Spații culturale nr. 80 (8)
Galina MARTEA
Emil Cioran în critica universală (I)
În calitate de mare filozof și literat, Emil Cioran este bine cunoscut în literatura universală, opera Domniei sale reprezentând interdependența directă cu procesele vitale ale individului, aspecte care s-au profilat prin tematici despre semnificația istoriei umane, păcatul strămoșesc, neacceptarea credinței ca sistem de referință în existență, obsesia conștientului, pericolele ce intervin prin mijlocirea însușirilor negative, refugiul (azilul francez) consolator ca formă de protecție socială prin filozofia trăirilor, efectele implacabile în dezvoltarea identitară și culturală a omului și societății acestuia, precum și multe altele. Caracterul relatărilor se referă atât în cunoașterea literaturii moderne, cât și a celei clasice, conținuturile redând raportul dintre (realitatea) existența înconjurătoare și manifestările filozofului față de această realitate, care este obiectivă și subiectivă. Expunerile realizate în opera cioraniană, cu precădere cele recomandate în domeniul eticii, metafizicii, esteticii, spiritului uman, între timp au fost studiate de numeroși critici literari din societatea română și din afara ei; respectiv, marele filozof fiind considerat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii și culturii române, în același timp, și ca unul care, într-o măsură oarecare, este nociv pentru înțelegerea umană. Astfel, creația literară a lui Emil Cioran – suportând uneori și critici dure sau mai puțin dure pe lângă cele care au o valoare demnă de atenție, unele aprecieri cu sens negativ fiind redate și de condeierii români – acestea având nemulțumirea prin faptul că filozoful și-a permis să pună în aplicare expresii dezonorante despre propriul popor și țară, cum ar fi: „Poporul” este o obsesie de care trebuie să ne ferim”; „România n-are nimic original în afară de țărani, artă populară și peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu țăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferențiată a acestei țări,…” (Schimbarea la față a României, 1936) – a fost valorificată la maximum până la ziua de azi de către reprezentanții artei filozofice și criticii literari din universalitate, evident, și din România.
Printre lucrările literare de valoare universală, scrise de Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari, România – d. 20 iunie 1995, Paris), se numără cele din domeniul filozofiei și nu numai, care au fost traduse în limba engleză de profesorul, scriitorul, poetul și criticul literar american Richard Joseph Howard, ulterior fiind publicate în S.U.A. Pentru primul său volum scris în limba franceză „Précis de décomposition”/ „Tratat de descompunere” (1949), publicat la Editura Gallimard din Franța, Emil Cioran este nominalizat cu prestigiosul Premiu „Rivarol” în anul 1950. Iar pentru prima sa carte în limba română „Pe culmile disperării”, publicată în 1934, a fost nominalizat cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Ulterior, până la plecarea în Franța, renumitul filozof Cioran a publicat alte patru cărți în limba natală – „Cartea amăgirilor” (1936), „Schimbarea la față a României” (1936), „Lacrimi și sfinți” (1937), „Amurgul gândurilor” (1940) – acestea prezentând o valoare aparte în literatura română. Peste 23 de cărți au fost traduse în limba italiană cu aportul scriitorilor și traducătorilor italieni Annunziata Capasso, Mattia Luigi Pozzi, Fulvio Del Fabbro, Cristina Fantechi, Diana Grange Fiori, Giovanni Rotiroti, Andrea Rigoni, Tea Turolla, Lauro Colasanti, Carlo Laurenti, Luigia Zilli, alții. Cunoscut ca important filozof în cultura universală, Emil Cioran este prezent în renumitele enciclopedii din Marea Britanie, SUA, Franța, Italia, Germania, Portugalia etc., evident și din România, respectiv, prezent și în renumitele biblioteci din întreaga lume. Cu referire la opera lui Emil Cioran și-au expus opinia renumiți critici literari și filozofi din lumea universală, printre ei numărându-se poetul și diplomatul francez Saint-John Perse (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, 1960) care a scris „domnul Cioran a fost „unul dintre cei mai mari scriitori francezi care au onorat limba noastră de la moartea lui Paul Valery”. Însă, cu referire la cartea a II-a în limba franceză „Syllogismes de l’amertume”, ediția a II-a (1976, Ed. Gallimard, Paris; prima ediție fiind editată în 1952), tradusă în anul 1999 în limba engleză de Richard Howard, întitulată „All Gall is Divided”, o lucrare filozofică cu o colecție de aforisme, criticul literar american Susan Sontag deja în anul 1966 într-o colecție de eseuri „Styles of Radical Will” a menționat că ,,Cioran este una dintre cele mai delicate minți ale puterii reale care scriu astăzi”. Nuanța, ironia și rafinamentul sunt esența gândirii sale.”[1]. Pe când criticul american Albert Mobilio, într-o recenzie publicată în ziarul New York Times, în 1999, cu titlul „Toate galele sunt împărțite”, a lăudat traducerea cărții „All Gall is Divided”, comparând idiosincrasia lui Cioran cu cea a lui Cosmo Kramer, totodată remarcând că „calitatea falsă a naifului investește actul de a muri cu o comedie alunecoasă care, într-o adevărată modă dublă, sporește seriozitatea”.
Precât despre lucrarea „De l’inconvénient d’être né” (1973, ediție în limba franceză), tradusă ulterior în limba engleză cu titlul „The Trouble with Being Born”, de Richard Howard în 1976 (nominalizată cu Premiul PEN pentru traducere), jurnalistul și criticul literar englez Nicholas Lezard în anul 1993 publică în ziarul britanic „The Independent” o recenzie întitulată „BOOK REVIEW/ Warmth at the art of aphorism: The trouble with being born – E M Cioran, tradus de Richard Howard: Quartet, pounds 8.95”// „Recenzie de carte/ Căldura în arta aforismului: Problema cu nașterea – EM Cioran” în care menționează: „De ce ar trebui să ne fie interesat de opiniile acestui excentric, care este, de altfel, contradictorie, perversă, rezistent la teoria intelectuală și neinteresat în problemele de semiotică? Pentru că Cioran face de fapt filozofia lui perfect democratică, asimilabil de oricine. Detestarea lui Cioran este autentică, atotcuprinzătoare și totuși pervers generoasă (al doilea ultim aforism al cărții începe „Nimeni nu a iubit lumea mai mult decât mine…”, ceea ce ar putea fi o glumă). se poate avea încredere în datele fundamentale ale lumii. Scepticismul său luminează lucrurile ca o torță.”[2]. Însă actorul englez Michael Robbins în articolul întitulat „Un an în lectură: Michael Robbins”, 2013, revista literară The Millions, relatează: „Problema cu a fi născut drept una dintre cărțile sale preferate”… „este păcat că Cioran și Weil nu s-au întâlnit niciodată”. Drept dovadă, opera filozofică a lui Emil Cioran este examinată și valorificată cu mult interes de criticii literari, filozofi, scriitori, profesori, actori din întreaga lume. Cu același interes, scriitorii germani Ulrike Bardt (dr., prof.) și Werner Moskopp (filozof) în lucrarea „Meine Mission ist zu zweifeln” – Emil Cioran zwischen Skepsis und Mystik”/ „Misiunea mea este să mă îndoiesc” – Emil Cioran între scepticism și mysticism” (LIT Verlag, 2017, în limba germană) dezvoltă teza conform căreia stabilesc: „îndoiala gânditorului româno-francez nu trebuie să ducă la disperare, ci poate apărea în momente mistice precum „Metanoia” și „unio mystica” . Tensiunea dintre misticism și scepticism în aforismele lui Cioran este examinată mai întâi dintr-o perspectivă literară și apoi explicată în pasaje de formă hermeneutică cu angajamentul lui Cioran față de onestitate: scepticul trebuie să-și continue misiunea.”[3]. La fel și Tobias Dahlkvist (dr., profesor la Universitatea din Stockholm), prin lucrarea „Eremiten i Paris. Emil Cioran och pessimismen som levnadskonst”/ „Pustnicul din Paris. Emil Cioran și pesimismul ca artă de a trăi” (2013), încearcă să pună în evidență „cum firul comun în scrierea lui Cioran este o utilizare practică a pesimismului. Cioran transformă pesimismul teoretic inițial într-o artă de a trăi, cu mari asemănări cu epicurianismul antic”; totodată completând: „Tradiția pesimistă din filozofie cunoaște mulți excentrici cu ochi negri, mulți stiliști orbitori, mulți umoriști negri. Întrebarea este dacă cineva a unit acest lucru într-o asemenea măsură precum filosoful român Emil Cioran.”[4]. Respectiv, în volumul „The Temptations of Emile Cioran” (American University Studies, 1997)/ „Tentațiile lui Emile Cioran (Studii universitare americane)”, scriitorii americani William Kluback și Michael Finkenthal afirmă că „Emile Cioran, născut în România, este una dintre cele mai importante figuri ale filozofiei și literaturii franceze moderne”. Opinii generoase, obiective și solide despre creația literară a filozofului Emil Cioran au fost expuse și de scriitoarea franceză Sylvie Jaudeau în lucrarea „Cioran ou le dernier homme”/ „Cioran sau ultimul om” (Corti, 2001), care înscrie: „Pesimismul operei lui Cioran apare doar celor care nu au înțeles sensul său ultim. Această neîncetare față de sine nu este altceva decât un mod de a merge până la capătul sinelui, în care percepem toate etapele unei călătorii spirituale autentice care, de la ruină la ruină, dezvăluie în cele din urmă omul suprem întregit prin luciditate. Mai degrabă decât un om fără credință, este un om dezamăgit care, ca și budiștii, vede în această dezamăgire drumul regal către conștiința supremă a neantului. Cu toate acestea, Cioran simte o rudenie mai profundă cu gnosticii creștini. La fel ca ei, el mărturisește că singura cunoaștere pe care omul o poate pretinde este că această lume este produsul unei căderi. Omul scufundat în timp nu mai aspiră la nimic altceva decât la el însuși să scape și să revină la starea edenică originală. Acest rău, nu este vorba de a-l ignora, ci de a scăpa de el, de a-l exorciza, de a-l pune la distanță în cuvinte. Astfel, disperatul pentru mântuirea sa devine un estet. Stilul frumos l-a vindecat de boala sa. Dar, astfel purificat de acest rău, el se găsește și el vindecat de el însuși. Ultimul om este un om gol. El este înțeleptul timpurilor moderne.”[5].
Referindu-ne la monografia „Searching for Cioran”/ „În căutarea lui Cioran” (2009), de istoricul literar și traducătoarea româno-americană Ilinca Zarifopol-Johnston, descoperim o cercetare prin care se prezintă ca atare „Portretul scriitoarei despre Cioran, care este completat de o relatare autobiografică captivantă a redescoperirii propriului trecut românesc”. Prin marea dorință de a-l întâlni pe filozoful român la Paris, în cele din urmă la începutul anilor ’90 are loc schimbul de idei între doi conaționali, iar descrierea/biografia critică a Ilincăi Zarifopol-Johnston se concentrează pe anii de formare a viitorului filozof ca revoluționar mistic atras de politica naționalistă de dreapta din România interbelică și despre scrierile sale din această perioadă, și, evident, despre exilul autoimpus în Franța din anii 1937.
Păreri lucide le exprimă scriitorul și profesorul francez Philippe Tiffreau în monografia „Cioran ou la Dissection du gouffre”/ „Cioran sau Disecția abisului” (1991, volum colectiv), unde spune „Filozof entuziast, sceptic prin excelență, dar și iconoclast și insolent, amar și ironic, Cioran este mereu deconcertant: este unul dintre cei mai corozivi și lucizi gânditori ai secolului nostru. Această lucrare ne invită să descoperim acest moștenitor singular al moraliștilor din epoca Iluminismului, a cărui reflectare este o perpetuă incitare la revolta intelectuală. El revendică suveranitatea minții; îndoiala, sarcasmul, paradoxul sunt armele sale cele mai eficiente pentru a ajunge la descoperirea adevărului – un adevăr care nu este întotdeauna bun de spus, deoarece nu oferă răspunsuri, ci întrebări despre marele rău al ființei, istorie, civilizație, misticism, literatură, artă și sisteme metafizice.”[6]. Corespunzător, scriitorul și traducătorul german Bernd Mattheus prin intermediul volumului „Cioran: Porträt eines radikalen Skeptikers”/ „Cioran: Portretul unui sceptic radical” (Matthes und Seitz, 2007, Berlin) relatează: „Autorul unor aforisme și eseuri stilistice strălucitoare de cel mai pesimist personaj a provocat în cele din urmă senzație cu lucrarea ,,Tratat de descompunere” publicată în 1949. Cartea, care l-a făcut cunoscut la nivel internațional, a fost tradusă în germană de Paul Celan și și-a stabilit reputația de sceptic necruțător.”[7]. Sub aceeași formulă, doctorul în filozofie Nicole Parfait în lucrarea „Cioran ou Le défi de l’être”/ „Cioran sau provocarea ființei” (2001, Paris) citează: „Cu o luciditate implacabilă, Cioran nu a încetat niciodată să denunțe iluziile vremii sale, iar secolul al XX-lea a dispărut sub imprecațiile sale, așa cum al XIX-lea se încheiase sub anatemele lui Nietzsche. Dar, chiar mai radical decât predecesorul său, Cioran, refuzând nălucile supreme ale supermanului și sinuciderii, a renunțat pentru a salva o realitate care se sustrage pentru totdeauna. Din adâncul disperării sale, el a căutat doar să mărească, actor eroic, singurele apariții prin compunerea și interpretarea propriului rol, în spatele aforismelor sclipitoare născute sub inspirația stărilor sale și al căror labirint exprimă dorința de a se dezvălui în timp ce se ascunde, se ascunde o viziune asupra lumii care constituie un sistem coerent și completat.”[8]. Pe când scriitorul, psihologul și jurnalistul elvețian Roland Jaccard în monografia „Cioran et compagnie”/ „Cioran și companie” (2005, Paris, P.U.F.) spune: „Timpul unei vieți, ați avut o călătorie bună? – Mai puțin mai rău decât mi-am imaginat. – Ce atribuiți? – Prieteniei pe care mi-a adus-o Cioran, la îndrăzneala pe care mi-au dat-o cărțile sale. Și compania a câtorva tinere care au venit din Orientul Îndepărtat pentru a înmuia amărăciunea zilelor și a da un pic mai multă intensitate voluptății efemerului. Ce mai aștepți? – Că mă lași în pace.” Aici este în câteva rânduri tonul general al acestor pagini dezamăgite despre viață, cum să înfrunți moartea, deoarece este necesar să punem capăt vieții? O scriere care pare frivolă și indiferentă, profund serioasă.”[9].
Într-adevăr, cele scrise de Emil Cioran se bazează în totalitate pe realitatea vieții umane, lucruri care se întâmplă, credem, în viața fiecărui individ din astă lume – dezamăgire în acțiuni neesențiale, uneori importante sau mai puțin însemnate pentru traiul de toate zilele; decepție în rutina cotidiană, în aproapele tău, dar și în propria ființă, depinde de caz și situație; cât și multe alte aspecte vitale. Asemenea lucruri se pot întâmpla în existența oricărui om și se pot produce în diverse etape ale vieții; însă aceste stări sufletești, care sunt apăsătoare psihicului uman, pot trece sau ameliorate numai prin găsirea unui echilibru emoțional adecvat sau prin punerea în aplicare a unei activități corespunzătoare care să sustragă de la gândurile și condiția deprimantă. Astfel, marele filozof român, găsindu-și refugiul prin scriere, în cele din urmă a lăsat omenirii un tezaur literar nespus de prețios, conținutul operelor filozofice fiind despre lume și răul din acest univers, despre cultura și identitatea propriului neam, dar și despre propriile manifestări condiționate de cotidianitate și mediul înconjurător, și, nu în ultimul rând, despre destinul personal transpus în memoriile autobiografice. Indiferent de toate, opera literară a distinsului filozof român Emil Cioran este o capodoperă universală, iar calitatea fundamentală a personalității sale este inteligența impresionantă și plină de luciditate. Cu asemenea calități, Domnul Cioran a fost în slujba scrisului timp de aproape 60 de ani, iar prin intermediul preocupărilor sale ce s-au perindat prin stări și procese de decepție vitală, atrase și de fenomene negative, s-a creat acea operă literară care, în consecință, s-a dovedit a fi ca una nespus de interesantă și foarte bună pentru cultura universală.
_______________
1Authors’ Calendar. http://authorscalendar.info/cioran.htm
2https://www.independent.co.uk/arts-entertainment/book-review-warmth-at-the-art-of-aphorism-the-trouble-with-being-born-e-m-cioran-trs-richard-howard-quartet-pounds-8-95-2316511.html
3https://www.amazon.de/Meine-Mission-ist-zweifeln-zwischen/dp/3643133030
4https://ellerstroms.se/butik/eremiten-i-paris-emil-cioran-och-pessimismen-som-levnadskonst/
5https://www.amazon.fr/Cioran-dernier-homme-Sylvie-Jaudeau/dp/2714307523
6https://www.amazon.com/Philippe-Tiffreau/e/B001K7KK16%3Fref=dbs_a_mng_rwt_scns_share
7https://www.perlentaucher.de/buch/bernd-mattheus/cioran.html
8https://www.bol.com/nl/nl/p/cioran-ou-le-defi-de-l-etre/9200000034393886/
9https://www.amazon.fr/Cioran-compagnie-Roland-Jaccard/dp/2130521452
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
Introducere în sârbologie
Nu doar „avalanșa exegetică”, nici cea a „recuperărilor de urgență” configurate din perspective multiple, complementare, dar și polemice ce i-ar putea asigura scriitorului cu „fibră filosofică”, Ion D. Sîrbu, o posteritate de invidiat îl va fi determinat pe criticul și istoricul literar Nicolae Oprea (Provinciile imaginare, 1993; Alexandru Macedonski între romantism și simbolism, 1999; Ion D. Sârbu și timpul romanului, 2000, ediție revizuită 2015; Opera și autorul, 2001; Timpul lecturii. Selecție de cronicar, 2002; Magicul în proza lui V. Voiculescu, 2002; Literatura „Echinoxului”, 2003; Nopțile de insomnie. Opțiuni livrești, 2005; Vasile Voiculescu – monografie, 2006; Sinteze critice, 2009; Arte poetice românești, 2011; Poetul trivalent, 2011; Sinopsis, 2013; Cronicar întârziat, 2013 etc.) să intuiască și să numească, „cu tot riscul”, nașterea unui nou domeniu benefic pentru literatură, filosofie, politologie, sociologie, psihologie, istorie etc.: „sârbologie”. Interesul crescând al exegeților în recuperarea Operei lui Ion D. Sîrbu in integrum se explică nu doar prin fascinația pentru condiția de „cărturar solitar” (ne)învins de „megalotristețe și pustietate”, ci și de cunoscuta aversiune a discipolului profesorului Liviu Rusu împotriva prostocrației și a totalitarismului de orice tip: „Trăim într-o epocă de uriașă, fantastică explozie, expansiune și înstăpânire a Prostiei ca valoare. Prostia inteligentă, științifică, descurcăreață, șmecheră; prostia sublimă, cezarică, divină, prostia ca fundament, ca acoperiș, prostia ca stil și weltanschauung. Prostia ca monolog, ea nu cunoaște și nici nu recunoaște întreruperea, întrebarea, contrazicerea. Chiar dacă te ascultă, te ascultă numai ca să își audă propriile păreri, cuvinte, convingeri.”
Atât prin arhitectură, compoziție – 1. Prolegomene, 2. Eseuri. Accente și reveniri, 3. Posteritatea critică, 4. Restituiri și valorificări ,cât și prin viziunea erudită, uneori polemică, exhaustivă (până la data apariției cărții) asupra fenomenului de reabilitare a dramaturgului, prozatorului, diaristului ce a crezut necondiționat în postumitatea Operei sale și nu a ezitat să se compare cu autorul capodoperei Maestru și Margareta, se întâlnește cu Mihail Bulgakov în revelarea distopiei (antiutopiei, contrautopiei, a utopiei negative, neagră, absurdă, satirică etc.) comunismului/ stalinismului, ceaușismului – Revanșa postumă este o veritabilă „Introducere în sârbologie” deschisă, polemică, transdisciplinară, interdisciplinară, după care însuși prof. univ. dr. Nicolae Oprea ar putea ține un curs studenților de la una din Universitățile din Craiova, Târgoviște, Pitești etc. Perspectivele critice multiple, dublate de restituirile istorico-literare interpretate cu acribie filologică de președintele Filialei Pitești a USR sunt complementare cu volumele de studii și eseuri publicate de Ioan Lascu, Lelia Nicolescu, Elvira Sorohan, Sorina Sorescu, Toma Grigore, dar și cu seria de monografii (Ion D. Sârbu și timpul romanului; Ion D. Sârbu – de veghe în noaptea totalitară; Un om din Est. Studiu monografic) și a unor teze de doctorat susținute de Mihaela Nicolae, Mihai Barbu, Eugen Radu Wohl etc. sau/ și articole, documente apărute sub egida Fundației Culturale Ion D. Sârbu, ale proiectului Memorialul Sîrbu de la Petrila, în numărul unic al revistei Sinteze/ Europolis (2010, noiembrie) sau în seria exegezelor despre Cercul literar de la Sibiu/ Cluj etc.
Monografiile, biografiile, biobliografiile, eseurile, studiile, articolele, însemnările critice aleatorii, lucrările de masterat/ doctorat – „avalanșa exegetică”, cum îi spune cu încântare, cercetătorul în sârbologie, Nicolae Oprea – integrate ingenios în Revanșa postumă, sugerează/ revelă complementaritatea perspectivelor hermeneutice, mișcările imprevizibile ale istoriei din „iarna totalitară” parcă nesfârșită, dar și predilecția pentru distopie/ utopie neagră a celui ce a fost epurat din Universitate în 1948, concomitent cu profesorii săi Lucian Blaga, D. D. Roșca și Liviu Rusu – observați comportamentul sub obsesia ratării, a lui Candid Desiderius, „un biet idiot universal”, un alter-ego „dialectic” al autorului romanului Adio, Europa! – ,simbolistica arhetipală a lupului (Lupul și Catedrala), realismul „metafizic”, utopia euphorionistă, geniul epistolar și obsesia fericită a posterității, tragismul intrinsec al personajelor create de I.D.S., „memoria revistelor efemere”, figura spiritului celui ce s-a „mântuit de frică” (sincer, mă îndoiesc de sinceritatea acestei confesiuni a celui ce a lucrat vagonetar în mina Petrila!) scriind Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, „scriitură secretă clandestină, destinată posterității de un „dezertor recidivist” din politică și istorie”. ,Tipologic vorbind, cel ce a scris Traversarea cortinei a fost un om parantetic situat între homo utopicus (tipul idealistului absolut) și homo ridens – tipul ce crede că poate transforma râsul în terapie – bântuit permanent de „viziuni eschatologice” și pătruns mesianic de o posibilă „răzbunare postumă”.
Sunt multe de reținut de cititorul/ studentul, cercetătorul interesat de „Introducere în sârbologie”, carte configurată aparent aleatoriu, de universitarul Nicolae Oprea… Orice tip de lector are în primul rând revelația exemplarității destinului imanent, tragico-absurd al acestui „Candid” exilat de soartă, într-un Isarlâk leninisto-stalinist, care a trăit cioraniano-dostoievskian, sentimentul ratării, o ratare națională potențată de „teroarea istoriei” și de presiunea dictatorială a sistemului politic de tip bolșevic, ce acționa coercitiv – paradoxal – acționează și în postcomunism!?: „Toți suntem ratați – fiindcă istoria și țara și poporul nostru e ratat”, notează în „Jurnal”, cu luciditatea filosofului ratat, I. D. S. Același cititor al vol. Revanșa postumă are certitudinea că trăiește – „trăirea practică a Răului” – și azi într-un „bazar oriental” în care coabitează „bătrâna Asie și brusc senilizata Europă”, un bazar (pseudo)americanizat/ occidentalizat, în care se vând și se cumpără conștiințe, unde „turcocrația” comunistoidă impune un spațiu dominat de teroare, frică, prostie cezarică, lichelism, demonism, mancurtizare, resemnare, supunere fundamentalistă etc.
Un sistem amoral care a pus (și pune încă!) „la lucru lașitatea, frica, plictisul, golul, trădarea”, dar amână sine die, „mutarea în lup” – lupul, un eponim etnic, epifania noastră mitologică – și instalează demonic, domnia „mielului tanatofil” (v. Simbolistica lupului la Dimitrie Cantemir și Ion D. Sîrbu), încât Lupul și Catedrala este mai curând un roman inițiatic și „al posibilei mântuiri”. Influența lui Nietzsche din Așa grăit-a Zarathustra, împreună cu cea a lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, asupra viziunii prozatorului antitotalitarist, format în Cercul Literar de la Sibiu, îi fundamentează filosofia reîntoarcerii la civilizația geto-dacică/ pastorală văzută ca modalitate unică de salvare din marasmul stalinismului/ ceaușismului. Nu e greu de observat că opinia lui Sârbu este în antiteză cu Schimbarea la față a României propusă de Emil Cioran, dar în consens cu opinia lui Ion Barbu, transfigurată în poemul După melci.
Trezirea din „somnul cel de moarte” cere ruperea de cele trei presupuse „trepte” ale destinului românesc – a melcului care se retrage catabazic din lume, a lupului, treapta anabazică (lupul convins că voința de putere guvernează lumea) și a mielului tanatofil, victimă predestinată, pentru binele celorlalți – sugerează I. D. S. în Opera postumă; cere mai ales, abandonarea condiției de „suberou”, în fapt cea a lui Candid Desiderius/ Dezideriu, înrudit tipologic cu prințul Mâșkin, dar și cu Josef K., victima sigură a efectelor nefaste ale universului absurd din Procesul lui Kafka. În galeria personajelor memorabile din proza postbelică, Nicolae Oprea îl plasează „între Victor din Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda și Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade. De personajul lui Preda îl apropie formația filosofică, ratarea carierei universitare și preocupările: Petrini scrie un pamflet Era ticăloșilor, iar Candid concepe opul Prolegomenă la o viitoare Victimologie. Ar mai fi ca trăsături comune, simțul ridicolului și revelația abjecției umane. Îi desparte, definitiv însă, percepția istoriei contemporane. Personajul lui Ion D. Sîrbu nu se lasă confiscat de datele experienței personale, ci realizează perspectiva ontologică a destinului colectiv prin răsfrângerea tragicului asupra unei națiuni” (N.O.). Am citat secvența de mai sus pentru a ilustra ideea fundamentală care-i străbate retorica din „Introducerea în…”: anume limbajul demersului critic este un sistem de limbaje în care cuvântul intră în dialog cu toate celelalte texte configurate polifonic.
Polifonia din Revanșa postumă se sprijină pe principiul dialogismului: enunțurile tuturor vocilor, agenților, participanților, ființelor de hârtie, personajelor etc., care „dialoghează” cu sârbologul Nicolae Oprea, al cărui rol este de a integra multiplicitatea opiniilor, punctelor de vedere și de a-l înfățișa pe I. D. Sîrbu, integral, atât ca personaj principal/ Fiu al Operei postume, cât și ca autor/ Tată al acesteia. Citim în Revanșa… romanul romanelor/ scrierilor lui I. D. S., în care autorul este profund activ, iar demersul critic ascunde un pronunțat caracter dialogic particular și implicit polemic. O categorie aparte a discursului critic polifonic este intertextualitatea stricto sensu, așa cum o delimitează G. Genette, ce creează un spațiu nou de rezonanță interpretativă. Exemplificăm cu o scrisoare-testament (datată: 3 1unie 1989) către Virgil Nemoianu: „Îți scriu fiindcă am ordinul de lăsare la vatră primit. Voi muri curând. Moartea e o taină, ea nu are nimic comun cu literatura. Îți mulțumesc pentru prietenia… și răbdarea ta. Dacă ar fi fost posibil un dialog liber și total între noi, cred că am fi putut realiza un reușit duo-filosofic, politic, religios (…) Stau drept și curat în fața dascălilor mei ardeleni: cât am putut, am onorat încrederea acordată. Am scris mult despre moarte – acum de când am în buzunar și ordinul de chemare și cel de lăsare definitivă la vatră, mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă, cred că prietenii mei plecați mai de mult, Blaga, Ghibu, Roșca, Stanca, Cotruș, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo mă așteaptă agitând stegulețe. Eu mi-am meritat și Țara și Limba”.
În Utopia euphorionistă – reconstituire (aproape) dramatizată -, sub aspectul intertextual, polifonia demersului critic intră sub incidența unei „axiomatici” a comparatismului evidentă și în hermeneutica celor două romane – Adio, Europa! și Lupul și Catedrala – , dar și în Jurnalul unui jurnalist… Investigațiile comparatiste ale universitarului piteștean abordează textele lui I. D. S., ca pe un focalizator inter – /transtextual, încât legea emergenței (orientează discursul critic în mai multe direcții: tematologice, mitologice, politologice, filosofice etc.) împreună cu legea flexibilității (integrarea elementului de împrumut: Candid, Lupul, Euphorion etc. în noul context) și cu cea a iradierii (elementul „străin” introdus în discursul critic funcționează ca un centru de iradiere semantică/ simbolică). Sub aceeași incidență comparatistă mi se pare și hermeneutica din Posteritatea critică, unde istoricul N. O. refuză inerția în gândirea critică și nu ezită să-și exprime convingerile personale.
Relația de coprezență între două sau mai multe Texte pleacă de la impresia directă (impresionismul lovinescian) și apoi intervine judecata critică, fie prin intertextualitate sau paratextualitate, metatextualitate, hipertextualitate, arhitextualitate, după cum o cer cărțile publicate de Lelia Nicolescu (Ion D. Sîrbu despre sine și lume, 1999), Elvira Sorohan (Ion D. Sîrbu sau suferința spiritului captiv, 1999), Ioan Lascu (Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, 1999), Toma Grigorie (Eseuri subsidiare la „Adio, Europa!”,1999), Antonie Patras (Ion D. Sârbu – de veghe în noaptea totalitară, 2003), Daniel Cristea-Enache (Un om din Est, 2006), Deliu Petroiu (Cartea prietenilor mei,2006), Mihai Barbu (Memoriile lui Ion D. Sîrbu – o reconstituire, 2011), Clara Mareș (Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, 2011), Ioan Lascu (Ion D. Sîrbu așa cum a fost. Convorbiri despre Gary, 2014),, Gabriela Gavril (De la „Manifest” la „Adio, Europa!”, Cercul Literar de la Sibiu, 2003), Dan Damaschin (Cercul Literar de la Sibiu/ Cluj. Deschidere spre europenism și universalitate, 2009), Ioan Lascu, coordonator (Caietele Colocviului Național Ion D. Sîrbu. Posteritatea scriitorului/ 95 de ani de la naștere/ 25 de ani de la moarte, 2014), cărți interpretate de sârbologul Nicolae Oprea după o logică clasică a spiritului critic – selecția albului de negru, eliminarea confuziilor, disocierea, discriminarea, refuzul autorității de tipul Magister dixit, demitizări și demistificări lucide, pluralitatea perspectivelor critice, antidogmatism etc. – la care adaugă fericit Restituiri și revalorificări, configurând bildungssârbologia intuită și prefigurată de universitarul piteștean.
Desigur, celor ce vor să citească/ studieze o carte „perfectă” despre sârbologie nu au decât o singură soluție: să o scrie ei înșiși, păstrând privirea circulară de la semnificat la semnificant (și invers), pluralismul perspectivelor critice, incidența comparatismului, stilul eseistic, spiritul polemic, convergența totală cu Opera lui Ion D. Sârbu, și, nu în ultimul rând, cu exegezele, studiile, articolele, opiniile predecesorilor… Ce ne oferă cu acribie filologică și empatie critică, respectând cele de mai sus, prof. univ. dr. Nicolae Oprea în această „Introducere în sârbologie” apărută la Editura Bibliotheca, Târgoviște ,2016? Argumentația că Revanșa postumă este o dramă de idei camil-petresciană/ cioraniană. Cu atât mai mult s-ar impune un „Curs de sârbologie” – fie și facultativ – la Universitatea… Dar cum nu avem, încă, niciun „Curs de eminescologie”, la nicio Universitate din România, nu ne rămâne decât plăcerea malefică, să comentăm la nesfârșit, tema așteptării?!
*Nicolae Oprea, Revanșa postumă, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2016
Nela NECHIFOR
Vârtej
Dorul pribeag
Își compune bucățile de răsărituri
Imaginare. Arcuite, peste secul
Golului rostogolit prin gânduri,
Pare că soarele s-a matifiat și el
Oglindindu-se în orbul
Iubirii netrebuite.
Dorul năvalnic,
Izgonit periodic la vânătoarea
Echilibrului singuratic,
Revine să-și încropească
Încăpățânarea prezentului,
Cu urgia pasiunii abandonate
Voit.
Dorul părăsit
De vremurile inimii roșii,
Își sparge calmul secular cu săgețile
Surfilate cu speranța nimicului
Născut din nectarul periodic.
Și își varsă veninul dulce peste
Inima neagră.
Dorul păcălit,
Cu azi și un mâine, despărțite în luni
De pelin,
Ce rotunjesc sufletul alunecos,
Își târâie ancora metalică prin venele hiperbolei numită
Tu.
