Propoziții pretențioase – Afixale
Am bocit. Am izbucnit în lacrimi pentru amândoi….
Doamne, tată, câte am mai făcut împreună, cum ne afișași matale pe toate coperișurile, cum afluiai lucrările de aveam ce mânca și cu ce ne ține familiile, cum îmi aduceai ce aveam nevoie imediat ce încheiam convorbirea telefonică…. Și mama….
Ne întoarcem în arealul ce cuprinde școala nr. 5, fix în spatele ei. La nea Istrate și cele câteva lucrări. Cam de-o primă incursiune fusese o întreagă parte din spate, dinspre vecin, ,,vărul” lui tata, plecat peste hotare în mare parte din an. Fusese, nu fusese dificilă, nici ușoară nu s-a dovedit, scoate, repară, pune la loc solicitându-ne destul de mult musculatura și experiența în ale echilibristicii. Uneori dovedindu-se fără folos. În cazul lui Cristi. Mai curând prea sigur decât ageamiu. A alunecat până și-a făcut șanț în palme și era să-și frângă picioarele. Fără de îndoială, aveam de stat pe un acoperiș înclinat peste 40 de grade și tabla lui nea Istrate nu ne putea scăpa de alunecușuri, în anii 90-2000 trona ideea păstrării ei cât mai mult depozitată, dacă se ungea cu un strat de ulei pe ambele părți. Un obicei al vânzătorilor locali de a-și ține marfa ,,curată”, fără urme de oxid. C-o fi luat-o de la nea Sîrbu adventistul, că de la altul, domnul maistru de atelier o ținuse de câțiva ani într-o magazie, pitită, greu de scos la lumină, greu de transportat pe masa ticluită lângă gard, printre fel de fel de nimicuri rămase cu fiecare an mai multe. Curte mică, loc de depozitare puțin. Într-o toamnă plină de roade pe corzile de vie din bolta ce se întindea pe toată lungimea curții. Numai bună de lăudat de către proprietar. Boabă mare, zemoasă, ciorchini bogați – românești, nu afuzali -, storșiți, în așteptare de afinări naturale. Numai bună de încurcat. Butoaie, teasc, găleți. Și noi cu multe bucăți de tablă, desfăcute rapid, mai nicăieri de așezat, cu scândură desfăcută, putredă, cu alta scoasă de la ,,stoc”, galben-roșiatică, parcă dată cu ceară. Scurtă, de numai 2 metri. Ca să ni se facă viața mai grea, tipicarul domn Istrate a găsit soluția volumului de deșeuri metalice: micșorării bucăților desprinse de pe acoperiș prin fasonare la dimensiuni egale pe lungime. Atunci îl afruntă tata fără de rușine și timiditate, promițându-i – nu știu cât de serios sau în glumă, câte puțin din fiecare – o mamă de bătaie precum împărțea maistrul Istrate când îndruma ucenicii în anii școlari…. Cristi ajunsese la poale, jumătate sus, jumătate atârnat, însângerat, strigând după ajutor, drăcuind lucrarea. Afurisi tot și pe toți. Că nu ne agestim suficient…. După sperietură i-am zis mai mult de două. Vina fusese numai a lui, se grăbise.
Știind nenumăratele telefoane primite de tata de la nea Istrate, pe vechiul telefon fix și accidentul lui Cristi, unde contribuția cea mai mare i se datora tablei uleioase, ștearsă în zadar, l-am cam repezit pe tata, opinând că moșul n-are ce face și ne tot găsește câte ceva de făcut deloc ușor. Ce credeți că și-a dorit a doua oară (a mai multa oară pentru tata, de la oale și ulcele, stropitori, ibrice…)? Un rând de burlane.
Ne înmuiasem la gândul că manopera noastră, deși ne agasase puțin agalele domn maistru ultima dată, mai puțin doamna, se va calcula după metoda 1 metru pătrat ori șase euro. ,,Să-i faci calculul, că pune lindab ca la soră-sa…”
