Spații culturale nr. 80 (9)

Sorana-Cristina MAN

Petale de cireș din Atelierul de fluturi

Rareori în poezia contemporană întâlnim un credo poetic afirmat cu atâta limpezime și forță, încă din prima pagină a unui volum, ca în „Atelierul de fluturi” (Tiparg, Pitești, 2016) al lui Virgil Diaconu. Muntele, crestele, marea, cerul, depărtarea, tăcerea, Soarele, stabilitatea și solitudinea înălțimilor – iată cum începe această carte ce abordează temele mari ale literaturii, autorul disociindu-se aproape programatic de minimalismul încă la modă. Poezia „Muntele”, care deschide volumul, este începutul unei bogate și detaliate ars poetica, ce se compune din fragmente lirice sau filosofice răspândite în întregul volum. Poemele cu tentă autobiografică, precum cele despre copii și copilărie (a poetului sau a fiului său Victor, căruia îi este dedicată cartea), despre obiectele dragi din interiorul casei de odinioară, despre propriile vise, se adaugă celor cu tematică înalt existențială: arta, iubirea, moartea, libertatea, singurătatea, raportul suflet-trup, relația cu divinitatea, absurdul dar și frumusețea condiției umane. Adaosul nu are loc însă prin juxtapunere, ci prin întrepătrundere, temele interferând și împletindu-se pe alocuri. Politica se regăsește și ea în carte, prin referiri fugare la realitatea momentului, dar și în sensul ei „macro”, mai grav și mai profund.
Poemele din primul capitol, „Portret cu cireșul în brațe”, sunt urmate de cele în proză grupate în „Absurdistan”, pentru ca secțiunea finală, „O clipă de nemurire”, să aducă laolaltă eseuri, poezii, aforisme, panseuri, corespondență și un interviu, diversitatea genurilor neafectând însă unitatea tematică și stilistică a întregului, ci dimpotrivă, contribuind la o mai bună reflectare și receptare, sub multiple fațete, de tip caleidoscopic, a ideilor.
Poezia are virtuți magice, căci o ascunde în ea pe iubită (vrăjindu-i pesemne și inima, dacă nu cumva tocmai astfel o ascunde), încât toți o pot vedea, dar nimeni n-o mai poate atinge: „De altfel, am găsit eu o cale să o feresc de voi: eu am ascuns-o într-un cântec. S-o știe toată lumea, să n-o atingă nimeni. Să nu se spună despre mine că îmi las avuția în risipa mulțimii.”. La începutul aceluiași poem, ea era apărată chiar și de privirile furișe ale celorlalți, fiind adusă undeva „la voi”, „aici”, pentru ca apoi locul să capete dimensiuni cosmice, fiind viața însăși: „Dacă tot am venit la voi, ia nu mai trageți cu ochiul la ea și nu vă mai uitați pe furiș la femeia mea, dacă tot am venit. Dacă tot am venit aici, în această viață.” Vulpea argintie care o învăluie, capcanele, hăitașii, vânătoarea, argintoasa sugerează un cadru sălbatic, primordial, de început de lume, consonând cu „venirea în viață” din primul paragraf. Venind de dinainte de această viață, iubirea se prelungește și dincolo de ea, fiind lăsată, la nevoie, în seama divinității, care o va păstra neschimbată: „De voi lăsa eu viața din mână, are el, Daimonul, grijă!”.
Orice visător e un Don Quijote, cineva care, chiar dacă și-a pierdut mințile, nu își pierde noblețea sufletească. Acuitatea trăirii și înălțimea gândului nu sunt atenuate de această nebunie. Sunt puse în evidență de ea. Impozantă, puternică și pornită la atac, moara de vânt este văzută ca un cavaler pentru că orice nobil vede în adversarul lui un egal. Dacă nu îi este egal, nu îi poate fi adversar. El substituie realității terne și mediocre fabulosul lumii inventate de fantezia lui. O referire abruptă și neașteptată la sine imprimă finalului o notă extrem de personală, poemul încheindu-se cu o provocare la duel adresată cititorului: aceea de a accepta convenția închipuirii ce instituie, salvator, o altă realitate: „Eu însumi sunt cu totul întrecut de viziunile mele, calea pe care o urmez este aceea a himerei. Călăuzit de această himeră, eu mai caut și acum Cavalerul pe care să-l înfrunt. Poate că ținta mea ești chiar tu. O moară de vânt mă poate trânti la pământ. Un Cavaler primește, deschis, lupta.”
„Portret cu cireșul în brațe” este punctul culminant al acelui credo idealist care începe cu „Muntele” și care străbate – uneori pentru a fi atenuat sau pus la îndoială, dar mereu de maximă importanță – întregul volum: „Ceea ce se vede este doar acest trup, pe care îl port după mine.” Eu nu sunt un trup, așadar. Eu port cu mine un trup. Și mai e ceva cu mine: eu fabric eternități. Așa cum poate să facă doar Creatorul: „Eu fabric iluzii, eternități pe care le fac cadou prietenilor mei cu diferite ocazii. Firește, încă nu am aflat dacă cineva a dat de cireșe printre pagini. Sau de mâinile prințesei. Sau dacă a auzit ciripitul vrăbiilor. Încă nu.” Izul melancolic se accentuează în final: nu numai cireșul și marea nu se văd – asta aflăm pe parcurs, încă din prima strofă -, dar nici prințesa nu se vede. Ea aparține aceleiași lumi ca visurile din Fabrica în care le făurește poetul. Când cineva își pierde speranța, i se poate oferi repede în loc un vis, o gură de oxigen: „Dar eu îmi văd mai departe de treburile mele. De Fabrica de visuri. Ba, de la o vreme, eu îmi iau visurile cu mine. Nu se știe când cineva își pierde speranța și are nevoie de un vis. De o gură de oxigen. Nu se știe.”.
„Truda sub pietrele timpului, care cad și cad peste tine” îngropându-te sub ele: o metaforă a timpului ce ruinează făptura umană, împovărând cu greutatea lui toate strădaniile omenești, dar și una a aspirației artei de a dăinui, de a scăpa acestei avalanșe a pietrelor timpului ce se prăvălesc peste creator: „De parcă toată viața te-ai chinui să scapi de-ngropăciune.”. Metafora, modalitatea privilegiată a poeziei, este, alături de antiteză, și cea preferată de Virgil Diaconu. Metafora muntelui se continua cu cea a ascunderii iubitei în poezie și cu a duelului din Don Quijote, apoi cu aceea a labirintului, aici cu lupta împotriva morții prin artă și cu multe altele din poeziile următoare, precum „lebăda care și-a făcut cuib în umărul tău”, „visul” pe care nu-l poți împărți cu prietenii gata să te vândă, ca Iuda, pe 30 de arginți. Lespedea, piatra este, din nou, expresia balastului mundan, a materialității care ne trage spre pământ, înjosindu-ne. Poezia, însă, trece mai sus de materie și nu pot fi luați în visul ei cei care se reduc la atât, numiți din nou, mizantropic, „prieteni”. Lupta cu Timpul reapare și în „Ceasornicul”, unde soldații ceasului sunt „puși pe fugă” cu arsenalul poeziei, consubstanțial poetului, căci alianțele și tratatele care îl leagă de acest arsenal – Pădurea cu verdele ei, Austrul, legiunile de vrăbii cu trâmbițele lor, toate împotriva „zidurilor întunericului” și a „Ierihonului nopții” – sunt din eternitate: „Tratate din vremea când toate locuiau într-un cuib: în mâna Domnului”.
Elogiul adus lui Eminescu se înscrie și el în linia propriei poetici: „Deși nu este un munte de om, el își pune muntele în tot ce face.”, la care se adaugă o notă sumbră, specific eminesciană: Eminescu este de găsit în Poezie, cu care ciocnește, în întunecime, „pahare cu cenușă”, bând împreună întunecimea însăși. Însă poetul poate sta și ca un copac retezat de-a curmezișul apelor, așa cum a stat Nichita. „Pieziș, ca un copac retezat ce schimbă cursul apelor.”, un fel de a fi tu însuți, doar în felul tău de a fi, chiar dacă asta înseamnă să te cheltuiești pentru orbi. „Un fel de a nu fi în felul altora.”
Propria creație este disociată explicit de produsele „culturii de masă”, muzica ei fiind una elitistă, greu accesibilă: „Cânt Bach! Eu nu am visurile culturii de masă. Aplauzele care urcă scara până la mine sunt, desigur, discrete.”. Fluturii, aceste făpturi ușoare, gracile, cu aripi mici, subțiri, catifelate, al căror zbor fulgurant, fără direcție precisă, e mai mult o suavă plutire, sunt haina poetică ce îmbracă în chip fericit substanța cel mai adesea gravă, filosofică a poemelor, făcând-o astfel mai plăcută și mai ușor de pătruns. Poetul are privilegiul de a fi fost lăsat, vremelnic, „pentru o clipă”, să țină locul… Cuiva. „Eu sunt scriitorul de fluturi. Cineva m-a lăsat, pentru o clipă, să îi țin locul. Cineva.”
Metafora pietrei, inertă, dură, omniprezentă pe deasupra, insensibilă chiar și la prezența Domnului, duce tot la natura poeziei, căci piatra se aprinde când este „încercată pe sufletul” poetului: „Da, eu încă mai caut pietre care iau foc, munți de scânteie. O, cât deșert între sufletul meu și pietre, câtă flacără în deșert luminând! Câtă singurătate!”.
Finalul din „Disputa”, primul eseu din „Absurdistan”, se înscrie tot în poetică: înțeleptul are menirea de a face cunoscute tuturor arcanele gândirii, dăruite și ele omului, ca tot restul creației, de către Divinitate. Această a doua secțiune a cărții, precum și următoarea, abundă în referințe culturale, fie că ele se leagă de mituri ale Antichității, de episoade biblice, de religia și gândirea orientală sau de literatura universală. Unul dintre cele mai frumoase fragmente din volum este „Atingerea cerului”, în care natura, chiar și cea divină, poate fi îmblânzită prin cântec, la fel ca în mitul lui Orfeu. La glasul poetului, arborele nemuritor, scară între cer și pământ pe care nimeni nu reușise să o urce până la capăt, nu-și mai închide ramurile, iar poetul este primit în cer, printre zeii care i-au dăruit inspirația. Dacă Orfeu era de origine divină (fiind fiul muzei Calliope și, potrivit unor legende, al zeului Apollo, care îi dăruise lira fermecată), și inspirația poetică, al cărei simbol este lira, e de aceeași natură, poetul fiind astfel părtaș la divinitate: „Iar dacă arborele își închide ramurile, sugrumându-i pe cei îndrăzneți, înseamnă că noi nu am găsit încă o cale de a-l îmblânzi și de a atinge, prin el, cerul. Atunci m-am gândit că arborele divin poate fi îmblânzit cu un cântec. Și numai ce m-a fulgerat acest gând, că m-am și cutremurat tare, iar cântecul și glasurile zeiești au curs pe gura mea firesc, precum fumul jertfei. Las acest pergament celui care vine, la gândul că el va fi mai puțin uimit decât voi, nemaigăsindu-mă printre voi…”. Numai gândul la poezia care i-ar putea deschide drumul către cer este de ajuns pentru a-i stârni emoția din care se naște imediat poezia însăși, plăcută zeilor și menită a le îmbuna voința, precum fumul unei jertfe. Dispariția în cer amintește de una dintre povestirile orientale ale lui Marguerite Yourcenar, al cărei personaj, un pictor chinez, dispare în propriul tablou. Acela era absorbit cu totul, până la identificarea fizică, de creația sa, în vreme ce aici, prin creație, poetul accede la sălașul „Strălucitei Fețe”.
În „O clipă de nemurire”, creația artistică, văzută mai devreme ca o stavilă în fața Timpului distrugător, nu mai asigură, nici măcar ea, nici un fel de nemurire. Este doar un alt fel de a ne amăgi, singura nemurire adevărată fiind cea trupească, pentru că ea înseamnă legătura cu cei dragi și cu tot ceea ce ne place în viața terestră. De altfel, credința în nemurirea sufletului este considerată o eschivă în fața morții fizice, iar supraviețuirea trupului – mai importantă decât cea a sufletului, care este inferior, de vreme ce presupusa lui eternitate e un surogat, partea cea mai bună din noi fiind cea care se poate vedea și atinge. „Nu avem, așadar, decât fericirea de aici, din această viață, spune epopeea (Epopeea lui Ghilgameș). Iar fericirea de aici, din această clipă, este deplinătatea vieții, este tot ce pot avea. Este clipa mea de nemurire. Bucură-te, așadar, de prietenii și împlinirile tale! De ciripitul zăpăcitelor vrăbii. De floarea de cireș. De scâncetul de copil al greierilor. Bucură-te de fiecare respirație! Bucură-te clipă de clipă!” Carpe diem, așadar! Dincolo de acestea nu este decât moartea veșnică – veșnică doar la un capăt al timpului, ce consolare! – iar nu viața veșnică, oricum ar arăta ea.
O remarcă tipică de poet, făcută de cineva menit să exprime nuanțele cele mai subtile ale sufletului, vine să completeze viziunea lui Virgil Diaconu asupra culturii și, implicit, a poeziei: „Cred că în cercetarea sufletului este de luat în seamă fiecare sentiment, pentru a evita astfel reducerea valorilor sufletești la una singură, pentru a nu cădea în „păcatul” lui Freud, să spunem, care a vrut să reducă totul uman la eros și să fundamenteze omul și cultura pe eros, pe trupesc. Pentru a nu ciunti ființa umană, ar fi de dorit așadar să cercetăm întreaga hartă a sufletului, iar nu doar una sau alta dintre valorile afective, dintre modurile/modelele existențiale care ne definesc. Acest reducționism trebuie așadar ocolit.”.
Poemele „Visul” și „Creativitate” întregesc viziunea autorului despre poezie:
„Cine întrece lumea cu visul nu mai poate iubi decât visul.
Cine își pierde visul se pierde pe sine.
Un om fără ideal este o vistierie goală.
Visul este chipul împlinirii înainte de împlinire.”.
Un poem vizionar, care a întrezărit la vremea la care a fost scris absurditatea unui posibil univers concentraționar, în care suntem „învățați” să trăim, este „Labirintul”. Aici sforile sunt trase de oameni nevăzuți care le coordonează celorlalți gândurile, sentimentele, până și respirația. Nu ai dreptul la nici o inițiativă proprie, care te-ar face câtuși de puțin diferit de ceilalți. Ești un anonim într-un pluton, până când ajungi să-ți interiorizezi șablonul și să-ți construiești propriile ziduri interioare, care devin mediul natural al celor ce nu-și mai dau seama de constrângeri. Gândirea liberă, pe cont propriu, „în afara zidurilor”, este arma cea mai subversivă în această luptă cu final de Apocalips, care capătă valențele unui îndemn civic la redeșteptarea conștiinței: „Cu siguranță, trezirea noastră dărâmă zidurile, Fiarei închise cu noi în labirint îi spulberă dinții. Pentru că nu mai putem aștepta, la nesfârșit, un salvator. El este fiecare dintre noi.”. La fel ca Labirintul, Absurdistan este o lume dezumanizată, din care dragostea și arta au dispărut, prefigurarea unei omeniri fără afecte, robotizate parcă, nu departe de cea „proiectată” astăzi. În „Palatul”, tânărul rege naiv și credul pleacă urechea la șoaptele viclene ale marelui sfătuitor și cade în ispită: i se inoculează cu succes dorința de a avea un palat aidoma cu cel al zeilor, încă mai strălucitor decât cel abia construit. Sfârșitul este kafkian, dar nu întunecă și nu știrbește defel ideea luminoasă care se desprinde din întreg: dacă omul poate obține nemurirea doar în schimbul libertății, exprimate aici prin metafora naturii care lipsește, atunci frumusețea – tragică, ce-i drept – a existenței umane stă în condiția ei efemeră.
Tema libertății se prelungește cu cea a limitelor ei, mai cu seamă în raport cu supranaturalul. Pajura albă, sub fascinația unui înger al luminii dar vrând să moară, amintește, într-o anumită privință, de soția lui Lot și de mitul lui Orfeu, în care eroinele își pierd viața pentru că, în contact cu supranaturalul și cu miracolul, este încălcată o interdicție – în cazul lui Orfeu și al soției lui Lot, interdicția de a privi în urmă, iar în cazul Pajurii albe, cea a apropierii prea mari de înger. Clarvăzătorul din acest fragment-poem se aseamănă oracolelor Antichității, căci el poate dezvălui soarta cuiva, dar nu o poate influența.
Divinitatea, precum și tema vieții de după moarte sunt atotprezente de-a lungul volumului. Creatorul l-a scris pe poet din veșnicie, „încă de mult”, ca pe „o scriere cu celule și nervi”, fiind singurul care i-a întrerupt singurătatea funciară, abisală, nu alta decât „balaurul cu șapte capete”, „întunericul”, „trandafirul cel negru”. Ca în fața „unui drum pe mări”, „ca dinaintea nesfârșitei păduri” stă poetul dinaintea Duhului, pentru a cărui venire „pereții casei se vor deschide”. Un sentiment omenesc, singular, o trăire trecută în vers, zbaterea de o clipă a unei vieți omenești ține piept drumului pe mări și nesfârșitei păduri: „Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât frunza!”. Pledând pentru întâietatea și eternitatea părții celei mai bune din noi, considerate aici a fi sufletul, Învățăcelul târziu al lui Lao-tse îi explică Marelui Han în „Dialogul” că viața ne este dată pentru a ne desăvârși sufletul, nu pentru a ne apăra și cultiva trupul care, pieritor fiind, nu poate fi un scop în sine. Tao, marele Suflet al Universului, infuzează orice individ, la el fiind părtaș orice suflet individual. Nu lipsesc incursiunile în budism și în teoria metempsihozei, potrivit căreia, prin reîncarnări succesive, se ajunge la capătul șirului de vieți ce nu înseamnă decât suferință, la desprinderea completă de tot și de toate, la eliberarea care, numai ea singură, poate duce la Nirvana. Ceva mai jos, însă, atributele divinității sunt doar ridicarea la cota maximă a atributelor umane pozitive: atotputernicie, forță creatoare, înțelepciune etc., sau a celor doar visate, divinitatea fiind o compensare a limitărilor noastre. Nu Dumnezeu l-ar fi creat pe om, ci omul este acela care „instituie sacrul, divinul, din necesitatea de a se ști ocrotit, în siguranță și salvat.” Totuși, mama nu bănuiește „ce pedeapsă de suflet mi-a dat, dacă mă lupt cu el din noapte până în zori, ca Iacob cu Îngerul. Și cum sparg întunericul să văd cu cine în adevăr mă lupt, și cum se face nevăzut odată cu zorii, mai că îmi vine să cred că l-am învins, că am ieșit din burta necuprinsei nopți afară…”. O luptă în care Iacob a învins și a rămas șchiop, dar în care poetul nu învinge decât, poate, vremelnic.
De la poemul erotic explicit („Luiza…”) până la chipul idealizat al iubitei, pus pe același plan cu divinul, dragostea se desfășoară într-o pleiadă de nuanțe egalată, prin varietatea stărilor uneori chiar contrare, doar de cea a raportului dintre suflet și trup, dintre vremelnicie și eternitate. „Femeia-copil” este o depărtare niciodată atinsă, cea mai omenească vulnerabilitate, un nod gordian sau o carte pe care încercarea de a le dezlega poate fi fatală. Este ființa însăși a iubitei, ce nu poate fi pierdută, nici păstrată pentru mai târziu. Degajând o puternică senzualitate, Dragostea, în poemul ce poartă chiar acest nume, este asociată, de nu mai puțin de 5 ori (în jumătate de pagină!), cu simțul tactil, mai cu seamă cu atingerea brațelor: ea „îți întinde brațele”, „mângâie”,
„În brațele ei te întoarce”, este „îmbrățișarea care te așteaptă”, „sunt regele îmbrățișărilor tale”. Ea este însă și acel „acasă” opus străinătății în care „te pierzi”, cum li se amintește, cu un apelativ de înalt efect poetic, „necredincioșilor”, căci iubirea și sentimentul de a fi „acasă”, invocat nu o dată în volum, sunt sfinte precum legătura cu Dumnezeu. Îmbrățișările iubitei conturează „țara florii de cais”, iar lipsa dragostei echivalează cu o trecere în neființă, nu în sensul morții, ci în acela al unei schimbări de statut ontologic, fiind Apocalipsa însăși în forma ei vizibilă, materială. Poemul „Îmbrățișarea”, de un lirism profund și original, abundă în metafore vii, neașteptate: „brațele mele deschid depărtări sub crepuscul”, „trupul celui iubit poate pleca, îmbrățișarea rămâne”, „singurătatea sparge pereții” etc., dar cuprinde un paragraf (al doilea), care face notă aparte, ludică și ușoară, față de tonalitatea generală gravă a celorlalte strofe. În altă parte, Dumnezeu însuși este rugat să nu vină să-i tulbure ceasurile de fericire alături de „prințesa” liceană.
În subcapitolul „Diminețile cu Noica” este redată întâlnirea cu filosoful de la Păltiniș și corespondența cu el, iar în cel intitulat „Lăuntrice” ne sunt propuse o serie de aforisme, dintre care câteva memorabile: „Spiritul este mai mare ca lumea”, dar „Sufletul nostru este salvat după moartea trupului. Suntem mântuiți prea târziu. Mântuirea este o problemă a morților.” Deși „mântuirea” este o noțiune creștină, perspectiva de aici contravine credinței creștine, în care sufletul este salvat, prin modul de viață al credinciosului, încă din timpul vieții, iar mântuirea are loc în timpul vieții, dacă are. Cât trăiește, creștinul „lucrează” la mântuire. După moarte apare doar efectul.
„Dacă tu nu vezi cerul, cu atât mai puțin te va vedea cerul pe tine.”
„Pentru că nu poate zbura, șarpele frânge păsări.”
„Unei păsări îi poți lua aripile, nu și cerul.”
Ne sunt povestite patru vise ale autorului, care au în centru sacrul, frumosul și elementul autobiografic, acesta din urmă reprezentat de câteva evenimente din viața poetului, visele fiind interpretate premonitiv. După considerațiile despre libertatea împlinirii de sine prin vis din ultimele poeme, interviul care încheie volumul exprimă credința în natura kairotică a poeziei, sugerată încă din titlu: „Eu scriu poezie sub daimon”. Inspirația poetică este capricioasă, poetul este supus ei și dependent de ea. Poezia de valoare nu poate fi programată să se nască prin mijloace raționale, în momente prestabilite și în modalități predeterminate, pentru că prin însăși natura ei depășește firescul.
Pe tot parcursul cărții se regăsește aceeași substanță unică, poetico-filosofică, încât poemele au cel mai adesea un substrat filosofic, iar eseurile sunt poezii în proză. Preferința pentru poezie și filosofie și alternarea lor în cuprinsul aceluiași volum ne duce cu gândul la Aristotel și la Heidegger, căci Stagiritul spunea că poezia este mai aproape de filosofie decât istoria, fiind mai capabilă să exprime universalul, în vreme ce pentru Heidegger poezia este o cale privilegiată de acces către adevăr.
Lecturile din poeții mari ai lumii, despre care autorul vorbește în interviu, explică și ele, în parte, preferința pentru temele majore.
Un filon de autenticitate profundă, care a dus la constanța preocupărilor și, prin ea, la adâncimea gândului, străbate volumul lui Virgil Diaconu. Poemele lui nu sunt jocuri facile de salon, nici exerciții de stil, nici contribuții la curentele unei generații. Ele sunt ivite din gânduri și emoții care sunt ale lui, așa cum este el, individul unic și irepetabil înzestrat, pe deasupra, cu darul creației, adică, în fond, artistul.

Virgil DIACONU

Cetatea Ciulin

Stau de vorbă cu gâzele care ies din pământ.
Şi cu suratele furnici.
Nimeni nu ştie mai nimic despre tine, mamă,
numai eu bat în porţi şi întreb în tot locul de tine.
Ba pe la casa greierilor, ba pe la cărăbuşi…
Bat cu pumnii în copac – şi copacul nu se deschide.
Bat în pământ – şi pământul nu…
Până şi porţile Cetăţii Ciulin au rămas închise.
De-a dreptul închise, deşi eu mai aştept şi acum
să iasă cineva şi să-mi spună! Ce să îmi spună?

Stau şi aştept până ce aşteptarea ţese pod între maluri;
între verdele ierbii şi câmpul cenuşii.
Deşi eu încă nu pot să trec podul ţesut între maluri.
Încă nu pot să trec, aşa că voi mai petrece o vreme aici,
în inima mea. Noapte de noapte în inima mea,
printre rugi. Printre fetele-rugi gata de drum.
Încă nu pot să trec podul ţesut între maluri, mamă,
ca un animal tânăr lumina se răsfaţă la picioarele mele.
Şi floarea de cais acoperă cerul.

Încă nu pot să trec podul ţesut între maluri,
cum stau de vorbă cu gâzele care vin din pământ.
Cum stau de vorbă cu fraţii şi surorile mele
care vin din pământ. Fraţi şi surori,
de la care am deprins, în ultima vreme, întunericul.
Toate, rude ale mele mai vechi, care vor să-mi vorbească.
Ce mai aveţi să îmi spuneţi, întunecatelor?
Ce mai aveţi să îmi spuneţi?

Încă nu pot să trec podul ţesut între maluri, mamă,
ca un animal tânăr lumina se răsfaţă la picioarele mele.

Cristina ȘTEFAN

Târziul bacovian în poemele lui Victor Mitocaru

Motto: „Am uitat cine stă aici și unde au plecat, e tîrziu; pe străzi e șoapta bunului-plac și a suferințelor extreme, sau nimic … și podeaua e veche, și cioturile dau senzații de nimic … și podeaua e veche, și cioturile dau senzații de cranii; mintea cadențează fără șir de cugetări pustii … pînă ce o moleculă s-a zdrobit în creier, pînă ce totul spune: „Vedeți ce ați făcut…” George Bacovia – Târziu

Am luat o carte de la sediul USR – Tăcerile târziului, poeme de Victor Mitocaru, la Editura Ateneul Scriitorilor Bacău, 2021 în care sunt meditații asupra trecerii timpului, multe dintre poezii fiind dedicate prietenilor scriitori plecați dintre noi. Paradoxal, nu vorbim de un ton musai elegiac în realizarea lui „Fugit irreparabile tempus” ci mai degrabă de nostalgia întrupată poetic și admirativă. Autorul numește aceste dedicații „manifest pentru viața interioară” – Prietenilor mei.
Cu o prefață a lui Marius Manta, profund explicativă, cartea recentă de poezie surprinde pentru că dl. Mitocaru nu a mai publicat poezie din 2011, publicând de atunci un roman și eseuri. Binevenită acum această carte, probabil îndelung gândită și structurată tematic. Să fie o extensie bacoviană a târziului simbolic? Laurențiu Ulici afirmă că Bacovia a introdus în poezia română târziul și pustiul ca esențe a bacovianismului. Târziul este personajul principal al Plumbului: / Cad corbii domol;/ Și răgete lungi/ Pornesc din ocol./ Tălăngile trist/ Tot sună dogit/ Și tare-i târziu/ Și n-am mai murit”.
Ulici este primul critic care afirmă că „dramatismul notațiilor bacoviene ține în fond de iluzia invenției: târziul și pustiul ca dimensiuni ale realului preexistă unei psihologii individuale, construite pe aceleași dimensiuni” . Probabil că e prima vizualizare limpede a creației exterioare pe indicatori psihologici, și nu nevrotici, pe indicatori interiori de unicitate genomică, a poetului unicat. Lumea sa bacoviană este una a aparențelor, a iluziilor, vindecătoare suferinței. Bacovia nu este un contrafăcut, nu este o tehnică poetică, el expune un suflet lovit dureros de lumea reală, și transfigurează acest suflet în lumea lui reală. La acest factotum inspirațional a contribuit nu atât simbolismul francez ci acest tărâm colorat în verde și violet al Bacăului. (din eseul „George Bacovia între critici” – C.Ș.). Ce mai este… cărți de noapte/ Mai citesc, și-mi pare că sunt viu -/ Cine iar aprinde lampa/ Când e prea târziu?/ Țăcăne un ceas pe-o planșă…/ Toate câte sunt, eu să nu le știu?!/ Noapte…/ Cine iar aprinde lampa Când e prea târziu?/ (Verset târziu); Coboară pe noapte/ Tăceri de mormânt/ Și jalnice șoapte/ Zboară pe vânt// Pustiu și de veacuri/ Nu ești și nu sunt./ Și doarme cetatea…/ Nici alții nu sunt”.
Târziul, pustiul, tăcerile sunt stări bacoviene interiorizate, târziul este și sentimentul poetului Victor Mitocaru, impresia de melancolie și resemnare dominând afectivitatea auctorială, scormonindu-i memoria și transpunându-i nostalgia în meditații profunde.
Sunt poeme dedicate târziului celor plecați dintre noi, Calistrat Costin: Există un târziu al cărții/ la ceasul osândiților cu har/ dar și târziul fără noimă/ al degetelor încleștate pe pahar; lui Radu Cârneci, accente epigramistice: De când despre Bacovia spui/ în hanul depărtat la un pahar/ șezum și plânsem în zadar/ sub streașina târziului. Prietenului Sergiu Adam îi dedică o poezie a poetului cu titlul Sărac cu duhul – Amintirii poetului și bunului prieten Sergiu Adam.
Tăcerile târziului revin și în realitatea de azi, dedicațiile continuând cu Carmen Voisei, poetă și plasticiană, cu o superbă elegie sub titlul Pierdere și câștig: „Dar tu? Rămas-ai un nod pe întinsa frânghie/ Deasupra stele apar în albastrele valuri/ Dedesubt pustietăți sprijină maluri/ Oare-i târziu? Sau cineva întârzie?”.
La fel, directorului Revistei „Ateneu”, în redacția căreia a fost ani și ani, VM îi dedică Poemul Reverii (Doamnei Carmen Mihalache, colegă odinioară de redacție): „Închide ochii, prietene și taci,/ Simți-vei cum se ofilește ceasul?/ Cum depărtările îți bat în poartă?/ Cum apa se resoarbe în havuz?”.
Poezia care dă titlul volumului, Tăcerile târziului, este de departe o versiune rezumată a întregului volum, unitar tematic. Aici se descifrează rațiunea târziului la prezentul continuu, căci supraviețuirea este motivul argumentat. Cine/ce va rezista în precaritatea devenirii omenirii? Cuvântul, primum modens! Puterea lui a creat universul. Astfel, reușita acestui poem constă în transferul psihologiei individuale a autorului și a celor cărora li s-au dedicat poeme târzii (amintim iar pe Shakespeare, Eminescu, Nichita Stănescu) practic, a cuvintelor lor, a artei lor, într-o viziune globală asupra artei cuvântului. Cuvântul va exista de la început până la sfârșitul lumii, îi este motor inițiatic.
De aceea, târziul ca element liric amplu metaforic, trece aici de la cel bacovian resemnat, imagistic, suferind, la cel al necuprinsului, al eternității.
Târziul tăcut al lui Victor Mitocaru tinde la perfecțiunea cercului existențial și la tristețea lui absolută.
Felicitări!

Distribuie: