarhic sau de creator; deoarece, cu toate că este într-adevăr așa cum sugerează acești termeni, și în ciuda unui impuls fanatic de a des ființa, în același timp (s.n.) el include și nevoia de a descoperi o «sensibilitate unitară» (Sontag), de a «transcende limita și de a reduce decalajul» (Fiedler) și de a ajunge, așa cum chiar eu am sugerat, la o imanență a discursului, la o intervenție noetică sporită, o «stare mentală de non mediere, de factură neo gnostică».” (ib., p.183).

Postmodernismul literar, așadar operele literare postmoderne, de orice gen ar fi ele, prezintă în același timp (spune Hassan) atât trăsături stricătoare de operă, deci trăsături, caracteristici, principii indeterminate estetic (anti formă, anarhie, de creație etc., în total 58 de trăsături), cât și (câteva) trăsături, caracteristici, principii „imanente” formatoare, edificatoare de operă literară, așadar estetice (capacitatea de a trata despre ființele umane și „implicit despre universul lor”, „sensibilitate unitară” a discursului, după cât se poate deduce din exprimarea nu tocmai clară a criticului). Într-un cuvânt, înțelegem că prin cele două seturi de trăsături care dau trup celor două tendințe esențiale opuse ale operei literare postmoderne (tendința indeterminării estetice și tendința imanenței/determinării estetice), opera literară postmodernă este non estetică și estetică în același timp; este operă indetermanentă estetic.
Așadar, deși atât de complicat și răsucit în expunerea sa, profesorul Ihab Hassan ne face totuși să înțelegem că operele literare postmoderne, deci poeziile, prozele, dramele, comediile, sunt, prin trăsăturile pe care acestea le manifestă, non valorice și valorice, non estetice și estetice în același timp. Indetermanența, care este compusă din tendința (caracteristica) indeterminării estetice și tendința (caracteristica) imanenței/determinării estetice, constituie conceptul/canonul pe care teoreticianul american îl atribuie operelor literare postmoderne. Despre capacitatea reală a operei literare postmoderne de a fi indetermanentă, deci nonestetică și estetică în același timp, vom discuta mai jos.
O critică a canonului postmodern indetermanent
Acum, după ce ne am lămurit asupra conceptului/canonului de operă literară postmodernă în viziunea lui Hassan, ne putem întreba, firește, dacă operele literare postmoderne pot fi într-adevăr indetermanente, așa cum spune universitarul american. Adică pot fi poeziile, prozele, dramele, comediile postmoderne, într-adevăr, nonestetice și estetice în același timp? Există vreun poem postmodern care să fie în întregul său și nonestetic, și estetic? Un obiect lung care este scurt, un copac verde care este roșu, un pătrat rotund, o lumină neagră, o frumusețe urâtă, o alergare fără mișcare, un mort viu, toate acestea sunt, desigur, greu de conceput în afara paradoxului, a oximoronului sau a metaforei.
Romanele și povestirile decretate drept postmoderne ale unor scriitori ca Borges, Marquez, Italo Calvino, Cortazar, Nabokov, Proust, Kafka ș.a. sunt, în întregul lor, opere de valoare pur și simplu, așadar opere estetice și numai estetice, iar nu opere estetice și nonestetice în același timp, așa cum ne spune universitarul american Ihab Hassan. Și tot așa, operele postmoderne eșuate valoric ale autorilor minori sunt, în întregul lor, doar opere eșuate valoric, doar fals literare, doar opere pseudoestetice, iar nu opere pseudoestetice și estetice în același timp… O operă literară indetermanentă estetic și, în mod implicit, un concept/canon formativ indetermanent sunt entități literare paradoxale, deci imposibile din punct de vedere literar estetic.
Cele două mari tendințe – indeterminarea estetică și imanența estetică – nu se pot distribui împreună în întregul uneia și aceleiași opere literare, deci cele două tendințe nu își pot transmite caracteristicile (trăsăturile) opuse în opera literară, în toată opera literară, așa încât cu privire la acea operă să putem spune că ea este pseudoestetică și estetică în același timp. În mod normal, cele două tendințe literare esențiale și opuse (indeterminarea estetică și imanența estetică) se manifestă separat: tendința indeterminării estetice construiește opere indeterminate estetic, deci opere eșuate estetic, minore, iar tendința determinării estetice configurează opere estetice, majore, opere de valoare.
Valoarea și nonvaloarea, esteticul și non esteticul nu locuiesc și nu pot să locuiască în același timp o operă literară, așadar un poem, o proză, o dramă sau o comedie. Opera literară nu poate să fie indetermanentă, adică non estetică și estetică în același timp.
Concluzia care s ar putea trage de aici este aceea că literatura postmodernă indetermanentă despre care vorbește Hassan în eseul Postfață 1982 este o ficțiune: literatura postmodernă indetermanentă nu există.
Și totuși Hassan ne vorbește pe mai multe pagini în eseul Postfață 1982 despre literatura postmodernă indetermanentă, deci despre literatura care este pseudoestetică și estetică în același timp… Cum e posibil? Conceptul contradictoriu de indetermanență pe care Hassan îl atribuie operei literare postmoderne este o ironie sau mai bine spus o persiflare a literaturii postmoderne, a calității (precare a) acesteia. Are Hassan o părere atât de proastă despre literatura postmodernă încât să i atribuie acest canon contradictoriu, exploziv, paradoxal, persiflant?
„Nu intenționez să mă situez pe o poziție de partea postmodernilor și împotriva foștilor moderni”,

declară Hassan în Postfață 1982 (p. 185). „Nu intenționez să mă situez pe o poziție de partea postmodernilor”! Dar criticul nu intenționează să fie de partea postmodernilor pentru că nu crede în literatura pe care o fac postmodernii, în valoarea acesteia. Și pentru că nu crede în valoarea literaturii postmoderne, criticul o plasează printre „módele intelectuale extravagante” (ib., p. 185) și îi spune ironic, zeflemitor, persiflant, indetermanentă, adică literatură nonvalorică și valorică, nonestetică și estetică în același timp, punctându-i în acest fel caracterul antinomic, autodistructiv, pe care această literatură îl are. Și se observă că în conceptul hassanian al indetermanenței, raportul dintre nonestetic și estetic este în mod vizibil în favoarea nonesteticului, de vreme ce tendința indeterminării estetice este conturată de 58 de trăsături nonestetice, iar tendința imanenței estetice numără doar două trăsături.
Este vizibil, așadar, că, în opera literară postmodernă indetermanentă, tendința indeterminării (nedeterminării) estetice este dominantă, copleșitoare în raport cu tendința imanenței/determinării estetice, dacă ținem cont de numărul de trăsături opuse implicate. Oricum, prin conceptul indetermanenței, universitarul american Ihab Hassan pune opera literară postmodernă (postmodernistă) într-o postură imposibilă, atribuindu-i o structură antagonică, explozivă, autodizolvantă. Dar Hassan ne prezintă un concept antinomic de postmodernism literar – postmodernismul indetermanent –, tocmai pentru a ne sugera că literatura postmodernă este eșuată valoric. Dacă Hassan ar fi crezut în valoarea operei literare postmoderne, atunci ar fi fost suficient ca el să discute doar despre imanența operei, așadar despre imanența estetică a operei postmoderne, adică despre valoarea sau esteticitatea ei. Dar literatura postmodernă nu l a convins și, de aici, conceptul ironic, persiflant de literatură postmodernă indetermanentă pe care l a conceput și, nu mai puțin, mărturisirea sa explicită: „Nu intenționez să mă situez pe o poziție de partea postmodernilor”, a literaturii postmoderne.
* Eseul face parte din volumul Arte poetice moderne, aflat în lucru.

Adrian BOTEZ

Întâlniri

când eşti singur – te-ntâlneşti
cu toţi morţii

fulgeră – dezmăţat – pe
pereţi – jocurile de umbre chinezeşti ale sorţii

tu le spui morţilor prea multe – ei
bâţâie din cap

acoperă cu văluri oglinzile – culcă-te-n
sloiuri – pune-le cailor
funebru valtrap: demonii fâlfâie
roiuri – nimic
nu mai are ceas – nimeni nu mai
vrea – şi-n şuvoiul acestor
întâlniri nici eu
nu mai vreau – să scap

Spital
iarăşi şi iară – mereu şi mereu
cel fără de rost rămas-am tot eu
făr’ de răgaz şi sfidând Dumnezeu
umbra mă hăituie – rănindu-mă greu

ursuză mi-e soarta – Midas pe dos
orice bine ating se farmă în rău:
toţi zeii-au pierit – sau auzul li-e gros
în urmă-orice pas îmi lasă un hău

vieţi ticăloase-ntr-o lume roindă
rasul şi tunsul cu zid drept oglindă:
tot ce se-ntâmplă-i ca funia-n sac

tot ce se naşte-i sub zodii de rac
… la ce mai pierdeţi vreme şi trăiţi
când tot fiindul este ca-ntr-una să muriţi?

Simona-Grazia DIMA

Câteva gânduri despre stil

Stilul aparține în mod fundamental momentului creator prim, genezic, caracterizat prin totala fuziune a intenției și a expresiei. E concomitent creației, dar și în cazul unor cizelări succesive se poate aprecia că se petrec veritabile etape creatoare autonome. Imposibil să gândești sau să-ți propui aprioric un stil anume. La rândul său, actul artistic, similar marilor mistere, e în bună măsură imprevizibil și incontrolabil de către oricine altcineva decât oficiantul-maestru (instanță ce-l lasă în urmă pe autorul laic cu care face corp comun) sau poate nici de acesta, fiindcă autorul nu este conștient (în sens intelectual) în procesul creației, ci reprezintă o instanță în acțiune. Orice discuție despre stil are așadar loc fatalmente în altă dimensiune decât cea creativă (este purtată post factum), iar din afară e foarte greu de precizat ce e preferabil și ce nu. Nici chiar artistul n-o știe. Ceea ce cunoaște însă prea bine (fie chiar și în străfundurile subconștientului său) e faptul că are doar datoria de a-și rămâne credincios sie însuși, mereu sub control, spontan și riguros totodată. Propriul adevăr lăuntric este singura călăuză care-i poate garanta (subtil, mai degrabă sub forma unei presimțiri) că vlăstarul său poartă pecetea autenticității. Respectarea dicteului interior nu presupune rigiditate formală ori univocitate stilistică. Dimpotrivă, poate revela o conștiință artistică suplă, maleabilă, aptă să vibreze în multiple registre. Polimorfismul stilului, când există, e un semn al destinului (unul personalizat, asumat, iar nu exterior), iar coerența internă a operei cuprinde și totodată transcende forma, fiind lesne recognoscibilă în și dincolo de variatele modalități expresive adoptate.
Maniera în care scriem este proiecția sinelui nostru, cu atât mai mult cu cât ne-am însușit mai în profunzime imperativul modernității (înainte de a-l depăși), acela de a fi conștienți că ne operăm de fapt transmutația în înseși creațiile noastre. Nu e un comandament livresc, strict cultural, ci experiența vie: aceea de a te anihila voit ca persoană, transmițând textului întreaga ta forță. În fața poemului născând, eu încetez să exist ca destin individual, dispar, cu tot cu anecdotica mea, și-l las pe el să se manifeste. Probabil că poemul ia chipul meu secret, cel adevărat.
Pentru mine criteriul finitudinii unui poem îl reprezintă, dintotdeauna, plenitudinea unei viziuni, știința de a o fi putut face vizibilă fără a-i diminua inefabilul. Ca să îl declar cu mulțumire încheiat, trebuie să-l simt că respiră și se bucură de o vigoare cvasicorporală, concretă și substanțială (dar de o substanțialitate inefabilă!). Unele poeme mi le consideram reușite dintr-o dată, alteori socoteam că n-am izbutit să transfer în lumea celor văzute vibrația intimă, prezentă sub forma unei pâlpâiri mângâietoare numai în mentalul meu. Nimic mai torturant decât neputința exprimării până la capăt, în lupta cu un singur protagonist, mai ales că poemul latent continuă să-mi sălășluiască în minte, hărăzit cu toate atributele perfecțiunii intuite (după canoanele proprii, desigur). Oricâți ani ar trece, îmi cultiv capacitatea de a mă transpune iar și iar în spațiul lui, devenind contemporană cu inspirația inițială. Sunt mereu de găsit în câte un poem ivit numai pe jumătate din plasma unui enigmatic tărâm. Nu de puține ori, cu trecerea timpului, aflu brusc soluția, pesemne ca răsplată a fidelei mele locuiri. Devin un stăpân al casei tot mai calificat, mai dezinvolt. Știu că pot aștepta o viață pentru a cizela (din interior, nu la modul ornant) un vers. Îmi amintesc cum am întreprins experimente literare (în studenție), unele destul de șocante, benefice, oricum, printr-un aer de prospețime punctând dezinhibiții de adâncime. Mă autostimulam stilistic, cu sentimentul că degajez căi de acces înspre conștiința mea. Mi-am format gradual o convingere personală privind calitatea expresiei: mi se pare bună dacă elementele ei îmi scapă și n-o pot numi ori analiza, de parcă mi-ar aluneca mâna pe un pește, dacă ansamblul e neostentativ, fluid și funcțional. Sunt clipe când trăiesc senzația unei victorii tăcute, a unei fericiri iradiante.
Dacă insist asupra rolului deținut de cizelarea poemului este tocmai fiindcă nu am încredere integrală în așa-zisa spontaneitate (clamată de mulți, dar care ascunde, adesea, un orgoliu nețărmurit, ca și o doză inevitabilă de impostură). În siaj platonic, mărturisesc că mă tem într-o oarecare măsură și de iraționalitatea lui inițială – aliajul său trebuie pusă la încercare, cum ar face-o un specialist în arta metalelor. Mă alătur și lui T.S. Eliot, care se dă, modest, cu un pas înapoi, îndepărtându-se de propriul egoism, spre a lăsa loc strălucirii limbii, conștient că autorul își pierde eul în propriu-i text, care se cuvine să fie lăsat să ducă întregul tezaur lingvistic cu sine, cel al înaintașilor, împreună cu al său, cel al prezentului și al trecutului, contopite. De aceea, deși munca pe text e uneori disprețuită în favoarea unui dicteu afectiv-oniric exclusivist și socotită numai o ternă validare, izvorâtă dintr-un psihic chițibușar și belferesc, meschin, nutresc convingerea că problemele acestea gingașe ale stilizării și definitivării textului merită și o altă perspectivă.
Maturizarea (sau maturarea) poemului e un proces de creștere lentă, organică, o desăvârșire insesizabilă și suavă, petrecută fără diriguiri și somații din exterior, în dispreț față de timp și față de aleatoriu. Mă întreb de multe ori dacă nu cumva acest travaliu este mai mult al autorului decât nucleul inform de la început, care este în fond un dar zeiesc și pare zămislit într-o fervoare ce frizează obnubilarea mentală, asemănător, cum e, unui meteorit abia căzut din cer, aparținând altcuiva, unei forțe uraniene. Un boț amorf, fumegând, brăzdat de fisuri și de răni cosmice. Modelarea ulterioară vine, în consecință, ca un ritual, simplă modalitate de a retrăi transa inițială, de a o intensifica, de a o valoriza la un nivel superior. Ceea ce a izbucnit din inconștient trebuie, după mine, finisat și contemplat sub imperiul lucidității și al culturii, formă superioară de viață (evident, fără a suferi domesticiri teoretizante ori, dimpotrivă simplificatoare).
Menționez aici, în chip de întâmplare ce poate servi drept pildă, încăpățânarea atroce a unui ins de a noi, modest contabil prin formație, ce se pretindea iluminat (poate chiar era, nu acest lucru contează în prezenta discuție), al cărui nume nici nu-l voi menționa, pentru că mi-am pierdut încrederea în el, chiar din pricina atitudinii sale față de munca pe text. Iată, după ce se lăudase a fi dobândit cunoașterea ultimă, nediscursivă, mărturisise că a simțit imboldul irepresibil de a scrie versuri cu un conținut spiritual, îndemn la meditație – generos, fără îndoială. Numai că versurile îi erau stângace, adesea ridicole ca expresie, nepublicabile. Personalul editurii căreia și-a prezentat creația a încercat să-l facă să înțeleagă că este absolut necesară o substanțială îmbunătățire stilistică, dar el s-a împotrivit pe viață și pe moarte, pretinzând că astfel i s-ar altera spontaneitatea, care făcea și ea parte din mesajul spiritual transmis. Omul vădea aici o gravă confuzie, crezând că expresia vine automat odată cu revelația spirituală. Fals. El se referea eminamente la poezia ca stare poetică, uitând că ea este și o artă formală și eludând astfel realitatea dură că poezia sa face cu cuvinte, că este stare poetică exprimată prin cuvânt și odată cu acesta. Așa-zisa spontaneitate de la care se revendica era o simplă coborâre la (strict!) cultura sa – la tiparele unui orizont cultural (limitat) pre-însușit (și practicat anterior) –, conturată și devoalată ca una deficitară. Spontaneitatea sa clamoroasă era deci una falsă, raționamentul impostorului cu pricina constituind o abilă aporie, voit intimidantă!
Starea poetică este întotdeauna o condiție mixtă, diferită de extaz prin aceea că se sprijină pe un conținut: nu este goală, ci umplută cu prezențe și alaiuri de cuvinte, a căror dispunere este de nedespărțit de miracolul literaturii. Evident, editura respectivă, condusă de un om fin, profesionist adevărat, a efectuat modificări, deși nu atâtea câte ar fi dorit și câte ar fi fost necesare, din pricina scandalului iscat de autor la fiecare intervenție. Să tragem de aici o concluzie, să învățăm o lecție: nu putem confunda sută la sută revelația spirituală, transa, cu starea poetică. Schimbând situația, să ne închipuim că un alt iluminat ar crede că, prin acest simplu fapt, ar avea dreptul să devină campion la săritura la înălțime sau la oricare sport. Starea sa privilegiată nu-l va scuti însă de o ucenicie similară cu aceea a oricărui alt aspirant la performanță. Antrenamentele de specialitate vor fi de rigoare. Vocația de scriitor este și ea o asceză, o pasiune devoratoare de o viață, trăită în disciplina unor reguli hieratice care nu pot fi încălcate; altminteri nu s-ar deosebi de un amatorism maniacal. Căci, așa cum s-a tot discutat, literatura nu poate fi desprinsă de plasticitatea sa, de izbânda formală, prin care divinitatea însăși, în chip de frumusețe, se arată. Impostorul menționat credea și el, în felul său, în fuziunea dintre conținut și formă, numai că în mod alterat, parodic, bazându-se pe o trăire anterioară mediocră, socotită suficientă, la care cobora, prin simplă revenire, automat, fără a simți nevoia perfectării rezultatului, a virtuozității. Iar asta, desigur, deoarece nu crescuse în venerația pentru cultură (și literatură) și nu cunoștea baremurile ei de ființare, necum cele de perfecțiune. De fapt, el nu avea nevoi în acest domeniu. Iată, așadar, că nu are de ce să se ocupe cu literatura decât cel care manifestă anumite nevoi în legătură cu ea, mai ales o foame specifică – fiindcă nu poate fi săturată decât cu perfecțiunea literară! Cel ce va socoti literatura un obiect, și încă unul ieftin, nu are de ce să o cultive și să o practice, mai bine să se abțină.
Revenind, poate că doar prin această dublă orientare a prelucrării poematice (inspirație și finisare) se îndeplinește marea joncțiune arhetipală a psihismului, dezideratul cel mai înalt atât pentru vechii cunoscători, cât și pentru primii psihologii moderni, dacă ar fi să-l amintim numai pe Jung. Nu ne putem rușina, ca poeți, de travaliul secund, el nu poate fi o sumă de procedee inferioare grandorii saturniene a primei erupții lirice (N. Balotă vorbea în Umanități despre faza saturniană a culturii, de întemeierea stihială, urmată, inevitabil, de etapa jupiteriană a așezării și a decantării valorilor). Nu, nu mă face pe loc să roșesc această alchimie beatifică: adulmecarea seriilor sinonimice, căutarea de miner a vocabulelor, mult râvnite olmazuri bine ascunde în coasta muntelui, ciocănirea expertă a gemelor capricioase și volatile, exersarea eufoniilor, a sfârșiturilor aburoase, hipnotice, de cuvânt, precum și a variantelor marțiene de început – roșii, directe, ascuțite asemenea așchiilor de cremene ori ghearelor de păsări. Reiau cu obstinație, ca și când aș avea în mâini mărgelele unui rozariu, clinchetul silabelor mici, sunetele odorante, agit caleidoscoape, de dragul reașezării câte unui ciob verde sau albăstrui – de ce m-aș feri s-o fac? A te sfii să recunoști existența acestui proces intim (numit, atât de pauper și reducționist, muncă) ar însemna repudierea propriei profesii. Armonia este un ideal pe care nu-l găsesc de loc desuet. Ea se îndeplinește prin sincronizare, prin convergență (a se vedea similaritatea faptelor din balet sau muzică).
În acest spirit, am contemplat întotdeauna cu delicii priveliștea manuscriselor eminesciene, veritabile școli de literatură, după cum nu mă pot abține să degust, o dată și încă o dată, savorile muncii pe text, una miraculoasă, ca pe elixire în care mi se topește toată ființa. Nici n-am nevoie de stimulente, cuvintele limbii române îmi sunt destulă beție, chiar mai intensă decât o pot suporta: păstoase, acute, iridescente, aurii, repezite, viclene, vivace, ele mă atrag de fiecare dată în mrejele unui labirint în care ador să mă pierd. Unii alchimiști căutau o viață, zadarnic, piatra filosofală. Dar conta că au încercat să o facă: însăși căutarea era piatra, era transmutația și transfigurarea. Închid cartea, caietul meu de lucru și nu aștept nimic – nimic în plus decât mi s-a dat deja, prin această bucurie.
Înzestrat cu meșteșugul de a scoate cuvintele din starea lor amorfă, scriitorul e chemat să sfărâme norme și convenții lingvistice, să confere ideilor și emoțiilor infinite nuanțe, să dozeze cu fantezie și îndemânare de spițer (căutând cu îndărătnicie, poate zile sau ani în șir) ritmul potrivit al unei fraze, liniile și arabescurile ei. El își impune un fel de a scrie sau pur și simplu se trezește scriind într-un anume stil. Este acesta imaginea gândirii sale, reflectă el structura și sensibilitatea artistului? Sunt întrebări pe care mi le-am pus în legătură cu stilurile unor poeți și prozatori reprezentând tot atâtea tipuri de scriituri. Diversitatea stilistică a autorilor, dar și adeziunea nestrămutată a acestora la o formulă reprezentativă, numai a lor, mă întărește în convingerea că Blaga nu se înșela atunci când afirma că „limba cea de toate zilele e o unealtă și o formă a spiritului”. De la recunoașterea acestei potențe inepuizabile a limbii pornește aventura stilului, decantarea personală, prin scris, a posibilităților îngropate în limbă încă din străvechime, stratificate apoi ca-ntr-un palimpsest. Activate prin osârdia practicanților artei literare, neobosiți în activă contemplare și permanentă exersare, ele, magnificele sensuri aurifere ascunse în limbă, sunt apte să purifice mentalul acestor mineri fantasmatici, înscriși astfel, prin pasiune și sacrificiu, pe orbita unei superioare deveniri – „întru ființă”.