Propoziții pretențioase – Afixală
Și nea Istrate s-a dus, și doamna Istrate….
Ne obișnuise cu ciorbică, preparată cât să poată mânca și tata, fiindcă aftelor lui nu le conveneau mâncărurile condimentate, cârnații afumați și alte ,,otrăvuri” comestibile, însă nu refuza minunata Cola care nu lipsea din meniul zilnic. Aftoasă, boala lui tata nu-i permitea chiar orice, deși o ținea în frâu cu cortizon, medrolul prescris după un alt medicament luat în primii ani îi închidea rănile din cavitatea bucală și ținea sub control posibila întindere către gât și esofag. Ca el nu mai era nimeni în țară, cum și alții păreau aproape unicat, penfigusul ,,afundat” către stomac și mațe făcând din cei 60 și ceva de pătimiți o clasă aparte după localizare. Tata fiind cel mai norocos, cu varianta aftoidă la vedere, putând fi studiat ușor, în vizita de o săptămână anuală din septembrie, de profesoara universitară de specialitate din spitalul bucureștean Colentina. De cele mai multe ori tata se agestea de mâncărurile nepermise, însă uneori, de poftă, mai scăpa boii în delicatese și câteodată, la client, accepta să i se vâre sub nas de-ale gurii pe încredere și n-o nimerea după regimul său. Ce gazdei i se părea ,,fără sare, fără piper…”, era ori potroacă, ori ardea la limbă. ,,Da’ n-am pus, domnu’ Călin, mult, un vârf!” îl determina să se suie în mașină și să meargă acasă sub diferite scuze, chiar mai înainte de oferta culinară. Iar ieșirea lui din ,,schema” șezutului la masă era în jumătate dintre cazuri furibundă, ne găsea un motiv de nemulțumire, se supăra și cât ai zice pește ambala și pleca. ,,Ce-are domn Călin?” primea un răspuns semi evaziv: ,,Se-ntoarce.” Clientul nefiind încredințat că nu mâncărurile din meniul lui îl agasară și îl scoseseră brusc din scenă pe tata. Și nu știi care sunt obiceiurile casei până nu ți se pune în farfurie. Sau dacă dă-n gazdă brusc economia de alimente. Cea mai obișnuită ofertă ne inunda rânza cu ciorbița de cartofi și sarmale și numai la final de lucrare, ,,agapele” scoteau la rampă fripturica de pui, rar de porc. Să nu pară nici zgârciți, dar nici să-și facă pagubă în buget. Pe locul al doilea la servit oaspeții concurau talentele gospodinei casei de a prepara orez cu o azvârlitură de copan sau faimoșii cabanos părpăliți în uleiul din tigaie. Un singur prânz a fost neasemuibil. În loc de ciorbă am primit câte un ardei umplut – versiunea de vară a sarmalelor -, depus în castronul ochi de zeamă. Multe doamne anticipau prânzul și pe la ora zece – uneori ne apuca chiar 12 și reușeau să ne agaseze cu insistența de a coborî pentru a lua ceva rapid în gură, ne afundam în treabă și mintea numai la măsline, la șunca afumată nu ne stătea – își cam răceau gura degeaba cu servitul de antreuri. Iar la final încercau să pună capac zilei culinare cu un platou de gogoși calde, afânate și zaharisite, cu foarte multe insistențe ajunse în stomac, ba încă, să nu le fie isprava zadarnică, restul se împachetau și se dădeau pentru acasă. Cum să le afrunți după zeci de insistențe? Tot la rarități, dar numai de câțiva ani încoace, se pot trece specialitățile de purcel, fleicile prăjite și cârnații puși la untură în borcan. Nici noi mâncăi și păgubitori. Găseam destule metode să ne înșelăm foamea cu de prin curte sau de magazin. O nucă, un măr, o prunișoară, o roșioară. O Eugenia, un biscuit sau preparate de mama de acasă: de luat în fugă, sandwichuri, ori long-play prânz la caserole, pentru lucrările unde autogospodărirea era mai mult decât necesară, caracterul impersonal, industrial, nelăsând loc de ospitalitate de curte, agentul de angajare neavând timp să se gândească exact ca acasă sau chiar acela era modul lui de-a privi angajatul: unul care-l roade de bani ori ultimul om, o slugă pe tarlaua lui.
