Spații culturale nr. 80 (7)

Istorie literară

Ionel POPA

Un veac cu PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR

După surpriza oferită de Ion (1920), vine Pădurea spânzuraților (1922) să confirme că Liviu Rebreanu e un mare romancier.
Un text literar dă seama de valoarea sa în măsura în care suscită interpretări diverse, suportând diferite grile de lectură. O operă este o capodoperă și în măsura în care, după punctul final, devine independentă și depășește intențiile programatice cu care autorul ei a pornit la drum. O astfel de operă este Pădurea spânzuraților.
PS a fost citită ca roman despre război, ca roman cu subiect național-politic, a fost apreciată ca roman religios al crizei mistice, a fost considerată roman psihologic, a fost citită ca roman al unei crize de conștiință morală, a fost considerată roman de idei, ba chiar s-a spus, evident în mod eronat, că e roman erotic. Cărții i s-au aplicat diverse chei de lectură, de la cea a realismului clasic (în perioada dictaturii comuniste cartea a fost forfecată de ideologia și sociologia vulgare ale proletcultismului și a realismului socialist) până la cea psihanalitică. Însă fiecare interpretare a lăsat în urma ei un „rest”.
Cei care au pledat pentru caracterul de roman politic-național, cantonându-se în realism, n-au făcut altceva decât să particularizeze excesiv și vulgar un vechi și universal motiv: conflictul dintre datorie și sentiment, obturând drumul spre semnificațiile de adâncime ale complexului problematic al romanului.
Complexul tematic al romanului este unul stratificat cu sensul spre profunzimi. Există un strat istoric-politic-național; cel al religiosului; altul al conștiinței moralei; există un strat mitic (viață/moarte, Eros/Thanatos); un strat al existențialului în captivitate opus celui al libertății; un strat al metafizicului – al răului ontologic. Acest complex problematic conduce spre ideea exprimată chiar de protagonistul romanului: omul nu trebuie să fie doar trecător prin viață, un spectator, ci un căutător și un luptător.
Caracterul de roman de idei nu e dat de faptul că protagonistul, Apostol Bologa, este titrat – absolvent al facultății de filosofie, ci pentru că eroul este o conștiință interogativ-căutătoare. Ea caută un imperativ care să prezideze funcționarea lumii umane în parametrii unei normalități. În romanul de idei, hegemonia evenimențială pierde terenul în favoarea întrebărilor, căutărilor, în favoarea dialogului de idei. În plan simbolic-mitic, tema acestui roman de idei este ruptura dintre inimă și creier; în plan filosofic, ontologic, tragedia eroului ilustrează dualitatea omului, ființă scindată.
Este evident că războiul e în PS doar un cronotop pe ecranul căruia Liviu Rebreanu proiectează destinul unui personaj căruia îi conferă statut de reprezentativitate, o semnificație general umană valabilă oricând și oriunde. PS nu e un roman despre război, ci un roman din război.
Romanul Pădurea spânzuraților e construit pe două coordonate, care îi dau o specificitate aparte: TRAGICUL și RELIGIOSUL. Întrebarea, care a pus în dificultate pe comentatori, este: cum pot conviețui în roman cele două principii incompatibile. Printr-un tur de forță estetică și nu numai, romancierul rezolvă problema.
Toți comentatorii sunt de acord că Liviu Rebreanu are vocația tragicului, dar că totdeauna există un dar. Majoritatea n-a înțeles deplin ce este tragicul. La fel, tacit, mulți au considerat tragicul ca „titlu de noblețe” pentru romancier, și un adaos izvorât din realismul său dur, mereu raportat, în mod exagerat, la naturalism. Or, tocmai prezența tragicului îl scoate pe Rebreanu din canonul înghețat al realism-naturalismului de la finele secolului XIX și-l orientează spre romanul modern al secolului XX. Romancierul nostru chiar anticipează prin PS (1922) acest roman înainte ca filosofia și literatura secolului XX să-l descopere și să-l metabolizeze pe Dostoievski.
La acel dar, amintit, trebuie să mai menționăm că respectivii comentatori nu erau lămuriți și convinși pe deplin de faptul că fără prezența destinului și a limitei, fără prezența răscrucii – alegerea și a vinei, fără rezolvarea prin moarte a conflictului, nu există tragic. În tragic moartea e un drept al ființei, el trebuie câștigat, nu așteptat. Nu orice moarte e tragică, dar destinul tragic se termină numai în moarte. Personajul tragic moare când trebuie, unde trebuie și cum trebuie. Mai trebuie să contrazicem pe unii critici și să spunem că tragicul nu e un produs al violenței și obsesiei, acestea sunt forme sub care tragicul se poate manifesta.
Pentru a clarifica ce este tragicul și ce este religiosul creștin și cum pot conviețui într-o operă aceste două lucruri incompatibile trebuie avut în vedere câteva teze: Tragicul e un dat ontologic/religiosul creștin un produs cultural-ideologic; de asemenea trebuie făcută distincția între sentimentul religios și credință, care este un produs doctrinar, o dogmă a teologiei, vegheată de biserică. În tragic, ordinea umană și ordinea divină se găsesc în dezacord; în creștinism umanul și divinul se află în „armonie” prin credință și smerenie, prin așteptarea mântuirii și a primirii dincolo; omul tragic se confruntă cu pierderea unor valori supreme la care aspiră; omul creștin se confruntă cu ispita, cu păcatul și speră, cere iertare și mântuire; personajul tragic este al lui acum și aici; cel creștin al lui dincolo spațializat în toposul paradisului.
Filosofia antropologică definește ființa umană în trei registre: ordinea naturală, ordinea umană și ordinea transcendentă. Aceste registre ale ființei umane se determină numai în raport cu limita. Omul ca ființă finită există numai în durata istorică, prin conștiință este ființă nelimitată. Omul e singura ființă care însumează simultan cele trei registre. Tragicul e prezent numai în ordinea umană a ființei. Operatori în circumscrierea tragicului sunt: limita, situația tragică, pacientul tragic, alegerea, vina, agentul tragic, moartea (v. Gabriel Liiceanu, Tragicul o fenomenologie a limitei și depășirii).
Trăsătura intrinsecă a tragicului este conflictul dintre conștiința ca pacient tragic și limita personificată în agent tragic [în PS, războiul]. „Tragicul, deci s-ar putea defini: dacă îți depășești limitele ești pedepsit, dacă nu ți le depășești nu ești om.” (G. Liiceanu). Tragicul se manifestă numai în coliziunea conștiinței cu limita. El nu se arată într-o experiență comună, obișnuită, ci prin una de excepție, unică. Personajul tragic este exemplar și exponențial. Personajul tragic e totdeauna tânăr (cel mult matur) și totdeauna trăiește într-o stare de febră, o situație de criză care scurtcircuitează psihismul până la stratul abisal. În tragic semnificația tragicului și a personajului tragic depășește momentul punctual istoric-social și devine anistoric și atemporal. Conflictul și personajul tragic sunt de oriunde și de oricând.
Fără nicio dificultate sau exagerare, ceea ce am punctat teoretic poate fi ilustrat prin romanul PS și protagonistul lui, Apostol Bologa. Pentru a circumscrie condiția de personaj tragic a lui Apostol Bologa trebuie să-i urmărim cronologia vieții pentru a identifica acele momente de răscruce – situația tragică, când pacientul tragic trebuie să aleagă.
Primul moment de răscruce este revelația lui Dumnezeu sub chip de lumină, pe care pruncul Apostol a avut-o în biserică, când mama îl pune să zică, în fața Altarului, Tatăl Nostru. După acel moment, Apostol a rămas „bolnav” a rămas cu dorul după lumină, simbol al idealurilor de viață pe care le va căuta în „zvârcolirea” existenței sale pământene. Următorul moment de răscruce este acela când, la terminarea școlii, tatăl îi transmite testamentul moral-politic. La scurtă vreme urmează alt eveniment major: moartea neașteptată a tatălui, când tânărul Apostol strigă acel cutremurător De ce? adresat atât lui însuși, cât și lui Dumnezeu. Următoarea răscruce hotărâtoare pentru existența lui Apostol este executarea prin ștreang a camaradului Svoboda acuzat de trădare și dezertare. Făcând parte din Curtea Marțială, Apostol își dă votul pentru condamnarea camaradului. Aici stă „ascunsă” vina tragică, care constă, factologic, într-o dublă crimă: fratricidul și crimă împotriva „inimii și creierului”. După acest moment de ruptură, pentru Apostol urmează perioada „zvârcolirilor” în urma cărora descoperă falsitatea alegerilor făcute. Episodul popota marchează momentul când Bologa realizează că merindea veșnică pe care o căuta este iubirea pentru om, „iubirea cea mare”.
Prezența undei religioase în opera lui Rebreanu și opinia că PS este un roman religios nu sunt de respins, dar nici de acceptat tale quale. Cei care afirmă cu entuziasm că PS e un roman întru totul religios greșesc prin a ignora distincția dintre dogma creștină și metafizică. Dogma creștină e teologică, ea impune existența lui Dumnezeu și revelația, ea cere crede și nu cerceta. Metafizica e o teorie speculativă care trece dincolo de existența sau nonexistența lui Dumnezeu. Pentru ea, Dumnezeu nu mai este luat ca reper axiologic unic și absolut. De asemenea au neglijat un alt aspect esențial: orice roman religios e un „roman teologic”, apologetic, menit catehizării. Cu tot scenariul cristic, PS nu este un astfel de roman. Drama lui Apostol Bologa nu este una a credinței, ci o dramă existențială. Drama lui Bologa nu e a păcatelor și a ispășirii, ci a întrebărilor și căutărilor. Moartea lui Apostol, care a dat bătaie de cap comentatorilor, nu este una creștină, o trecere în dincolo creștin, ci mai de grabă o cosmogonie. În orice cosmogonie zace sâmburele tragicului. Prin moarte Apostol Bologa trece din timpul istoric –timp trecător, în timpul mitic –timp etern.
Liviu Rebreanu a ales pentru romanul său un scenariul cristic, nu pentru a scrie, programat, un roman religios de dezbatere a dogmei, menit să facă prozeliți, ci pentru că a considerat că este scenariul cel mai potrivit pentru a da viață lumii din roman, prin care să transmită o semnificație mai profundă subiectului imaginat. Rebreanu depășește simbolicul „Pătimirile lui Iisus”, dând scenariului său, complex și subtil, un înțeles ontic-antropologic. Lectura atentă arată că în multe din situațiile din ficțiunea romanului elementele care aparțin sacralității creștine devin recuzită pentru scenariul mitic imaginat de scriitor, scenariu care camuflează înțelesurile adânci ale romanului, pe care atât cititorul profesionist, cât și cel doar iubitor de lectură trebuie să le caute. În concluzie, romanul PS nu trebuie redus la dimensiunea religioasă creștină cu funcție supraordonatoare pentru celelalte probleme și înțelesuri. În nici un caz nu este „cel mai mare roman religios al literaturii noastre”, cum a afirmat un critic.
Apostol Bologa parcurge trei etape ale devenirii sale existențiale: cea de cetățean al statului (Imperiului), cea de român aflat sub stăpânire străină și cea a iubirii universale. Trecerea de la o etapă la alta nu se face brusc, ci treptat prin „eroziuni lente” (Liviu Petrescu), cu momente de interferență. În drumul existențial al eroului există un moment de ruptură (execuția camaradului Svoboda) care îl pune pe drumul cu sens unic.
Apostol Bologa nu e un mistic, nici abulic, nu trăiește nici o psihoză; nu este nici nehotărât, nici un mediocru. Este un om sănătos, însă un om „sub vremi”. Pentru el, viața este o luptă pentru dobândirea ieșirii de sub vremi spre libertate. El respinge condiția de om azvârlit în lume, nu vrea să fie mijloc, ci scop. Personajul lui Rebreanu refuză comodul și simplul a exista pentru a fi. Pe măsură ce experiențele vieții se adună, personajul se interiorizează tot mai mult și meditațiile sale asupra existenței devin tot mai profunde, iar gândul, vorba și fapta încep să se sincronizeze.
Apostol Bologa, ca orice personaj tragic, se află în situația de a alege. Războiul, momentul în care trăiește, acutizează și augmentează situația tragică și grăbește actul alegerii. După întrebări și căutări Apostol alege când o ofertă – datoria față de stat, când alta – neamul, însă se va dezice pe rând și de mistica datoriei, și de mistica sângelui, alegând o a treia cale: iubirea universală; a ales să fie Om. Cu fiecare alegere personajul rebrenian suferă o metanoia. Această a treia cale aleasă nu este sinteza hegeliană a tezei și antitezei, e altceva. Calea aleasă nu mai aparține lumii exterioare, ci lumii sale interioare. Alegând în felul acesta Apostol parcă se conformează principiului kantian: „Lucrează astfel ca maxima voinței tale să poată oricând sluji în același timp și de principiu unei legi universale”. Îndeplinirea acestui „imperativ categoric” se realizează numai dacă ești liber, libertatea fiind prima condiție a unei vieți autentice, prima condiție pentru a fi om.
PS este un roman cu un singur personaj – Apostol Bologa, toate celelalte există în funcție de el și pentru el. Mai mult decât atât. În PS, Rebreanu încearcă, pentru prima oară în proza noastră, folosirea polifoniei vocilor (Al. Protopopescu). Ilustrativă este secvența „popota”. Personajele: Varga, Gross, Klapka, Cervenco, nu mai sunt doar personaje secundare, simplii „sfetnici” din romanul realist din secolul XIX, ci voci ale unei conștiințe interogative și căutătoare.
Cunoscând gândurile și manifestările acestor personajelor ne întrebăm de ce ajunge în ștreang Apostol Bologa și nu camarazii săi? Aceștia exprimă cu voce nemulțumirea față de unul sau altul din aspectele sistemului, fiecare conform caracterului și dorințelor. Varga e un naționalist șovin periculos pentru Kaiser, Gross e un anarhist la fel de periculos prin dezordinea pe care o poate provoca în sistem, Cervenco e periculos prin misticismul său nebulos prin care propovăduiește frăția, nu războiul. De ce ei fac parte din Curtea Marțială care condamnă la moarte pe Apostol Bologa?
Ei nu ajung în ștreang deoarece, dincolo de retorica verbală, s-au supus „imperativului datoriei” față de stat, pentru că au urmat „întrebuințarea publică a rațiunii”, nu pe cea „particulară”. Cel care întrebuințează „rațiunea particulară” și întreabă și caută este mai periculos decât cei care se agită doar pentru a trăi conform principiului: „orice viață e mai bună decât moartea”. În fața tribunalului conștiinței toți sunt la fel de vinovați. Apostol Bologa, cel cu conștiință morală, e răzvrătirea autentică. Curtea Marțială își exercită jurisdicția doar în „lumea din afară”, în „lumea ta” (în lumea interioară) Bologa este sieși propria instanță care judecă și hotărăște.
Exegeza rebreniană, cu câteva excepții, consideră PS un roman psihologic, însă fără să înțeleagă pe deplin specificul analizei psihologice practicată de scriitor, și scopul ei. În consecință, cei care nu i-au negat-o au socotit-o primitivă, rudimentară. Pentru aceștia, unde nu există „introspecție”, unde lipsește „disecția subiectivă” și „speculația cauzistică” și personajului îi lipsește „interioritatea arborescentă”, romanul nu este roman analitic. Susținătorii unor asemenea obiecții sunt adepții psihologiei tradiționale, care poate fi raționalizată. PS îi contrazice.
Analiza psihologică primitivă, rudimentară a lui Rebreanu e depășită de cea a confraților mai tineri (Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban etc. etc.) opinează Șerban Cioculescu. Îl contrazicem pe venerabilul critic: diferența dintre analiza psihologică a lui Rebreanu și cea a celor menționați de critic nu este progres, ci schimbare de obiect (obiectul impune mijloacele) și diversificare a tehnicilor de investigare a lumii interioare a personajului. Pentru autorul PS, obiectul analizei este abisul psihicului, pentru cei menționați obiectul sunt umorile psihicului: sentimentul iubirii, gelozia, ura, frica, îndoiala etc, etc. Și mai e de menționat: acest psihic și analiza lui sunt incompatibile cu personajul tragic. Personajul tragic nu are o psihologie în sensul comun, „vulgar” (G. Liiceanu). El are de la începutul până la sfârșitul poveștii sale un dat psihologic, care nu poate fi tălmăcit; psihologia sa e ireductibilă la postulatele psihologiei empirice (G. Liiceanu). La Rebreanu, analiza psihologică trece dincolo de zonele imediat perceptibile și pătrunde în straturile abisale ale psihismului.
Romanul rebrenian conține analiză psihologică, în înțelesul comun al termenului, atât cât e necesar. Rebreanu nu descrie și nu analizează stări psihice – sentimente, ci nașterea lor. Stările, sentimentele, emoțiile sunt numite direct și prezentate ca fapte prin consemnarea de gesturi, priviri, vorbe, prin notarea ritmului vorbirii și a tonalităților ei, notează nuanțele vocii. Rebreanu e refractar la ceea ce el numește „floricele de stil”, „meșteșug stilistic rafinat”, care nu de puține ori cade în vorbărie sofisticată, inutilă. Romancierul dă atenție momentului de personanță a acestora de la nivelul inconștientului spre „platourile înalte” ale conștiinței. În literatura noastră, Liviu Rebreanu este cel care fundează limbajul psihologiei abisale. La vremea sa „Liviu Rebreanu a dispus de cea mai completă și modernă intuiție asupra omului, din literatura română; el a dovedit o înțelegere – exprimată artistic și nu teoretic – atât de avansată a omului, încât nu numai că medicul filosof vienez ar fi găsit, dacă ar fi putut să-l cunoască, în acest roman un material în consonanță cu tezele sale de până la 1920, dar chiar și anticipări ale unor clarificări pe care psihanaliza le-a suferit ulterior. Firește, această intuiție singulară a păstrat caracterul sintetic și sincretic al imaginii artistice”. Petru Mihail Gorcea nu exagerează.
Structura compozițională este un element complex și esențial pentru semantizarea textului literar. Ea înseamnă coerența și coeziunea tuturor componentelor formale (părți, capitole, episoade) și unitate între cronotop, narație, personaj și celelalte elemente de poetică a romanului (structuri, limbaj, stil). Arhitectura romanului nu e un simplu și banal meșteșug, Pe de o parte, ea ține de Weltanschauung-ul scriitorului, iar pe de altă parte, de natura și forța epică a scriitorului, de imaginația creatoare a acestuia. Prin acest tot unitar de semne, scriitorul înfoliază un conținut (un subiect) pentru a transmite ceva cititorului. Fără coeziunea și coerența tuturor straturilor, fără o structură complexă, nu complicată, opera este doar zgomot menit să impresioneze fără să vorbească. Pentru cele punctate teoretic PS. oferă suficient material ilustrativ.
Se susține că matricea romanului rebrenian este cercul, circularitatea. Am spune că mai degrabă este spirala (cf. Mircea Muthu), de aceea începutul și sfârșitul romanului sunt simetrice, nu identice. De la început, Liviu Rebreanu și-a gândit romanul în paradigma unei tragedii. Textul e organizat în 4 „cărți” (părți). Primele trei au câte 11 capitole, ultima 7. Diferența e dată de ritmul narațiunii și de încărcătura evenimențială. Cele patru părți sunt tot atâtea trepte din drumul protagonistului de la clopot la cupolă. Fiecare e organizată în jurul unui simbol sau motiv central. De reținut că de fiecare dată eroul e singur în fața lumii și în final în fața morții. În ultima „carte” toate motivele revin din perspectiva sfârșitului eroului, totul e resituat într-o situație care pune în lumină semnificația de parabolă existențială tragică a romanului. Arhitectura de simboluri susține acest caracter de parabolă.
Romanul are o construcție muzicală, de simfonie. Primul capitol este uvertura care anunță temele și motivele. La rândul lor, fiecare parte și capitol gravitează în jurul unui motiv central, asemeni unei compoziții muzicale. Iată câteva procedee muzicale regăsibile în PS: punct-contrapunctului îi corespund în roman diferitele tipuri de simetrii și opoziții; laitmotivului îi corespund simbolurile; opozițiilor sonore le corespunde alternanța întuneric/lumină.
O structură narativă are un nucleu primar din pulsația căruia se deapănă firul narativ. În PS, acest nucleu primar sunt cele două simboluri: întunericul și lumina, unul catabasic, celălalt anabasic, iar între ele se află simbolul spânzurătorii. La configurarea acestor simboluri și la funcționalitatea lor concură diferite procedee tehnico-stilistice: repetițiile, simetriile și opozițiile, izomorfismul diferitelor simboluri și metafore.
Nu e de trecut cu vederea aspectul temporal al acțiunii: romanul începe toamna – timpul clopotului aburit și se sfârșește primăvara cu acea revărsare de lumină – timpul cupolei.
Efectul tuturor acestor aspecte constructive și stilistice este următorul: firul epic este o succesiune de epifanii ale luminii; așa că drumul existențial al lui Apostol Bologa este de la rana pământului la rana omului și de aici la starea fără rană.
Un roman, în primul rând cel de valoare, are și un specific al lui în care este implicat spațiul imaginat de scriitor, cu topografia lui. În PS de la spațiul clopot (spațiu închis) la spațiul cupolă (spațiu deschis) se întinde drumul unei succesiuni de subspații care jalonează drumul devenirii existențiale a lui Apostol Bologa: casa părintească-casa pământeană; biserica, popota, postul de comandă, spații ale frământărilor conștiinței; labirintul pădurii. O imagine spațială de maximă semnificație este harta. În liniile trasate pe hartă Apostol vede o spânzurătoare. Harta, ca ridicare topografică a spațiului labirintic în care rătăcește Apostol Bologa în căutarea luminii, strânge în imaginea ei drumurile pământene pe care le-a străbătut. Rătăcirea din final, în pădure, este recapitularea finală înaintea ieșirii.
Raportat la romanul universal din intervalul 1916-1930, inspirat de catastrofa Primului Război Mondial (Focul – 1916 – de Henric Barbusse; Cruci de lemn -1919 – de Roland Dorgeles; În furtunile de oțel- varianta din 1924, de Ernst Junger; Pe frontul de vest nimic nou – 1929 – de Erich Maria Remarque; Adio arme – 1929 – de Hemingway și altele), romanul Pădurea spânzuraților le este net superior sub toate aspectele. Toate comentariile au ajuns la concluzia că romanul lui Liviu Rebreanu este o capodoperă, însă toate au lăsat în urma lor un rest.
PS este un roman complex și subtil. Fiecare recitire a lui îți procură o bucuria sufletească și una intelectuală, a descoperirii de noi aspecte problematice și de artă literară.
Veacul a trecut, modele și modelele s-au perindat, însă Pădurea spânzuraților a rămas tânără ca în prima zi a venirii în lume.

Sorin CĂLIN

La micul dejun

Lasă-mă! Nu-mi cere să-ți caut pe buze
Miresme de câmp, copită de vită nătângă.
Nu-i cere limbii mele române, de oraș,
Să privească în cerul gurii tale mizerii de vorbe, pătimașe.
Uită-mă! Pentru tine sunt același hornar
Venit să-ți curețe urechile de fumuri, de cuvinte jegoase.
Pentru tine sunt același cosaș
Pus să-ți radă de păduchi țeasta slinoasă.
Ucide-mă! Spune-mi că-s bou și pune-mă-n jug
Să-ți târâi trupul greoi și fecund.
Spune-mi că-s animal bun de dârvală
Să-ți trag caii de ham, din zori până-n seară.
Urăște-mă! Nu-s bun nici de-o ciorbă acră,
Dreasă cu bale, venin, cucută și pască.
Nu-s om ca să mă lași un strop de minut
Viața din plin să-ți sărut.

Gina ZAHARIA

floare de crin

pumnul în care am strâns un bulgăre de zăpadă
ține o floare de crin
să fi rămas din lumea în care am trăit
iubindu-te
să fi venit din gândul tău pribeag
cu care am cutreierat deșertul și am sfărâmat puteri nebănuite?

sigur a fost ceva
altfel n-am fi întins atâtea sfori și n-am fi confundat hotarele noastre
cu fluviile mari
în care curajul înoată cu fața la nori
nici n-am fi împărțit fiecare noapte în care am adormit
unul în brațele celuilalt
de teamă să nu încapă într-un licurici
pretențios

așadar zăpada hrănește crinul și invers
e liniște albă
din când în când se aud lupii verificând stâna dintre prăpăstii
acolo mi-am aruncat hainele vechi
și nu vreau să știu câți nasturi au rămas descheiați
din solidaritate cu turma de vise
hăituită de dor

concertul singurătății

când am auzit ciocârlia cântând la marginea ogorului
m-am apropiat de lanul cu sunete
ca de un vârtej din care-ți alegi
două boabe năzdrăvane de grâu
abia încolțit
și acoperi cu ștergarul bunicii pâinea dospită pe brazda luminii

parcă mi-era necaz că și-a stricat cuibul în care-și păstrase notele
erau multe își umpluse timpul cu ele
uneori le dădea cu împrumut
căutătorilor de comori
alteori le pierdea în iarbă însă frecvența lor semăna
cu a unui pianist rătăcitor

s-a întâmplat să-i ascult în același timp
unul era obișnuit să escaladeze înălțimile
celălalt locuia în tine
erai atent la detalii și preferai vinul vechi
pe clapele pianului nou
purtai frac doar la sărbătoarea
clipei în care m-ai întâlnit pe un peron întors din drum
singura pe care o iei cu tine pe scenele vieneze
ori pe acoperișul Alpilor
în rest – cămașa de in cu Amazonul în piept
și alte liane vorbitoare

am fotografiat tot ce mi-a stat în cale
din când în când fac adunări și scăderi
din ochi
acum frământ flori de lut
pentru grădinile nopții
știu că mă vor recunoaște după umbră și vor înflori
odată cu primul concert
al singurătății

prin troienele timpului

omul străzii verifică încuietorile orașului și pavelele
și castanii
sunt toate la locul lor și sticla cu țuică în care-și îneacă bucuriile
de demult
așa i se pare că ursulețul de pluș nu l-a părăsit niciodată
numai că s-a urcat în podul casei – podul cu ciori
și-l aleargă prin troienele timpului

și se face seară într-o cutie de chibrituri
iar strugurii au umplut viile seci încercă toate gardurile
așteptând fanfara melcilor
actorul de astăzi îl urăște pe cel de ieri
dar îl înțelege pe cel de mâine
s-a dezbrăcat de vise le-a spălat cu apă de ploaie
apoi le-a pus la uscat în Sahara
oricum nu știe nimeni cât de lung e drumul spre tine
nici câte fire de nisip poartă în suflet
când hrănește păsările câmpului se înalță dincolo de luminile sofisticate
și nu lasă niciun fulger să-i atingă tâmplele

întunericul îi acompaniază tăcerile el zâmbește și salută
umbra celui plecat
apoi își pune mâna sub cap și alunecă pe pârtia vieții
de-ai ști câți bogați sunt aici zice
mă pierd printre ei dar mă veți găsi repede
am plimbat toată ziua pâinea aceasta
așa că nu e greu să pun ștergarul sub lună
și s-o împart
cu raza speranțelor

pentru astăzi și pentru mine

tăcerile s-au înșirat pe drum le-am învățat
cum să se poarte cu străinii
mă asigură că nu se rătăcesc și nu vor întârzia
la nicio aniversare unde se simt acasă
cândva eșuaseră în sufletul unei zile oarbe
m-am prefăcut că nu știu nimic
le-am lăsat să se descurce
iar de atunci se țin de mână și împart secretele
ca firimiturile de lut
din ciocul păsărilor călătoare

uneori iau trenul și pornesc să numere peroanele de peste tot
adună despărțirile în rucsac
sălile de așteptare apoi caută ceasornicarul
de la marginea lumii
l-au găsit repede și el avea nevoie de ajutor
mai ales când trebuia să așeze zilele săptămânii lunile anii
pe ierarhii
așa au devenit ucenici de nădejde

dar au purtat iubirea pe umeri oricât de departe s-ar fi aflat și ieri și mereu
au zburat peste jungla de oriunde
peste marea supărată ori au pescuit în diminețile cu vitralii somnoroase
când s-au topit ghețarii timpului au pus pravilă avalanșelor
de ceară
și au încheiat un pact
cu adâncurile și cu înălțimile

pentru astăzi și pentru mine

Camelia Manuela SAVA

TU. AŞTEPTAREA

inima ta bate pe un ram ești copac albastru
brațele tale înfrunzesc așteptând mereu
cercetezi însetat cerul
aștepți ca timpul să se scurgă

te pregătești de zbor ca orice înger
legi de aripi lanțuri fibroase
încerci să reziști fără iubirile tale
până în clipa morții ești erou
seva e dulce așteptarea se ascunde în codul adn

CUIBUL

ne întâlnim
îmi adulmeci surâsul
crește în mine o liană
recunoști codul adn
în cuibul crengilor amare ziua rădăcinile te caută
iubirea zămislește frunze
ești unadam cu inimă albă
îți miroase pielea a sare
iubirea e o pâine pusă târziu pe masă
în acest cod adn poposim câteva clipe
pentru a ne odihni iluzii pline de clorofilă

CUPLU. AMINTIRI DIN RĂZBOI

înnoptezi în tranșee
peste ochi
tragi obloanele
peste amurguri se limpezește iubirea
zorii prevestesc un accident nuclear
la război pleci cu inima și bastonul în ranița de mareșal
buze însângerate adulmecă victoria

ființa tresare oasele ard
cenușa lor acoperă pământul îngerii plâng într-un vis
amar mânjit cu tristețe
firave dorințe te întorc spre apus –
rădăcini au casele în care înnoptezi
zilele par din ce în ce mai aglomerate
secundele se scurg pline de vâlvătăi în șanțurile săpate
cu mâinile goale
sângerezi și mai tare
timpul te bandajează cu scrisoarea de adio trimisă
mamei
mă mir că toate cuvintele din această ramă te știu
adormi obosit cu sărutul meu întipărit în gustul sărat
sângele pulsează în timpan
ramuri subțiri se nasc din ochi
dureroase palmele acoperă liniștea cu lacrimi