Spații culturale nr. 80 (10)

Octavian MIHALCEA

PASIUNEA STĂRILOR CREPUSCULARE

Noua carte de versuri a lui George Nina Elian, Verdele ceai al miezului de noapte (Editura Alana, Slatina, 2021) pune în valoare suspendări și regresii emoționale care nu fac decât să potențeze vibrațiile unui suflet consubstanțial cu o subterană a esențelor. În acest peisaj al extremelor, fluiditatea extincției poate interveni la nivel de consecință. Exterioritatea e într-o disoluție accentuată. Nu putem eluda filonul bacovian al versurilor lui George Nina Elian. În acest sens, lumina/ străbătea invers/ timpul, ceea ce ar consona cu somnul întors al amorului. Poetul subliniază importanța clipei dintr-o anumită desprindere, nu de puține ori vecină cu abandonul. Este desfășurată o întreagă fenomenologie a lipsei. Existența se arată a fi ușor contestabilă. Delimitarea de trup va constitui darul suprem, într-o iarnă dăruită petrecerii selenare. (Re)nașterile în ploaie au mereu primordialitate. Aproape de un extaz aparte, e târziu, femeie/ (nici ceasurile nu se mai aud …)// iar eu te iubesc/ te iubesc și sunt singur și fericit// (atât de singur și de fericit/ încât de-acum înainte/ îmi pot îngădui să apuc orice drum …) Pe această cale se aud tot mai des pași nervalieni. Apele și noaptea sunt omniprezente, de asemenea suita verdictelor necruțătoare. În pofida inerentelor fracturi interioare ce intervin, sufletul e atras inexorabil de cunoscuta verticală salvatoare. Iubirea ca remediu contra plânsului … Idealul diafan reprezentat de femeie va fi imposibil de maculat. În volumul Verdele ceai al miezului de noapte, valorile timpului se modulează conform unei subiectivități care percepe atipic realitatea. Durerea și iubirea, chiar pe fondul unei cruzimi care amenință cu expansiunea, ocupă locul privilegiat în universul lui George Nina Elian. Interioritatea se clatină constant, modus vivendi ce ar fi putut să fie de multe ori altceva. Prin oglinzi dezgropate viețuiesc universuri itinerante, venerând lacrima. Repetitivitatea unor acte esențiale pentru sine se dorește a fi o potențială cale a elucidării: îmi potrivesc cu grijă pașii/ înlăuntrul conturelor fluide ale urmelor tale// și parcă te văd/ și parcă te-aud întruna/ venind/ plecând/ venind// și nu știu al cui e foșnetul mersului ce mi se insinuează-n auz/ și nu știu a cui e umbra difuză/ ale cui aceste cuvinte cu care-ți repet iar și iar// numele timpul făptura/ numeletimpulfăptura// în trupul-suflet al cărora pe mine însumi/ încerc să mă aflu. Șoaptele determină stări crepusculare, cromatici proprii pasiunilor necruțătoare. Invocarea morților dovedește puternice corespondențe cu ceea ce este, deocamdată, ascuns. Poeziile lui George Nina Elian au mereu o bază hermeneutică plurifațetată. Devoratoare, enigma florilor roșii … În solitudine, asiduitatea artistică ia valențe salvatoare. Nocturnalul pluvial stă înscris în paradigma dezintegrării. Declarațiile îndrăgostite au particularități bine structurate liric, vezuvian: ești frumoasă/ ca un trandafir roșu-nflorind/ direct din zăpadă femeie ori poate/ ca o margaretă albă izbucnind din vena mea recent/ explodată. Ca prin vis, fulgii de zăpadă acoperă înfloritele răni. Sunetele nihiliste sunt tot mai prezente: se face noapte: nu mai privesc în nicio direcție/ se face noapte: nu mai e nimic de văzut/ se face noapte: toate drumurile duc nicăieri. Impresionează caracterul epidermic al îndepărtării, operă thanatică a unor rememorări. Clipa de glorie a tristeții are valoarea imnului, vestind ființarea sau, poate, extincția poetică. Complexitatea iubirii e incomensurabilă: iubire// ești singura moarte/ din care/ (încă)/ mă pot întoarce. Misterul versurilor lui George Nina Elian derivă și din situările existențiale în răspăr, cărora le corespund formulări puțin obișnuite. Dragostea și spialul realizează cuprinzătoarea sinteză. De multe ori, spectralul constituie o adevărată profesiune de credință. Predilecția pentru non-existență face parte dintre fundamentele volumului. Poetul își dorește câteodată trezirea la porți reale, aflând aici beatitudinea. Însă, crepuscular, întotdeauna apare o frică infinit mai mare/ decât frica/ iar frica aceea este iubirea// închide-vei ochii și fața ei se va lumina. Uciderile amenință constant din umbră. Nuanțele sentimentelor ating intensitatea unor detalii onirice insondabile, purtate pe aripi sepulcrale. Dacă abordăm spectacolul cotidian, constatăm că el emană abnorme energii intens traumatizante. Treptat, strălucirea se transformă în scrumul unei enorme țigări. Ferestrele de ieșire nu se întrezăresc, stranietatea fiind tutelară. Umbroasa disociere posedă un ritm vibrant. Incandescența temerilor capătă altitudine, dincolo de realitatea vertijului. Spasmodice, declarațiile pasionale ating apoteoza: atât de mult te-am dorit, iubito,/ că te-aș fi așteptat/ chiar de-ar fi fost să nu te naști nicicând!… Îngeri neîmblânziți vestesc templele vidului. Viața și moartea sunt văzute în culori tainice, ondulatorii, trecător – evanescente. Oglinzile îndepărtate în timp ar putea deține măcar unele dintre răspunsuri. Până atunci, privesc în lungul/ drumului întreb câinele dacă el observă ceva/ nu-mi răspunde. mă ignoră/ are 17 ani (vârsta la care-am rămas)// voi vedea numai cerul. și doar în amurg. Derivată a unei sensibilizări matinale, viața trece prin apropiere tăcută ca un șarpe de apă. Venirile iubitei, mai mult sau mai puțin iluzorii, au alături lumi multiplicate, rafinamentul vocilor ce nu-i departe de supliciere. Rapiditatea și inerția se pot contopi brusc, exitus propriu mult așteptatei transformări radicale. Versurile lui George Nina Elian catalizează straturi ancestrale, cu accentuată asumare a pericolelor care pot decurge de aici. Nemaifiind nimic de pierdut, următoarea ipostază desfășoară spectacolul mistuirii: în colțul gurii aveam o țigară aprinsă/ la ambele capete.

Tudor CICU

Povești scrise cu penița înmuiată în durere

A vorbi despre moartea care ne atinge direct nu este ușor nimănui. Însă în proza câte unui scriitor, Dumnezeu e coborât pe căile umanității, pentru a se lăsa mișcat (prin scrierea trepidantă cu o peniță înmuiată în durere), de suferințele noastre. Speranța tuturor, atunci când se atinge acest ultim prag, e la EL. Așa cum a stat și în fiul văduvei (cum stă scris în Evanghelia după Luca (cap 7, versetul 11-16), despre învierea tânărului din Nain. Despre acest abis al disperării morții, al neputinței de a putea lupta împotriva ei, ori de a mai face ceva, răceala sfâșietoare a pierderii vieții celor dragi este și tema nuvelei „Diplomatul” (ed. Teocora, 2021) de scriitoarea Paulina Georgescu. Timpul ne fură oamenii dragi, însă înainte de a face acest lucru, el ne acordă răgazul de a-i iubi pe acești oameni. Abia în fața morții omul trage de timp, se roagă lui Dumnezeu să facă o minune. Dar nu timpul e de vină. Noi suntem de vină că nu știm să îi facem față. El este un dușman de temut (ca în cazul atâtor personaje din viața Georginei, eroina acestei nuvele), dar orice dușman poate deveni prieten dacă îl putem menaja prin vorbe sau fapte frumoase, cum face Georgina cu Marina. În cazul timpului, el poate fi manipulat prin momentele frumoase pe care le-am putea petrece alături de persoanele iubite, trăind în prezent, așa cum procedează autoarea cu eroina principală. Frazarea scurtă, repetiția, tonul grav, nararea evenimentelor în clișee parcă cinematografice, limbajul simplu, popular, este unul menit de a sublinia durerea și sentimentul de tristețe, fiind profund dramatic, și introducându-l complet pe cititor în zbuciumul gândurilor de tot felul ale autoarei, ne duce către scrierea romanului „Ce mult te-am iubit…” de Zaharia Stancu. „Uneori în viață toate vin prea târziu. Numai moartea vine întotdeauna prea devreme” (scria Zaharia Stancu în „Ce mult te-am iubit…”). Și totuși, Paulina Georgescu, în scrierea ei, lasă mereu loc unei cât de firave speranțe. Că moartea nu ia, întotdeauna, chiar totul din inimile celor rămași în urma morții. Ce anume împiedică moartea să ia totul cu ea, nu cumva e acel fir de ață de care ne agățăm cu toții, dacă nu o „întâlnire” de tipul aceleia care s-a petrecut la poarta Nainului, așa cum consemnează Evanghelia? Cu nuvela „Diplomatul”, Paulina Georgescu reînscrie nuvela „feminină”, pe linia senzaționalului, a dramatismului desfășurat cinematografic în viața unor destine feminine, începute în literatura feminină cu Hortensia Papadat Bengescu și continuată cu Sanda Movilă. Fraza din această scriere, la care recurge autoarea acestei nuvele, e uneori scurtă, concisă, alteori mușcătoare, ori ironic la adresa pandemiei care tocmai venise, am putea spune. Pot afirma că tocmai am citit o carte făcută să atragă atenția, ca firul întins de Emil Cioran, amăgirii. Scrierea nu-i lipsită de acea romanțiozitate, în care dragostea și bunătatea eroinei, sub forme neobișnuite, sunt tema centrală, determinând desfășurarea epică, îndeobște cu finaluri crâncene, dar și cu o ușă deschisă spre speranța de toate zilele.
Sub zodia destinelor frânte și a iubirilor spulberate, se desfășoară în nuvela autoarei și povestea Georginei, o copilă care judeca oamenii după chipul ei și credea că oamenii au inima în palmă și poți citi în ea ca într-o carte deschisă. Eroina noastră face parte din rândul celor care visează frumos și caută norocul la prima răspântie din viață, dar, din nefericire, visurile acestor personaje nu sunt decât niște inutile încercări de a-și căuta fericirea, pentru că soarta le transformă repede în victime și orice zbatere de a scăpa din sfera de acțiune a unui mecanism social atât de complex și pervers este sortită eșecului. Iată ce romanțios ne este descris satul bătrânei Verona, adică soacra Georginei: „satul acesta din vale uitat parcă, i se părea că se află la marginea lumii… Casa așezată pe-o coastă, la răscruce de drumuri, dă impresia că aparține unui alt timp. Chiar aparține unui alt timp. Vine dintr-un veac cu altă istorie. Până și Georginei i se pare un loc de poveste.”. Verona este femeia trecută de nouăzeci de ani care, „când să fie fericită, i s-a îmbolnăvit omul” și a rămas în casa veche să îngrijească de fiul ei mai mare, profesorul, imobilizat la pat și bolnav de cancer. Un alt fiu se dovedește a fi plecat în America, unde locuiește cu soția lui. Cel de-al treilea, soțul Georginei, a decedat de mult. Profesorul imobilizat în casa bătrânei a ținut trei soții. Cea dintâi îl luase doar pentru a intra în posesia unui buletin de București, iar a doua soție, mult mai tânără, se folosise de situația lui financiară, iar după terminarea facultății fugise cu un coleg de clasă. A treia soție, o doctoriță, l-a părăsit și ea. A rămas singur. Iar el s-a refugiat în alcool. Între timp, doctoriței i s-a pus diagnostic de cancer și a murit. Tehnica narării, pentru cititor, este o adresare explicită a autoarei în scopul atragerii lui în poveste, dacă vreți, este o vorbire către cineva cu calitate de spectator sau martor avizat la drama care planează în acțiunea narată. Între clocotul sufletesc al Georginei (în planul existenței afective) și nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări pe parcursul lecturării de către cititor, intervine acel sentiment al dualității: autor și personaj într-o singură ființă care se rostește. Profesorul fusese un cercetător în domeniul biologiei și experimenta cancerul și alte boli pe șoarecii cobai. Dar truda lui de o viață se dovedește zadarnică în fața propriei morți și, oricât se străduiește bătrâna să-i prelungească viața, moartea însă se opune și cere să se joace doar pokerul vieții ei, jocul pe care știe că îl va câștiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc. Lupta celor două femei la căpătâiul profesorului e precum un cântec sadovenian despre o tristețe lirică a sufletului. Moartea profesorului este iminentă. Lupta cu cancerul nu reușește de cele mai multe ori. Nuvela poate fi, tot atât de bine, percepută ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existențialiste ale eroinei, cu trăiri la limita îndurării din partea unor ființe haine după bani și după moștenire, cu „rătăciri” în trecut ale memoriei Georginei, în care autoarea ei e pusă față în față cu eul său. Celălalt frate și soția acestuia vin din America, dar se dovedesc de niciun ajutor. Iată ce spune Georgina despre fratele soțului ei decedat: „Iar despre cumnat, știa, din tinerețe, că vorbește aiurea. De data aceasta a întrecut orice limită… O acuză pe Georgina că a făcut operație la ochi din banii bătrânei… Că a dat opt mii pentru un ochi. De fapt, nu-i zice ei în față. Vorbește către săteni. Fără să vrea, Georgina aude. Și suferă. Plânge sufletul în ea.”.
Aflată într-un dialog continuu cu celelalte trăiri, răsfrânte și ele în oglinzile timpului, astfel de introspecții nu-i aduc scriitoarei doar strălucirea unui spectacol al scrisului, unul care să lărgească mereu și mereu alte orizonturi unde imaginația sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ci și o evadare într-o lume paralelă din care-și va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi moartea implacabilă: „Sub masă diplomatul profesorului doarme și el. E singurul martor al unei vieți întrerupte…” Pornind de la o cugetare freudiană a visului și delirului care se nasc din astfel de refulări, omul chiar se naște îngrădit și își trăiește continuu zădărnicia unei aspirații către viață, o viață fără griji, ori comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte, ceea ce pare imposibil în destinul Marinei, verișoara mult mai mică din partea unui unchi îndrăgit în copilăria Georginei. După moartea profesorului, Georginei îi e sortit să trăiască și să îndure o a doua dramă, odată cu telefonul primit de la Marina, care îi cere ajutorul în lupta ei cu cancerul: „De dincolo Marina dă semne că se liniștește… Așteaptă răspunsul rapid. Așteaptă minunea…” Între timp, Georgina ia legătura cu o amică doctoriță, în care își pune încrederea că vor ieși victorioase din lupta cu cancerul. Marina își pune toată speranța în Georgina ca fiind unicul ei salvator. Speranța? „Întotdeauna există un mâine.” – spune ea. Numai că realitatea este una dureroasă: „Mor oameni pe capete. Mor de cancer. Fără să se găsească soluții.” Finalul nuvelei o găsește și pe Georgina luptând să supraviețuiască pandemiei de covid: „Georgina are motiv să continue lupta. Să aibă grijă de mama… (bătrâna Verona – n.n.) De amândouă. Virusul acesta ucide.”. Ne aflăm în situația unei eroine sfâșiate de singurătate și tristețe, împovărată de gânduri negre, când în odaie avea să-i intre și ei pasărea de catran a nopții (umbra morții), prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieții și moarte – ca ultim tărâm al vieții.
Dinaintea oglinzilor imaginare ale trecutului, în amurgul gândurilor – moartea este oglinda care ne reflectă -, autoarea se află pe tărâmul unde „moartea” este câmpul de luptă spre oamenii care pleacă mereu spre a nu se mai întoarce printre cei dragi. Până într-o zi, când Moartea ne va arăta un căpețel de lumânare ce stă gata să se stingă și ți-l va arăta, și-ți va spune că e al tău. Și nu va putea face nimic să-i stopeze stingerea. Cu alte cuvinte, autoarea ne propune un mozaic care în întregul lui să dea imaginea Morții la finalul nuvelei: „O umbră în negru cu diplomatul în mână se îndepărtează… Iese pe geam… A plecat… Acum Georgina este puternică… Mâine… Mâine va veni altă zi…”. Se naște, firesc, întrebarea: interesul prozatoarei pentru femeia numită Georgina sau Marina înseamnă reîntoarcerea scrisului feminin către lumea provinciei, sau revenirea la romanul cu reflecții despre iubire și moarte, despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e posibil. Întrucât, prin nuvela cu subiect fundamental trăirist și psihologic, deși pământul acoperă durerile, mormintele ascund povești triste de viață. O dramă, de genul teatrului dramatic, care se citește și printre patimile noastre, ale tuturor.

Vasile Dan MARCHIȘ

EXERCIȚIU EXTREM 3

Într-un context fără precedent
muza m-a purtat cică pe calea poeziei
printre turițe, brusturi și alte plante care se agață de tine
fără noimă…
„Te-am purtat pe aici, afirmă muza,
să vezi că aceste plante nu sunt ca vorbele alese…!
Ce poet ești tu când toate cuvintele te cuprind ca turițele?”
Pe moment încerc să mă curăț de turițe parcă
îngân poezia…
De fapt este un lucru inutil să procedez astfel
în fața muzei și trec la scris…
Scriu parcă mă curăț de turițe,
și totodată mă curăț de ele parcă scriu…
Nu știu dacă folosesc în premieră cuvinte-turițe
sau alte cuvinte în locul acestor plante.
ori turițe în loc de cuvinte…
Concret nu-mi dau seama ce iese…!
Muza a intervenit:
„Să nu intri în cuvinte,
(în vorbe), fără prevenție, ca în turițe!
Ce-ți predau eu aici legat de aceste plante
este un exercițiu banal
față de cum te vor întâmpina sau cum ți se vor lipi de suflet
unele cuvinte spuse sau scrise de unii…!”

Ottilia ARDELEANU

Jocul de-a poetul

Codruța Vancea se lansează în literatură prin geometria cuvintelor. Algebric, ea își creează funcții ireale cel mai adesea, cu toate acestea, beneficiază din plin de mierlele destinului și derivează gânduri și idei după formule de timp, în unghiuri drepte sau nu neapărat, urmând poate curba gaussiană cu acel tremolo feminin, dibace în a face haz de necaz pentru a pune piciorul pe o treaptă ascendentă.
Spectral, se pot discerne atâtea unghiuri de vedere, existențial, virtual ori imaginar, ermetic sau confesional, en gros or en detail, în spirale energetice sau în mulțimi neobișnuite.
De la copilă și până la femeie, totul are o logică, o aritmetică prin care poeta recurge la calcule adecvate sieși, ca femeie și ca poetă, totodată. Astfel că își aplică un tratament de rece-cald prin poezie.
Deși atemporală, poezia sa, matematic vorbind, urmează o cronologie a locurilor, instanțelor, ipostazelor, pornind, să zicem, de la ,,obișnuita zi de joi” și mergând cumva până în ,,eternitate”. Timpul, în accepțiunea poetei, este un corp geometric într-o coloratură adecvată prezentului prin care se desăvârșesc etape existențiale: ,,îmi imaginez anul având forme de dodecaedru regulat”. În fond, poeta dorește să fie ,,tangentă pe curba vieții”, acolo unde poate atinge bucuria, prietenia, sensul enigmatic al vieții. Își soarbe esențe lirice dintre cei pentru care matematica a fost obiect de cercetare, descoperire și punere în practică, dar și sentimentele, astfel că versurile abundă de Pitagora, Gauss, Cauchy, Darboux, Newton, Torricelli etc. ca niște variabile complexe în plan real ori imaginar. În realitate, oamenii intră în congruență specifică unor țeluri comune ori, dimpotrivă, concurențiale.
Poeta iubește liniaritatea. Se observă ca fiind continuu pe o linie cu o infinitate de puncte asimilată orizontului unde apariția sa este tot sub formă geometrică, ,,o elipsă”.
Angajată profesiei, Codruța Vancea accentuează pe o lume tehnologizată, dedată automatismelor, o lume a pixelilor și a memoriei RAM, computerizată în care butoanele iau locul sentimentelor, chiar și iubirea devine robotică, iar amintirile pot fi implementate pe plăcuțe cu circuite electronice.
Știința merge, iată, mână în mână cu poezia, lucru care ar părea de domeniul fantasticului, dacă poeta nu ne-ar demonstra contrariul: ,,sunt un profesor de matematică/… Arhimede mă înțelege/ din Siracuza lui/ își întinde tangentele/ le rotește perfect uniform/ îmi închide/ spiral din piept”.
Chiar și volumul este gândit ca un pătrat, adică patru fascicule pe care le numește: Frumusețe tangențială, Anotimpuri, Nopți și pisici, Corăbii de lumină pe care eu le-aș numi pătrare, deși ca spațiu sunt inegale, dar ca intensitate și atitudine mi se par deopotrivă!
Dacă în primul, poeta vrea să fie mai exactă, sentimental chiar, în cel de-al doilea devine visătoarea fiecăreia dintre stările induse de cele patru anotimpuri. Aceasta imortalizează subtil ,,zăpezile copilăriei” ori ,,putința de a iubi” ipostaziindu-și destinul. De asemenea, pică deseori în reverie, străbate grădini-minuni sau plaje înspumate de mări, se joacă în ploaie, cu amestec de culori vitale, arome autumnale, balansează între rece și cald, între fericire și deziluzie, între apropieri și distanțări, mânată de o realitate inoculată, zdruncinată de zgomotul de ,,mașini circulând în draci”.
Desigur, scrisul este o matematică personală de care nu se mai poate dezice, o coordonată definitorie a poetului: ,,am visat că poeziile mele sunt scrise/ în antologia cu cele mai frumoase poezii ale anului”.
Cel de-al treilea este cumva dedicat ei, femeii, redefinindu-se ca atitudine, comportament, stil de viață. Îi atribuie iubirea, suferința, simțul umorului, dedicarea, cumințenia, curajul, lupta pentru viață, nașterea, cochetăria, (ne)vinovăția, curiozitatea, dorința de călătorie și cunoaștere, poezia și altele, fiecare puse în lumina corespunzătoare trăirilor poetei. Poeziile din acest capitol sunt mai elaborate, mai lungi, mai profunde, cu “amănunte feminine” care dau strălucire versului. Cert, și în acest fascicul tendința de a include elemente de geometrie este evidentă: ,,a fost o alegere să tac/ să-mi închid cuvintele într-un cerc”
Cel de-al patrulea este dedicat scrisului și poeziei, poezia care ,,s-a scurs din venele mele”. Codruța Vancea mărturisește că: ,,sorb versurile mele/ le înghit și le respir”, altfel spus, poezia îi este hrană spirituală, este unicul mod de a trăi frumos. Tot aceasta afirmă: ,,poetul e făcut din miez dulceag-amărui/ un jucător de șah/ cu regulile lui”.
Aproape în fiecare poezie, Codruța Vancea introduce cu exactitate matematică regulile sale într-ale poeziei!

Gheorghe POSTELNICU

ION GHEORGHE: „O SUTĂ ȘI UNA DE POEZII”

La sfârșitul lucrării noastre, „Ultimul poet dac”, apărute în 2013, în colecția Collegium a Editurii EuroPress Group, ne întrebam dacă studiile viitoare ar putea accelera percepția criticilor asupra poeziei lui Ion Gheorghe, spațiu lingvistic nemărginit și înnegurat „în care s-ar găsi elementele lexicale fundamentale, Logo – Astrele” precedând organizarea gramaticală indo-europeană. Se pare că nici autorul nu a militat pentru promovarea propriei arte poetice, ba am putea spune că s-a încăpățânat de-a lungul anilor să fie morocănos și întunecat, văzând inamici în instituții precum Armata, Biserica, Academia care, pasămite, i-au respins doctrina. Apoi, o suferință fizică („Pe dreapta feței mele mi-a crescut o iască,/ Parcă aș fi un bătrân și vajnic nuc”), constând într-o incomodă vascularizare, operată cu succes în 2010 la Spitalul…Militar din Capitală, l-a izolat pentru multă vreme în apartamentul de pe Câmpia Libertății sau, vara, în arhaica locuință – muzeu de la Izvorul Dulce (Sărățeanca – Pietroasele), nu departe de locul în care a dezgropat, în 1970, celebrele statuete. Acestea ar fi fost turnate din cimenturi litice într-un anteneolitic discutabil și contestat atât de istoricii militari, cât și de unii oameni de știință, care au dus subiectul în lumea basmelor și a anecdoticului. Un director de revistă culturală bucureșteană publica fotografia unei statuete alături de un…cartof, dar Ion Gheorghe nu era omul care să rămână dator. Sunt celebre pamfletele în versuri dedicate instituțiilor care nu își asumau atunci curajul recunoașterii unor adevăruri, refugiindu-se în obediența de partid: „Academia s-o fac să-și bea noroiul ei/ de cenușe/ Câtă vreme statuetele mele de betoane/ din Atlantida,/ Rezemate de ușe,/ Să m-acopere sub greul/ păgânătății lor patrafir/ Cu frunze de iederă și acant/ pe tulpine din cepele de brândușe./ Să-mi dea virtutea titanică să-i fac brânci/ acestei creștinătăți în delir/ Că pune la statuile rațiunii,/ pe toate cele zece brațe,/ cătușe, cătușe./ Vedea-i-aș eu clerul din nou/ cu drugul zăvorului la ușă!” sau „Rămasu-le-a rămas istoricilor noștri/ Și politicienilor școliți din/ expoziție în expoziție/ Această boală atavică nesăbuită/ pe care o numesc Răul/ Geografic de proastă Poziție”.
Cu o prefață de C. Stănescu, antologia din 1979 („Proba logosului”- 78 de poeme) apărută în „Biblioteca
pentru toți”, a Editurii Minerva, urma unei „selecții reprezentative” din 1972 („Cele mai frumoase poezii”) cu un Cuvânt înainte de Marin Mincu. În „O sută și una de poezii” (Editura Academiei Române, 2016), 440 de pagini, format mare, culegere antologată de autor, primesc „bilet de trecere” 7 volume din cele 29 publicate de Ion Gheorghe, până în prezent: „Zoosophia”, 1967, „Vine iarba”, 1968, „Cavalerul trac”, 1969, „Mai mult ca plânsul”, 1970 (cu un singur poem, cel intitulat „Sfântul Gheorghe”), „Megalitice”, 1972, „Noimele”, 1976, și „Sutrele țăranului Arsene Iancu”, 2009. Este exceptată o perioadă de 33 de ani în care au fost scrise, printre altele, „Dacia Fëniks” (1978), subintitulată „Poem didactic”, „Cenușile” (1979), „Scripturile” (1983), „Condica în versuri” (1987), „Cogaioanele – Munții Marilor Pontifi” (2004), „Eponimatele în Tăblițe de plumb” (2007), adevărate lucrări tematice care consfințesc străduința poetului de a întemeia protocronismul textualist pe care și l-a asumat destul de târziu, în 2011, în „Epopeea Tapae”, „nici tratat de istorie și arheologie sau polemica religiilor, nici altceva decât prima epopee textualistă scrisă de un Român”. Preocupat tot timpul de lărgirea câmpului tematic al operei sale, Ion Gheorghe a navigat solitar pe apele liniștite sau învolburate ale unor mituri, precum reînvierea istorică a Geției străvechi și forța genetică a roiului getic, mitul bărbatului călător, statul preistoric Comuna Pastorală Cimerială. Ne surprinde absența unei scrieri stranii, ca „Dacia Fëniks”, un progres al manierei formal-experimențiale, o creație culturală excepțională. Prin aspirația spre panistorie, poetul și-a individualizat arta literară tocmai în perioada celor 33 de ani nereprezentați în antologie, atunci când a trecut de la un vocabular energic la construcțiile neolatiniste și la nepăsarea față de formă, încât poezia în întregul ei să se transforme programatic în stilizarea protoromânismului, cu scopul universalizării. În acest fel, dacismul gheorghian al anilor 80-90 a devenit „o temă de puternică structură intimistă”, coborând pe firul istoric „în căutarea unui rost etic și filozofic al factorului etnic” (Gh. P. „Ultimul poet dac”, pag. 188). Ne amintim că apariția „Daciei Fëniks” a avut de înfruntat refuzul culegătorilor din tipografie de a se implica într-o muncă atât de grea, fiind vorba de un limbaj ultrametaforizat, precursor al limbii române. Această scriere originală a fost remarcată numai de semioticianul Marin Mincu, în „Poezia română actuală” (vol. 2, 1998). Realitate filologică denunțată de poet se clădește pe 55 de capitole numite expresii, cifra 55 reprezentând numărul triburilor geto-dacice și al cogaioanelor identificate prin denominarea celor 55 de tipuri de monede geto-dacice.
Surprinde și absența unor poeme din cele 27 de „Scrisori esențiale”, realizate în timpul unei călătorii cu traulerul „Constanța” în Atlanticul de Nord și la Copenhaga. Cele mai multe sunt poezii de dragoste, așezate cronologic, în ordinea trimiterii spre publicare revistei „Luceafărul”. „Numai în sonetele lui Vasile Voiculescu mai întâlnim o așa tulburătoare discreție a sentimentelor, o desprindere de vârstă pentru a transfigura ritmurile eterne ale iubirii” (op. cit., pag. 88). Mitul bărbatului călător, plecat să respire în nopțile cu lună ale oceanului marile idei, navighează alături de umbra lui Walt Whitman („Ieri am cărat lăzi de carton cu poetul Walt Whitman;/ s-a dat de trei ori peste cap și s-a preschimbat în comandant de vapor/ ridicându-se peste sacii de pește și ținând un poem despre democrație;/ a pus degetul de tânăr iluzionist pe umerele noastre/ schimbându-ne în caravane de cămile/ și am dus lăzi de carton pe cocoașe”). Ca și alți tineri poeți români, Ion Gheorghe spera atunci să transforme planeta într-o democrație unică, în al cărei „cosmos democratic” să coaguleze ființe, lucruri, fenomene ale naturii. E un romantism profetic, un extaz pe care călătorul îl trăiește din plin, însoțit de nostalgia familiei și a căminului îndepărtat.
Comparăm sumarul celor „O sută și una de poezii” cu al antologiei din 1979 și constatăm că 50 de poeme sunt prezente în ambele volume. Din „Zoosophia” s-au selectat aceleași piese (8), din „Vine iarba” nu a mai fost reținut „Câine mort”, rămânând celelalte 13. „Mai mult ca plânsul”, prezență masivă în antologia din 1979, cu 26 de titluri, răspunde chemării cu un singur poem în trei părți. „Cavalerul trac”, volum care extindea tematica gheorghiană la mitologia păgână a vechii Tracii, Cavalerul (Călărețul, Eroul, Vânătorul, Heros, Heron), fiind „divinitatea care întrunește cel mai mare număr de reprezentări în lumea geto-dacă”. Cultul său a fost bine ilustrat pe monumentele funerare și epigrafice, pe plăcuțele iconografice și pe monede. În lungul său poem din 1969, structurat în 20 de episoade, eroul este alintat Manimazos, „cel ce avea să fie preot și hegemon,/ cel ce avea să aducă Șarpele Întemeierii”. Într-un elan gigantic al fecundității și al atracției sexuale, elementele naturii insinuează nevoia de sacrificiu a Cavalerului Întemeietor cu scopul supraviețuirii neamului său. Autorul a selectat aceleași 5 poeme-episod.
Prin cele 26 de alegorii și descântece ale sale, volumul „Megalitice” (1972) întărește temele poetico-istorice din „Mai mult ca plânsul” și „Cavalerul trac”. Fecunditatea primară se extinde într-o nuntire colosală, într-o plămadă galactică din care se naște Cuvântul, divizat apoi în numeroase limbaje. Marea Mumă (Muma Zeiță, Maria Mamă, Maica Mamă, Maica Zână, Mica Boabă, Muma Țărancă, Maria) naște pe Cutăriță Cutare (Cutăriță cel Cutare) în Marea Mărilor. Acesta se căsătorește cu Cutărița lui Adineaure, într-o dezlănțuire a instinctelor, în care masculul e gonitor și femela, polen, fetele, litere, și băieții, numere, într-o onomastică formidabilă a perechilor. Sunt prezente aceleași 19 poeme, printre care „Mutul”, o ipostază a lui Zalmoxis, Dumnezeul dunărean, ziditorul, fondatorul mag. Celebrul personaj al Călușarilor a fost prezentat pe larg într-un dialog din 2008 cu Aurelian Titu Dumitrescu. El concentrează „toate combustiile identitare” ale românilor, e puntea de legătură între lumea pământeană și lumea ielelor. „Megalitice” consacră mărețul joc lingvistic gheorghian, început cu „Dacia Fëniks” și continuat, în 1984, cu „Joaca jocului”, și, în 1985, cu „Și mai joaca jocului”, volume nereprezentate în antologie.
Perioada megalitică este încheiată cu selecția mai scurtă (4 poeme, în loc de 5, lipsind „Capete”) din „Noimele” (1976), în care ludicul este temperat în favoarea mitografiei sociale. Poetul se pregătea să realizeze „Elegiile politice” și, mult mai târziu, în 2009, „Sutrele țăranului Arsene Iancu”. Din acest ultim volum alege 50 de poezii, din cele 56 ale cărții de 278 de pagini, apărute sub egida Asociației Culturale „Renașterea Buzoiană”, în cadrul proiectului „Scriitori buzoieni pentru literatura română”. Poemele ar fi circulat subversiv până în 1989 și ar fi fost inspirate de „registrele de venituri și cheltuieli ale țăranului colectivist Iancu Arsene din Sărățeanca, păstrate în arhiva scriitorului”. Oamenii importanți ai localității rurale sunt Legata-de-Sine și Iancu Arsene, polimeșteșugar providențial.
Cum se poate vedea și din această antologie monumentală, poemele lui Ion Gheorghe, fie că se numesc protobalade, jocuri, noime, elegii, psalmi, sutre, scrisori, icoane pe sticlă, pamflete, ode sau memorii, sunt creații cu o morală exemplară, în care adevărul și frumusețea, viața și istoria își află locul cuvenit și respectat. Poezia marca Ion Gheorghe „se scrie nu în cer și de către îngeri, ci pe pământ și de către oameni”: „Arta poetică se deprinde să fie uitată./ Poezia este întotdeauna altceva/ Decât se învață a fi îndeobște -/ Poezia-i ca istoria. Istoria-i ca poezia./ Nu există modele de urmat.”
Câteva cuvinte despre aparatul critic ce însoțește volumul „O sută și una de poezii”. „În loc de prefață” este folosit articolul din 1975 al lui M. Mincu („Un poeta vates modern”). Pentru a arăta că, de-a lungul timpului, s-a mai scris câte ceva despre opera Hegemonului, redacția atașează la sfârșitul antologiei o selecție de repere critice, cuprinzând citate din 12 critici literari. Ultimul citat este Marian Popa („Istoria literaturii române de azi pe mâine”, 2009). Penultimul – din 1989 (Cornel Moraru)! Nu pretindem ca cele două monografii ale noastre, prezente de 11, respectiv 8 ani, pe piață, să fi fost cunoscute prestigioasei edituri a Academiei Române, dar măcar studiul lui Adrian Dinu Rachieru („Ion Gheorghe sau căderea în timp”), publicat în „Contemporanul. Ideea europeană” (2013), putea să fie cunoscut și citat.
În 2009 făceam următoarea profeție: „Ignorat astăzi și de sincroniști și de protocroniști, Ion Gheorghe rămâne prieten cu propria operă. El știe cel mai bine care carte e cea mai bună. Toate nu pot fi. Poate că vreodată va fi pus să aleagă o sută din cele șase sute de poeme ale sale”. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar ce facem cu remarcabilele poeme în proză „Cultul zburătorului” (1974), „Cogaioanele” (2004), „Eponimatele în Tăblițe de plumb” (2007)? Ce facem cu „Deochiul Gorgonei” (2013), cu „Muzaios” (2001), cu „Zamolksiile” și „Condica în versuri”? Cu „Concluziile senectuții (poeme în reportofon)”, 2010? Ce carte! Ce versuri: „O alegorie stanțată pe numismele de argint/ A fost viața mea prin istoricul labirint”, „Patria nu va mai renaște până când n-o să-și schimbe iarăși numele -/ Dacia se va chema, reîntregită din toate fărâmele”. Un plan editorial care să cuprindă întreaga sa operă edită și inedită ar fi binevenit și ar răsplăti munca neobosită a Marelui Bazileu al literaturii contemporane, căci „El e Gheorghe și orice Gheorghe/ e sarea pământului./ Viața lui toată este un necontenit psalm,/ nedezmințit psalm…”. Iar faptul că scria strălucitor și la senectute, nu reprezenta doar o performanță biologică, ci și „o dovadă de perenitate a metafizicii sale”. Din păcate, indiferența este contemporană cu reperele sacre ale scrisului românesc.

Distribuie: