Propoziții pretențioase – Afinaje
În spiritul filmului franțuzesc: timpul se scurge….
Ne-a ,,afretat” tata meseriei în așa fel cât să îi ducem dorul și lipsa, deși, privind către începuturi, fugeam de ea ca de dracu. Ne afiliam singuri ideii că a doua zi trebuie să mergem negreșit la muncă, îl asaltam pe tata de dimineață cu prezența, ne primeam porția de injurii o vreme, ne urcam în automobil și ne îndreptam către client. Nu ne ieșise cu nea Buzoianu, taximetristul, ne încercase, îi tatonasem dorința și posibilitățile, eșuarăm ambii. Țigla propusă a fi dată la schimb pe scândură, lanți și tablă în două variante, a rămas unde ne încumetasem să punem ruleta pe ea. Măsurile aproximate, materialele de trebuință și munca de ,,ocnaș” obișnuit cu spartul la sare i s-au părut deloc convenabile, dar n-a spus-o atunci, pe loc, și nici altă dată. Impresia noastră justă ne-a condus la asemenea concluzie, afirmam despre oricine proceda la fel că nu-i altă cauză să fii abandonat, chiar dacă stăruiseră pe lângă noi zile și luni în șir pentru un călcat de bătătură, să vedem, să apreciem și să facem. Neîndoielnic, le afectai bugetul considerabil și orgoliul că la ei acasă îi jucai cum voiai pe degete. Însă, am ajuns de nenumărate ori să constatăm că exorbitantul preț propus de noi era un nimic față de ceea ce reprezenta lucrarea ulterior antamată și dată la gata de alții. 2.000 de leii noștri se transformaseră în 20.000 în leii altora. Se cantonase de 20 de foi de tablă lisă, scândură, desfacere de acoperiș, schimbat de grinzi, demontat și cărat de țiglă, ca să învelească întregul acoperiș cu țiglă metalică mată maro pe un preț, înaintat de mine minimal, estimativ la de zece ori mai mult. Să rămâi cu ,,afereza” în gură la fiecare trecere pe Matei Basarab. Și nu cred că meseriașii montatori au luat operațiunile ca pe unele ușoare și ieftine, casa era înțiglată încât de te-ai fi cocoțat pe oricare afeturi de tun, în picioare și cu mâna întinsă, în sus, n-ai fi atins culmea cea mai înaltă a asterelii.
Am trecut la soră. Bătrână, 90 de anișori, micuță, fostă profesoară, încă lucidă și umblătoare. La prima încercare de aflare a detaliilor despre lucrărica ce urma să o executăm ulterior, ,,puștoaica” era plecată de acasă. Nu să afineze vreo băuturică pentru cămara de iarnă, ci într-o vizită la o cunoștință. Te afișezi mirat și admirativ: ,,Om ajunge și noi, tată, ca ea?” Azi întrebarea pare cu răspuns negativ, tata a ratat împlinirea celor 69 anul trecut, iar noi, dacă ne luăm după ereditatea-i…. Casa, mai bine zis bucătăria de vară, echipată cu un holișor, încadrată de magazie și partea de imobil ce i-a rămas după împărțirea frățească, avea nevoie de un jgheab și o curgătoare din el. Cum și ce v-am mărturisit când dai de clădiri pipernicite. Trebuie să existe un ce, vădit să îngreuneze mersul lin, pașnic și repede. Frunzișul viei, bun de umbră, dăunător oricărei fâșii de tablă, carton sau alt material. Cunoașteți versul ,,a ruginit frunza din vii”, cel ce încredințează că metafora are mai multă dreptate decât să aducă aminte că vin vremurile iernii, ajunsă pe suprafețe, își imprimă culoarea și descompunerea. Arde. De mai punem la socoteală afidele ce se scutură de pe ele, obținem soluția ideală pentru distrugerea zincului și oțelului încet și sigur. Își ,,îmbată” precum afionul victima și-o ucide lent. Am găsit astfel poala bucătăriei ,,mâncată”, făcându-ne montatul pluvialelor zadarnic, fără șorțuri, care dispăruseră, apa s-ar fi scurs pe lângă. Deh, bătrâne toate.
