Spații culturale nr. 80 (2)
La aniversară
Stan BREBENEL
Dinu SĂRARU
Pe data de 30 ianuarie marele și distinsul prozator, ziarist, dramaturg, eseist, cronicar de teatru, redactor, director de teatru – Dinu SĂRARU – a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani. A scrie despre maestrul Dinu Săraru nu este o misie tocmai ușoară, deși așa s-ar părea. Ne-am cunoscut personal pe data de 22 aprilie 2010 pe aeroportul Băneasa, când am mers într-un sejur în Spania, în zona Barcelona. Mi-a făcut impresia că este, în pofida faimei sale, un om extraordinar de popular, care nu face paradă de statutul său. Modest, prietenos, mereu cu zâmbetul pe buze, cu ochii vii care doreau să „citească” dintr-odată interlocutorul, adică un om normal. Până atunci mai vorbisem la telefon de mai multe ori. Fata noastră, Magda, a fost cea care ne-a intermediat cunoașterea care s-a transformat într-o frumoasă și trainică prietenie. L-am vizitat în mai multe rânduri atât la locuința din București, cât și la casa părintească din Slătioara, județul Vâlcea. O singură dată a fost oaspetele nostru la Buzău. În cerdacul casei din care se vedeau, într-o lumină splendidă, fie că provenea de la soare sau de la lună, crestele munților Parâng și Căpățânii, zărindu-se și noua stațiune Rânca, am ascultat cu multă atenție parte din memoriile sale de suflet, degustând câte un păhărel din vinurile podgoriei părintelui Constantin Moise din Zoreștii de Buzău. Din când în când, discuțiile, mai mult monologuri, erau întrerupte de țârâitul telefonului. La celălalt capăt al firului erau mari personalități culturale cu care ținea legătura foarte des. Mi-a povestit multe despre strămoșii dânsului. Ne aflam în casa pe care tatăl său a construit-o pe vremea când era învățător în sat. Mai amintesc faptul că bunicul era un om avut, un boier din ținutul Olteniei de sub munte. Pe la 27 de ani, tatăl scriitorului, Constantin, a decis să se însoare. A cunoscut o fată din Rm. Vâlcea, Cornelia, fiica adoptivă a colonelului Mihăescu. Era obiceiul în familia Săraru ca primul băiat născut să poarte numele Constandin. Așa a fost botezat bunicul, tatăl și viitorul scriitor, care se cheamă de fapt Constantin. Aveam să aflu că tatăl său nu a fost doar un simplu învățător de țară. La un moment dat, a fost deputat din partea țărăniștilor în perioada interbelică. Povestește, la un moment dat, cu lacrimi în ochii vii, despre faptul că tatăl i-a fost învățător și că nu a putut niciodată să-i spună „tată”. La școală așa i se adresa, iar dacă i-a intrat în obișnuință, la fel îi spunea și acasă. Faptul că a murit de tânăr, când încă era copil, este o rană nevindecată încă. Faptul că era urmașul unei vechi și respectabile familii nu i-a fost, în perioada imediată după anii 1950, favorabilă. A ajuns la Canal, în sectorul necondamnaților pentru simpla vină că era urmașul unor boieri și țărăniști, unde a trăit umilințe nebănuite. Aici, după numai câteva luni de mizerie și foamete, s-a „îmbolnăvit” de frică, frică ce nu l-a părăsit niciodată. Trebuie spus că pereții casei din Slătioara erau înțesați cu fotografiile strămoșilor. Și acest lucru era un motiv de frică până când a reușit să le pună la loc sigur. Astăzi ele reîmpodobesc, așa cum este normal, pereții casei din Slătioara. Întotdeauna a fost o gazdă minunată, indiferent de locul întâlnirii. Pe meleagurile vâlcene am cunoscut locuri și oameni deosebiți, grație maestrului. Ne-a condus, ca pe niște copii, la mănăstirile Polovragi, Bistrița, Arnota și Hurezi, dar mai presus de toate au fost amintirile spuse cu multă duioșie și căldură despre oamenii și locurile din acest spațiu mirific unde a văzut lumina zilei și unde are rădăcinile. La ceas aniversar, și din această revistă minunată, îi adresez multă, multă sănătate și să aibă puterea să-și ducă la bun sfârșit proiectele. La mulți ani, dragă Maestre! Vă îmbrățișăm cu mult drag!
La aniversară
Cornel Simion GALBEN
Ion Tudor IOVIAN
Sub numele de Ioan Ivan, a fost înregistrat în acte la 1 ianuarie 1952, ca fiind născut în satul Valea lui Ion, comuna Blăgești, județul Bacău, dar fiul Ruxandei (n. Rotaru), muncitoare, și al lui Gheorghe Ivan, funcționar, salariați ai secularei Fabrici de Postav din Buhuși, ne-a confirmat că ivirea sa pe lume s-a petrecut, de fapt, în a treia zi de Crăciun, pe 27 decembrie 1951, însă tatăl grijuliu, gândindu-se la viitoarea cătană, l-a înregistrat la începutul anului următor, amânând astfel cu un an încorporarea. Știutor de carte și învățător imediat după război, cu școala în propria casă, tot el l-a învățat să scrie și să citească înainte de a ajunge elev, înlesnindu-i apetitul pentru lectură.
Fascinat de „micile gângănii de pe pagina de carte”, a descoperit singur „întâmplări miraculoase, cu imagini colorate și cuvinte vii care se agitau ca albinele pe foaia de hârtie” și care i-au adus în mintea sa, tot mai avidă de nou, „lumi ciudate, lumini incredibile care înlocuiau pur și simplu lumea aspră, tulbure, deseori urâtă a satului”. Un sat, de altfel, însemnat cu „fabuloase zăcăminte de vise”, în care suciții consăteni se cunoșteau mai mult după porecle (Dodoi, Purdilă, Chifilistru, Sfârlea, Puiu, Panțiru, Magadele, Dangănă, Urgea, Chitic, Mutu, Priceputu…), dar și răscolit de drame cumplite, din care a evadat la timp, stabilindu-se cu familia, în 1959, la Buhuși. Un oraș care l-a fascinat mai ales prin luminile lui nocturne, ce, „privit noaptea de la depărtare, părea un transatlantic rătăcit care, dimineața, dispărea inexplicabil, lăsând în sufletul copilului o dorință vie de a-l explora”.
După un prim trimestru urmat la Școala Primară din Valea lui Tiutiun-Păscăreni, cum mai era cunoscut satul, și-a continuat studiile în noua reședință, la Școala Generală Nr. 4 (1959-1967, azi, „Mihai Eminescu”) și la Liceul „Ion Borcea” (1967-1971, în prezent, Colegiu Tehnic). Rămas orfan în clasa a IV-a, prin moartea tatălui, a simțit dintr-odată nevoia să scrie, altfel decât compunerile date la clasă, și așa a așternut primele poezioare. Din acea clipă, viața lui a devenit un „fel de cerneală care se așeza pe hârtie în cuvinte și propoziții care, de fapt, erau altceva decât simple cuvinte și propoziții: erau imagini, linii melodice, zboruri, strigăte, lumi“. Tot de atunci, „plăcerea de a citi și nevoia de a scrie poezie au devenit patimă”, iar micile economii au luat drumul cărților.
A petrecut nenumărate ore răscolind bibliotecile și anticariatele, un rol important în orientarea printre cărți avându-l Gheorghe Neagu, Ilie Negură, Stela Dumitroaia și Vasile Ciubotaru, profesorii săi din liceu. „Prințul” boem Neagu avea, de altfel, să-i descopere secretul, păstrat până atunci cu sfințenie, și, entuziasmat de poemul Am cincisprezece toamne, iubito, a pus la cale revista școlară Floare albastră, ale cărei prime numere au fost trase la șapirograf, la Bacău. A devenit redactor, debutând în paginile ei în 1968 și publicând de toate, de la poezie, proză, cronică literară și până la grafică. Între primele dovezi a ceea ce urma să fie, i-au rămas în memorie Cronica unui posibil roman și Scrisorile lui Inocențiu către calul său. Dincolo de aceste prime succese, patima pentru literatură l-a propulsat însă și printre câștigătorii fazei naționale a Olimpiadei de Limba și Literatura Română, patru ani la rând luând numai Premiul I. Prezent în tabăra pentru olimpici de la Sinaia, a publicat într-o revistă, de tip planșă, câteva poeme, dintre care Diavolul șchiop marca semnele tot mai evidente de nesupunere la un anume tip de discurs și de societate.
Constanța Bărboi, pe atunci director în Ministerul Educației, a mizat pe creația sa și pe cea a lui Ioan Pânzaru, viitorul naratolog, și le-a urmărit evoluția, trimițându-i scrisori de încurajare și manualele pe care le realizase în acei ani. I-a răspuns, punând în scrisoare „niște accente de tot pesimiste despre literatură, despre viața fără orizont din nenorocitul târg Bucureștii Mici (așa se numea cândva Buhușiul)”, în care trăia, și, spre marea lui surprindere și neplăcere, a aflat că scrisoarea îi fusese interceptată. În consecință, a fost chemat la Comitetul Județean de Partid și a primit „un perdaf strașnic”, acest incident din clasa a zecea urmărindu-l încă mulți ani, mai ales că intrase în vizorul Securității. Tot prin intermediul Constanței Bărboi, câteva poeme i-au apărut, în ediție bilingvă, în Belgia, în paginile publicației lui Michel Steriadi, Le journal des poètes roumains, dar adevăratul debut îl consideră însă cel din revista de cultură Ateneu, din ianuarie 1969, când, cu binecuvântarea critic-încurajatoare a lui Ovidiu Genaru și George Bălăiță, i-au apărut poemele Uitarea sunt eu, Plecare și Iubiri.
Cu numele real a publicat apoi, până în 1983, alte poeme și grupaje de versuri în coloanele acesteia și în paginile revistelor Luceafărul, România literară, Familia, Cronica, Amfiteatru și Arhipelag. Pe aceasta din urmă, din care au apărut în condiții de clandestinitate doar cinci numere, a editat-o, împreună cu Marian Dopcea, în primul an de studenție la Secția Limba și Literatura Română – Limba și Literatura Italiană a Facultății de Filologie din cadrul Universității București (1972-1976). Deși era scoasă în două-trei exemplare, bătute la mașină, și circula pe sub mână doar printre colegii considerați de încredere, până la urmă a fost interzisă de aceiași ochi albaștri vigilenți, însă cei care au colaborat cu poezie, proză, critică, eseu, istorie literară și traduceri (Mihai Coman, Dan C. Mihăilescu, Marian Dopcea, Marian Popescu ș.a.) au ajuns nume importante ale literaturii contemporane.
Înainte de a trimite, prin 1974, primul volum la concursul de debut al Editurii Junimea din Iași, un impuls și o confirmare că are ceva de spus în poezie i-a dat criticul Nicolae Manolescu, care i-a publicat un grupaj consistent în România literară. Deși la vremea aceea apariția în paginile prestigioasei publicații însemna „un lucru foarte important, un fel de certificat că, într-adevăr, exist(ă) ca poet”, drumul său spre debutul editorial avea să fie presărat nu cu puține dificultăți. Iar obstrucționarea a început chiar cu manuscrisul trimis la Junimea, care, deși a fost declarat câștigător, când a venit vremea să fie publicat, a fost redus, fără știrea și voia autorului, la o câtime. Cartea a devenit peste noapte o plachetă, inclusă la rândul ei într-o casetă cu alți nouă debutanți, și a văzut lumina tiparului abia în 1982, sub titlul Să aruncăm în aer tristețea.
Între timp, a lucrat o perioadă ca bibliotecar la Biblioteca Județeană din Bacău (noiembrie 1976-iulie 1977, azi, „Costache Sturdza”), a trecut vreo șase luni infernale prin faza de șomer, deși între timp absolvise și un curs de biblioteconomie (1976-1977), și-a probat calitățile didactice ca profesor defectolog la Școala Specială de Deficienți Psihici din Bacău (1977-1978) și ca profesor de limba și literatura română în școala gimnazială buhușeană, pe care o absolvise ca elev merituos (1978-1984), unde, în 1981, și-a susținut și examenul de definitivat în învățământ. Lovit de „rinocerii noii culturi, de bunul plac devenit lege, de insolență, de grobianism și imbecilitate”, nu s-a dat bătut și a luptat, nu fără a întâlni alte și alte obstacole, pentru a-și publica neciuntite volumele ce zăceau prin sertare. Fiind de „părere că fiecare carte are timpul ei și că, uneori, grăbindu-i prin tipărire ruperea definitivă de destinul tău, o faci vulnerabilă”, în 1981 și-a luat manuscrisul în brațe și s-a dus la Marin Preda, directorul de atunci al Editurii Cartea Românească. Dispariția prozatorului a năruit apariția debutului real, așa că a trebuit să o ia de la capăt. Șansa s-a numit și de această dată George Bălăiță, care, preluând atribuțiile de director, a înscris manuscrisul la concursul editurii și, spre satisfacția autorului, s-a numărat printre cele câștigătoare. Citit și îngrijit de Mircea Ciobanu, volumul de versuri Pădurea de pini a apărut, în 1983, la prestigioasa casă editorială a Uniunii Scriitorilor, care i-a acordat Premiul pentru debut, și s-a bucurat de o foarte bună primire critică, fiind răsplătit cu Premiul pentru debut al SLAST și Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1984).
Poate și pentru a ieși din vizorul „prietenilor cu epoleți”, a semnat cu pseudonimul luat de la împăratul roman Iovianus, mort într-o campanie militară la 33 de ani. Cifra avea să-l urmărească multă vreme, întrucât se temea să nu-i împărtășească sfârșitul nefericit al celui căruia îi împrumutase numele, mai ales că el însuși urma să împlinească, peste puțină vreme, 33 de ani. Și previziunea sumbră era cât pe ce să se adeverească, depășind cu foarte mari dificultăți momentul unui accident nefericit, care l-a făcut să zacă mult timp în antecamerele morții. Neîncetând nicio clipă să creadă în steaua sa, a continuat de unul singur confruntarea cu inerțiile societății și cu spiritul gregar al celor din jur, devenind din 1984 profesor în cadrul catedrei de română a liceului pe care-l absolvise, finalizând cu brio cursurile și examenele pentru obținerea gradelor didactice II (1986) și I (1995), publicând o nouă carte la aceeași editură bucureșteană – Presiunea luminii (1987), distinsă cu Premiul „Vasile Alecsandri” al revistei Ateneu –, precum și noi creații în revistele amintite și în Convorbiri Literare, Familia, Tribuna, SLAST, iar după 1990 în Poezia, Bucovina literară, Hyperion, Conta, Contrapunct, Poesis, Litere, Arte&Idei, Vatra, Zburătorul, 13 Plus, Meridian 27, Saeculum, Însemnări ieșene, Argeș, Plumb, Observator cultural, Oglinda literară, Sinteze, Portal-Măiastra, România literară, Spații culturale ș.a.
Ca un blestem, Viața trasă la xerox, cea de-a treia carte, încredințată tot lui Mircea Ciobanu și care primise bun de tipar sub titlul Poeme, nu a mai apucat să intre la tipar, evenimentele din noiembrie-decembrie 1989 amânându-i sine die apariția. Construită pe „viziunea istovirii dumnezeirii în lume”, cu un titlu schimbat – După-amiază cu scaun gol – și cu o prefață de Gheorghe Iorga, a apărut abia în 1995, la Editura Plumb, din Bacău, căreia i-a mai încredințat apoi antologia Pagini alese. Doar o înfiorare între cuvinte (2001, în colecția „Scriitori contemporani”) și eseul Gherla imaginarului arghezian (2003, ediția a II-a, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), distins cu Premiul pentru eseu al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor. Alte trei volume, Șoricelul Kafka pe foaia de hârtie (Mică vicioasă poezia), Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele și corn englez, încununat cu Premiul pentru Poezie al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, și Vedere de pe pod în infranegru. Poezii gris-piper sau și va veni apocalipsa textului, au văzut lumina tiparului sub egida editurilor Axa (Botoșani, 1999, în colecția „La Steaua. Poeți optzeciști”), Casa Scriitorilor (Bacău, 2004) și, respectiv, Junimea (Iași, 2012). La acestea se adaugă cele două antologii din creația sa poetică – Îți voi injecta poezie în sânge, inclusă în Colecția „Opera Omnia” a Editurii Tipo Moldova (Iași, 2011), și eu scriu ca să generez existență (Editura Junimea, 2022), dar selecții din poemele sale au mai apărut, de-a lungul anilor, în antologiile colective Tineri poeți (Editura Tineretului, București, 1968, cu un Cuvânt înainte de Eugen Simion), Prozatori și poeți din județul Bacău (Biblioteca „Ateneu”, Bacău, 1983), Antologie de poezie „Oglinda literară” (Editura Do-MinoR, București, 2008), Ateneul scriitorilor (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008), Autografe pentru „Bucovina literară” (2000-2009), Editura Mușatinii (Suceava, 2009) și Sub semnul lui Bacovia: antologie pentru „mâine și mai mâine” (Editura Art Book, Bacău, 2015).
Redactor pentru scurte intervale la revistele 13 Plus, Zburătorul și la săptămânalul Viața băcăuană, coordonator al revistei literare în care a debutat, Floare albastră, membru al cenaclurilor „Junimea”, „Cenaclul Artelor” și „Avangarda XXII”, membru al Uniunii Scriitorilor (1990) și al Asociației Scriitorilor Profesioniști (1994), a fost inclus în istorii literare și dicționare și distins, între altele, cu Premiul cotidianului Deșteptarea (1996), Premiul de Excelență în Poezie al revistei Plumb (2011), Premiul pentru Poezie al revistei Ateneu (2014) și cu titlurile de Poet al Iașului (2014) și de Cetățean de Onoare al Orașului Buhuși, confirmând astfel nu numai că este un reprezentant important al generației optzeciste, ci și că a făcut din poezie un modus vivendi, neînșelând așteptarea părinților și nici a celor care i-au acordat încrederea.
poem cu/ bisturiu înfipt între litere
dar el a fost ieri dimineață pe aici și a bătut la ușă –
nu era nici poștașul nici lăptarul nici hopa mitică-nici-
nu-bea-nici-nu-se-strică
și era tare tras la față
străveziu
și se vedea cerul prin el
și mirosea a smirnă în două cu aer curat și rece
și nu i-am deschis
l-am privit de după perdea cum arde de prea multă tristețe
acolo
în strada pustie
i-am văzut privirea grea
de parcă atunci i s-ar fi terminat toate poveștile
și nimeni nu mai era în jurul lui
să-i asculte
cuvintele care miroseau din ce în ce mai tare a livadă
după o ploaie de vară
a ars în fața casei
de sete
de singurătate
de urât
și toți l-am privit de după perdea
ca pe o ciudățenie
ca pe un străin fără nicio legătură cu viața noastră
cum arde fără să se consume
acolo
și El era numai dragoste
și privirea și cuvintele Lui cauterizau rănile zilei aceleia
am crezut
că va rămâne doar un pumn de tristețe printre
glastrele de pe balcon
un fel de cărbune care dă să se stingă
și nici măcar atât
dar în jurul Lui lumina de dimineață mirosea
a miere de mai
și am privit cum ziarul zvârlit de băiatul cu cercel în
ureche
plutea în văzduh
și știrile rele se răspândeau peste tot și se amestecau
cu plânsul înăbușit al unui bărbat
cu tropotul bocancilor peste begonii cu hârșcâitul
spinilor pe frunte
a fost aici și L-am privit de după perdea zăvorâți cu
lacăte
în rușine și goliciune
și nu L-am putut privi în ochi nu l-am putut răbda
iubirea aceea
fără de rest
nu cerea nimic de la noi decât un pic de dragoste
o vorbă bună
o atingere a rănii aproapelui
un surâs
dar nici de puținul acela nu am fost în stare
ne țineau în chingi
urâtul
și spaima
și vina
eram pierduți în noi înșine
și nu trebuia să plătim
pentru lumina lină de seară pentru lumina lină de
dimineață
pentru ploaia caldă de vară
pentru paharul de apă
nimic
nimic pentru nimeni
și era atâta puf de păpădie în iureș
atâta miros de iod sub nuc și funigei de la
plopii de pe strada liceului
atâta tristețe gris-piper între cornii deja trecuți
atâta fierbere între gâze între florile reci de prun
când a venit
și
n-a cerut decât un pahar de apă
din
izvoarele Lui
și noi tot nu eram pregătiți să-L primim
să-I dăm
un pahar cu apă
Povești de călătorie
Doina CERNICA
Castelul vrăjitorului
Întotdeauna mi-am închipuit memoria ca un copac. Ca un brad. De rădăcini, asemenea unor conuri mineralizate, stau agățate amintirile dintâi. Pe ramurile spre vârf, cresc drepte cele mai noi. Ceea ce nu am reușit să-mi imaginez a fost întrerupătorul, telecomanda, în mâna cui se află, cine apasă butonul care aprinde un con sau altul, o inflorescență sau alta, fiindcă asta sunt conurile bradului, inflorescențele sale.
Și deși mi-am pus de mai multe ori întrebarea fără să deslușesc răspunsul, am repetat-o și acum, în tradiționalul belvedere destinat turiștilor, adică pe trotuarul îngust de la marginea șoselei, protejat de o lungă balustradă metalică, în dreptul căruia autocarul s-a oprit ca să ne bucurăm de priveliștea Vezuviului și a golfului. Și am făcut-o îndelung, cu nesaț, în timp ce, privite de Vezuviu, priveam Castelul Oului, încercând să-i deslușim forma – a sa, a insuliței Megaride din golful pe care fusese ridicat – care, într-o primă și cea mai rezistentă poveste, i-a dat numele. Cea de a doua fiind a oului ascuns de un vrăjitor în adâncurile sale misterioase ca într-un cuib. Întrebarea a venit de la Niadi, care mi-a evocat ca și cum l-ar fi citit sau i l-aș fi citit ieri, unul din basmele copilăriei sale din culegerea alcătuită de Italo Calvino, „Fioravante și frumoasa Isolina”, cu puterile lui Trup-fără-suflet ascunse într-un ou negru, iar oul, pitit în pântecul unui vultur. Dar povestea pe care aveam să o ascult în Neapole, orașul atât de iubit de Virgiliu, încât aici și-a dorit să-și doarmă somnul de veci, și atât de iubitor de Virgiliu, încât și l-a așezat ocrotitor din timpurile cele mai vechi, înaintea chiar a binecuvântatului său San Genaro, suna altfel. Ea începe cu un Virgiliu nu doar poet mare, autor al „Eneidei”, nu doar călăuză înțeleaptă a lui Dante în „Divina Comedie”, ci și mag, și taumaturg. Este cunoscută viclenia cu care, legându-se de catarg, Ulise a reușit să asculte cântecul ceresc al sirenelor, jumătate oameni, jumătate păsări, și deopotrivă să reziste ispitei sale. Mai puțin știută este soarta uneia din aceste sirene. Îndurerate de rezistența lui Ulise, Partenope, Ligia și Leucosia s-au aruncate pe ape.
Rănită grav, Partenope a ajuns pe insulița Megaride, unde înainte de a muri, a depus un ou. Magul Virgiliu l-a găsit și, convins că ascunde în el sufletul orașului, l-a așezat într-o carafă de sticlă cu apă protejată de o cușcă de fier și a ascuns-o după o bârnă de stejar în adâncurile Castelului Marin de pe Megaride, care de atunci a devenit Castelul Oului, Castel dell´Ovo. Legenda mai spune că spargerea acestui ou vrăjit ar provoca distrugerea castelului și nenorocirea abătută asupra orașului. Dar fiecare generație, aproape fiecare napolitan înseamnă și o variantă a legendei. Pe una dintre acestea poți să o asculți nu la mare distanță de insuliță, care în vreme a devenit o micuță peninsulă, în parcul dedicat lui Virgiliu din spatele bisericii Santa Maria di Piedigrotta, acolo unde vizitatorilor cititori de pretutindeni le este arătat mormântul în care i-a fost îngropată cenușa. Cenușă risipită de vânturile istoriei, după unii, dusă, după alții, la loc sigur în castelul vrăjitorului care a fost poetul, Castel dell´Ovo.
Așezământ monahal, fortăreață, palat regesc, garnizoană militară, cel mai vechi castel din Neapole, emblemă a sa, este astăzi spațiu cultural și obiectiv turistic. Digul care l-a legat de oraș a devenit o căutată promenadă, răsplătită de priveliștea micuțului golf Santa Lucia, pe suprafața căruia ambarcațiunile destinate plimbării oaspeților stau ca niște fluturi, unul lângă altul, pe o pajiște proaspăt înflorită. Da, micuțul golf din marele golf care stă la picioarele orașului ca o oglindă în care să-și vadă chipul viteaz înainte de a-și ridica privirea ca să înfrunte Vezuviul, triunghi misterios, când întunecat, când argintiu, când limpede, când învăluit în cețuri și fum pe ecranul cerului senin. Când apariție minunată, când sunet de ceas, cu bătaia înaintând neliniștitor spre necunoscutele viitorului, ale zilei de mâine.
Aveam cinci-șase ani când, după Sfințirea din curtea Bisericii „Sf. Nicolae” din Vama, unchiul Vasile Călinescu mi-a pus în podul palmei unul din ouăle încondeiate de el pentru copii. Pe fondul roșu închis răsar, „scrise” cu alb, Hristos a înviat, o fetiță și un căluț. Sunt decenii de când îl păstrez și totuși miezul nu i s-a făcut pulbere, când îl iau între degete și-l mișc ușor, îi simt greutatea, deplasarea ca limba unui clopot între pereții săi. Doar roșul lui întunecat s-a mai deschis, a ajuns asemănător cu al roșioarelor din Piennolo, care cultivate, crescute pe solul saturat de cenușa vulcanului, sunt purtătoare ale unei culori aparte, roșul de Vezuviu. Am păstrat oul sfințit de dragul lui, mai frumos și mai prețios decât orice jucărie, pentru bucuria celui care mi l-a dăruit, dar și pentru că în Bucovina credința cere ca oul sfințit să fie păstrat cu grijă până la următoarea sărbătoare a Învierii, apărător al vieții casei tale.
La Muzeul Oului din Vama ne întâmpină cu brațele deschise Cătălina Orșivschi, sora mai mică, epigramistă, autoare de versuri pentru copii. Dar povestea acestui muzeu a început cu sora cea mare, profesoara Letiția Orșivschi, care a intuit valoarea din covata de lemn a ouălor sfințite adunate de părinți de-a lungul vremii. Astăzi încăperile sale găzduiesc în vitrine peste unsprezece mii de ouă din aproape o sută de țări. Abia stăpânindu-și impulsul alergatului și al chematului cu glas tare, nepoțeii, Mara și Leonid, inventariază neobișnuitul, ouăle uriașe de struț, ouăle colorate și lucitoare de tinamu, oul de flamingo, unicul depus într-un an, ouăle de broască țestoasă, de crocodil, ouăle cutii muzicale, casete pentru bijuterii, parfumuri, ouă în care au fost sculptate file de poveste, ouă de lemn, de pietre semiprețioase, de porțelan, în timp ce noi întârziem la istoria ouălor din Bucovina, tehnici și motive, și la creații speciale pentru muzeu ale unor artiști plastici fermecați de comoara crescută în valea dintre dealuri molcome a Moldovei. Faima acestui muzeu particular este dusă până departe de comunicările din reuniunile internaționale la care este invitată Lucreția Orșivschi, doctorand în domeniu, de condeiul de literat al Cătălinei Orșivschi și al numeroșilor săi prieteni, epigramiști, scriitori, dar și de turiști. Unii în scurte vacanțe la pensiunea din apropiere, „La marinaru´ rătăcit”. Venind de unde?
Venind de unde, mă întreb pășind spre Castel dell´Ovo, însoțite aievea de lunecarea navelor pe apele golfului și de foșnetul paginilor de album, cu reproduceri pe tema Castelului și a Vezuviului din olandezul Anton Smink van Pitloo, îndrăgostit și el de acest oraș în care a întemeiat o școală de pictură, și de ziar, pagini cu evenimente culturale de răsunet invocând Castelul, concepute pentru Castel, de la retrospectiva apreciatului pictor Raimondo Galeani, care a cuprins și trimiterea la legenda lui Virgil cu o impresionantă instalație înaltă de aproape trei metri, în care pictorul însuși în ipostaza de mag a creat un ou enorm de lumină, până la turul-joc al Castelului, pentru copii, dar și pentru maturi, în căutarea oului fermecat.
Mergând spre ce, mă întreb înaintând spre Castel dell´Ovo, cu inima bătând deodată mai repede, pentru că vrăjitorii sunt imprevizibili și vrăjile întotdeauna și vechi și noi. Dar orbită de lumina soarelui amplificată de un Vezuviu ca de alamă și de strălucitoarea apă a mării, închid o clipă ochii. Și-atunci aud venind ușor pe urmele noastre o fetiță și un căluț.
