Cotețul cu metafore – Spaimă
Spaimă
Peste câmpia fricilor diurne
se-ntinde-o umbră înșelătoare
a unei dimineți tardive, taciturne,
demult pierdută-n elegii solare
Coșmaruri, haite, stau la pândă
la margine de gând și întuneric
așteaptă lumânarea tremurândă
să își topească trupul cadaveric
Nimic nu e acum ceea ce pare
vidul, de peste tot ne împresoară
iar viața-i doar o jalnică întâmplare
ce nu se mai repetă a doua oară
Din ale iadului fierbinți străfunduri
se varsă creaturi bizare, fără chip
ce calcă în picioare flori de gânduri
lăsând în urmă deșerturi de nisip
Și tot mai vin, mulțimi destrăbălate,
cu ochii înroșiți de patima-nrobirii
ființei, tot mai mult îngenuncheate
și-ascunsă în catacombele iubirii…
Deși, acolo sus, printre creneluri,
umanitatea mai opune rezistență,
jos, se hrănesc cumplitele măceluri
dintr-o speranță ce-i deja pierdută…
Steagul iubirii pure flutură stingher
însă puțini mai cred, înflăcărat, în el…
începe-acel mileniu al inimii de fier
ce bate sub armura groasă, de oțel…
