Spații culturale nr. 80 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Moarte și circ

Printre multele modificări, pe care pandemia le-a adus cu sine, ar trebui menționată și așezarea morții – temă gravă, obsedantă mai ales în literatură, filosofie, religie și, mai nou, în statistică – în derizoriu. De la „mori pentru sănătatea ta” la ridicolul butadei „Te culci viu, te scoli mort.” e cale de-un pas spre „morții îngropați de vii în saci de plastic”, cu mențiunea că imaginația conspiraționiștilor în mod sigur nu se va opri aici. Când duci până și moartea în derizoriu, ca s-o așezi la temelia campaniilor electorale dintr-un viitor nu prea îndepărtat, înseamnă că te interesează prea puțin procesul în sine, limitele lui conceptuale și implicațiile în dinamica organismelor vii, precum și impactul lui asupra relațiilor interumane și asupra psihicului. Pentru politicienii zilelor noastre, moartea este un cuvânt cu care poți să te joci așa cum ai face-o cu o minge sau cu obiecte de jongler. Numai că ceea ce le este permis copiilor și scamatorilor de la circ n-ar trebui să ia locul acțiunilor serioase și responsabile de gestionare a bunăstării materiale și spirituale a unui întreg popor. Și, oricum, e trist să vezi cum spaima de moarte a omului este capitalizată, fără moral și fără prințip, în culisele insalubre ale politicii dâmbovițene, în timp ce instituții în care populația încă mai are încredere (în primul rând, biserica) practică un fel bizar de privire mereu în altă parte.
E un adevăr că nu toată lumea are mintea așezată într-un sistem filosofic; majoritatea populației se mulțumește cu imaginea pe care au creat-o eresurile, superstițiile, poate și ritualurile/ceremoniile mereu modificate, cele mai multe, transmise oral, colectiv și anonim, în decursul timpului. În mentalul colectiv continuă să existe un bagaj impresionant de truisme, bune de măcinat în conversații sterile pe tema morții. Multe dintre ele au făcut o frumoasă carieră și e de ajuns să cităm câteva:
a. Toți murim. Sigur că da, suntem locuiți de moarte încă de la naștere și viața poate fi concepută drept o călătorie. Nu scapă nimeni, fiindcă nimeni nu este nemuritor. Nici chiar politicienii, deși ei, trăind strict într-un prezent al goanei după putere și după bani, nu-și bat capul cu probleme sensibile și, până la urmă, inutile, fiindcă sunt proiectate într-un viitor îndepărtat. Contează unde ne ducem când funcțiile vitale încetează și, cum repetă obsesiv știristele de la mai multe canale de televiziune, ne dăm „ultima suflare”? Poate. Unii se duc, după cum ne învață biserica, la loc cu verdeață, unde nu este nici întristare, nici suspin. Alții, mai plimbați pe la liturghii duminicale și procesiuni anuale cu pupat de moaște, se gândesc și la judecata de apoi, la posibila repartizare în rai sau în iad, dar, cum nimeni nu s-a întors până acum să povestească ce și cum, spaima trece repede și obiceiurile, bune-rele, continuă nestingherite. Dacă noi, cei care trăim acum și aici, am mai crede cu adevărat în pedeapsa veșnică pentru toate greșelile și păcatele comise, planeta care ne găzduiește ar arăta cu totul altfel.
b. În fața morții suntem egali. E un truism încurajator, dar fără acoperire în realitate. Unii mor mai bine (vezi „Te culci viu, te scoli mort.”), alții se chinuie mai mult și-i chinuie și pe alții. Unii speră la mântuire pentru că au dus o viață exemplară, alții pentru că au cumpărat indulgențe (au ctitorit, sponsorizat etc., adică au investit, fiindcă practica i-a învățat că totul poate fi negociat, inclusiv judecata de apoi).
c. Când mori, nu iei nimic cu tine. Ai venit gol, pleci gol (mă rog, cutuma impune haine noi, pandemia – saci de plastic și sicriu închis etanș). Da, de luat, nu ia nimeni nimic cu sine (doar un pieptene, o oglindă, o forfecuță, o batistuță, că nu se știe în fața cui ajungi și nu te poți prezenta nepus la punct, plus un bănuț – pe piept, pe ochi, în funcție de zona ta folclorică), dar cum se explică zecile de „piramide” din cimitire, cu termopane, gresie/faianță și interior căptușit cu marmură, ale căror litere aurite duc în veșnicie numele unui cutare sau cutare manelist, om de afaceri, lider interlop, politician ș.a.m.d., adică orice nume, în afară de cel al omului de rând, mai puțin egal cu ceilalți în fața morții? În plus, când moare un reprezentant al fragilei noastre elite culturale, faptul trece aproape neobservat, prin comparație cu scandalul uriaș, jalea planetară și noianul de bocete și speculații televizate pe care le produc trecerea în neființă a vreunui cântăreț de manele, businessman „sinucis” și a oricărui individ care a știut, toată viața lui, nu câte simfonii a compus Beethoven și cine a mai luat premiul Nobel pentru literatură, ci cum se fac și se cheltuiesc averile uriașe.
Prag spre o lume a spiritului, mister nedezlegat, „stare de perfecțiune, la îndemâna oricărui muritor” (v. Emil Cioran) – și definițiile ar putea continua într-o infinitate de forme -, moartea nu mai este luată în serios, fiindcă tot mai puțini sunt cei care cred că există ceva dincolo de ea. Filosofia nimicului bate și învățăturile bisericii, și bunul-simț existent în codul genetic, dar șters prin practici de ultimă – și tristă – generație. Pandemia nu a făcut decât să transforme misterul în cifre, iar cifrele – în obiecte pe care le arunci și le prinzi, cu dexteritate sau mai stângaci: ca la circ.

Viorel DINESCU

Sfere de sticlă

Amurgurile verii se risipesc în gol
Ca niște cai de sticlă se scurg în lung târcol
Te-ntrebi privind în zare spre efigia lunii
Ce soartă ne pândește în spatele furtunii

Trecutul de lumină în cronici împietrește,
Nisipul în clepsidre în taine ruginește
Departe este țărmul și portul ideal
Călătorim prin viață în globuri de cristal
Prin care nu răzbate nici un fior uman
Spre firmamentul care se zvârcolește-n van

Iar noi captivi în sfere lipsite de fereastră
Ne pierdem fără noimă în liniștea albastră

Evanescență

La jumătatea drumului spre stele
Cărarea ta se rupe-n două
În partea de lângă inimă
Rămân izvoarele ochilor tăi
Castelele pe care ți le-am dăruit de ziua ta
Toate clipele de uitare
Când alungam toți cocoșii din lume
Să nu te trezească din somnul
În care mi te îndepărtai
Tot aici am vrut să arunc și storul
Unor împotriviri pe care nu le-am înțeles niciodată
Atunci când vaporul tău pleca
Spre o destinație necunoscută
Lăsându-mă la ultimul ponton
Crucificat în inima nopții fără limite.

În dreapta drumului
Nu mai rămânea aproape nimic
Decât un maldăr de volume îngălbenite
Cu poeme pe care le-am scris pentru tine
Mici metafore în care erai prezentă tot timpul
Iar utopiile mele deveneau adevărate.

Dimensiuni paralele

Dincolo de obrazul neliniștit al zilei
Un orizont nebunesc mă-mpresoară
Ocean fără capăt al neființei
Prin care trec anonim ca un fulger

În urma mea rămâne doar timpul
Care coboară încet până la ultima treaptă
Până dincolo de granița de aer
În care mi-a fost dat să exist

Și-n ciuda acestor dimensiuni iluzorii
Întreaga mea ființă așteaptă-nțelesuri
Care interzic să-mi aprindă opaițul

Trebuie să mă consolez cu izvoarele și cu munții
Cu oamenii care mă privesc dincolo de geamuri
Dintr-un Empireu de carton
Pictat din plictiseală de un artist singuratic
Care mai credea în șoapta de aur
A unor îngeri eretici
Alungați din cer după ultima ninsoare.

Clepsidre

Se mută-n valuri albele nisipuri
Din malul de pământ privesc mirat
Cum Timpul se preface în țărână
Spre-a reveni din valuri mai curat

Se mută lent în versuri de opal
Cernute dintr-un ceas neobosit
Cuvinte care-n vis au răsărit
Ca să plutească-n cerul ideal

Se mută-n lună câmpurile verzi
Furate de eterica lumină
Doar umbra ta rămâne în amiezi
O floare-nsingurată în grădină

Se mută-n pieptul meu prea vechi nisipuri
Ca-ntr-o clepsidră la un țărm de mare
Și-n zbor de vele vin pe valuri chipuri

Iar umbra lor se-ascunde-ntr-o-ntâmplare.

Ubicuitate

Femeia privește în oglinda apei
Parcă s-ar întoarce
La vatra de foc.
Chipul mișcător din oglindă
O sperie,
Îl sparge cu mâna
Șovăitoare.
Degetele ei luminoase
Devin flăcări reci coborâte din stele.
Când oglinda dispare
Femeia de apă își recapătă chipul
Zeii ascunși nu au mers mai departe.
Este tot ea, aceeași, nemișcată,
Puțin mai tristă.
Ca și cum ar fi căzut pe gânduri.
Poate că ființa ei
E risipită în alte locuri și zile

Și totuși când golești vasul
Ceva din ființa ei piere

Faetonul violet

În ultimele ore ale nopții
Cartierul își aprinde felinarele de ceață
Dintr-un moment în altul
Un personaj important va coborî din trăsură
În acest moment ziua următoare mijește în geamuri
Spectatorii au părăsit ferestrele
Și se-adună în grădini și scuaruri
Peste care plutesc drapele verzi
Și steaguri mari de hârtie creponată

O mulțime imensă așteaptă-n genunchi evenimentul
Cumpărând ediția specială a jurnalului de dimineață
Iar atunci când tropotul trăsurii
Se aude din mai multe direcții
Cineva propune să se tragă clopotele
Deși biserica e închisă cu lacăt
Fiindcă diaconul a fugit în lume
Cu nevasta președintelui

Cu toate acestea, edilii orașului
Nu țin seama de această întâmplare scandaloasă
Urmează totuși un moment de liniște
Prin care curg vești și ipoteze
Ticluite în cele mai depărtate mahalale
Cică un faeton violet sau verde
Tras de doi armăsari violeți sau verzi
Condus de un vizitiu în livrea violetă
Se-apropie în trap săltat
De tribuna cu panouri violete
În care administratorii oficiali
Au ațipit rând pe rând
În mâini cu flori de hârtie creponată
Violete sau verzi după preferințe

Și în cele din urmă
Vocea unui herald obosit
Anunță de departe apropierea trăsurii
Tropotul cailor crește și se-nfige adânc
În mintea celor care privesc din tribună

Împins de o emoție exagerată
Un tânăr amploaiat de la uzina de gaz și electricitate
Își dă singur foc
În fața intrării de serviciu
De la biroul de taxe și contravenții
Reporterii de la ziarul local
Au văzut o blândă flacără violetă
Care-l înfășura ca un giulgiu
Dar organizatorii întâlnirii au decis
Să nu-l deranjeze în această clipă nefericită
Și tânărul fu acoperit cu un fanion violet
Rămas în plus de la adunarea generală de anul trecut

Un singur om cunoștea toate dedesubturile
Acestor întâmplări paradoxale
Dar el prefera să moară decât să deschidă cutia Pandorei
Între timp autobuzele au blocat toate ieșirile
Și claxoanele lor, ca niște păsări de sticlă
Se sparg în tinicheaua de sticlă a acoperișurilor
Din difuzoarele Caselor de cultură
Răsună pe neașteptate primele măsuri
Ale vechiului nostru imn național
Din care cauză unui secretar
I s-a desfăcut contractul de muncă

Dar,
Pe fondul acestei mici drame de provincie
Faetonul violet apare
Tras de un singur cal costeliv
Birjarul e de la noi din sat și nu are livrea violetă
Totuși au loc câteva reacții neașteptate
Nevasta subprefectului se-ntoarce acasă
Tânărul care și-a dat foc se răzgândește
Și revine la birou să-și rezolve corespondența
În fața tribunei cu panouri violete
Calul înțepenește în hamuri. Trăsura se oprește
Uralele mulțimii o atacă din toate părțile
Birjarul deschide portiera…
Faetonul violet e gol…
Musafirul și-a contramandat de alaltăieri vizita oficială

Deus absconditus

Au existat și întâmplări ciudate
Cu păsări rătăcite printre flori
Și cu eroi ce caută comori
În taina unor nave scufundate

Și-au existat în murii zugrăviți
În tinda unor roase catedrale
Sfiala unor îngeri părăsiți
În strana cu minuni și osanale

Au existat și șoapte pe-nserat,
Profetul însă nu s-a arătat

La aniversară

Nicolai TĂICUȚU

o scrisoare

nicolai t avea de dus
o scrisoare bine tocmită
pe malul celălalt al râului

dintr-o veche convenție
rânduită cu apa curgătoare
știa că n-o să-l întâmpine
valuri potrivnice

numai că, tentativei lui
de a trece râul s-a opus
o burzuluială a curentului de aer
iscată pe sub seară –
o horă vijelioasă
un sorb de mică amploare
ce înainta dinspre malul unde
trebuia să ajungă scrisoarea
l-a întâmpinat
l-a învârtit de trei ori
tot pe loc-pe loc-pe loc
i-a șterpelit scrisoarea de la piept
și-a aruncat-o pe malul
de unde pornise. a fost trecută

peste ramuri de arin
prin iarbă măruntă
peste lut umed
până ce înscrisul bine tocmit
s-a șters, rămânând o coală pătată
roasă pe la colțuri
cu mici însușiri biodegradabile

precum o uitare de sine
hora se stinse, iar nicolai t
cel ce, pe moment
rămăsese năuc în mijlocul râului
și care, habar nu avea
de ceea ce se întâmplase
se întoarce printr-un înot lin
pe malul de unde plecase
și de unde a doua zi, spre seară
va mai avea o tentativă de ducere
a unei scrisori bine tocmită
pe malul celălalt

peisaj de câmpie

privești fântâna din fotografie
și apreciezi încadrarea în peisaj
ți-e sete de-odată și-ți spui:

setea rămâne tot sete –
pe bună dreptate te simți înșelat
așa crezi acum, nu și fântâna
din care demult
dar nu pentru ultima dată
adapă caii poetul gheorghe istrate

despre zădărnicie

să te rostogolești din șa
ca un nărod
pe-un mal pietros
însângerat să fii
și de aici să cazi
în brațele femeii de apă
amirosind a dimineață

să-ți spele fața
să-ți spele gândurile rele
vrea femeia

dar tu să nu iei în seamă asta
e de datoria ei, îți spui
și te apleci, și-ți ungi cu salivă
julitura de la genunchiul reumatic

un sacrificiu

la descălecatul zorilor
pe malul iazului din câmpie
calul îmi spune:
astăzi tu vei fi ofrandă dimineții
te voi arunca în valuri
și razele soarelui te vor străpunge

nu te vei scufunda
și nici nu vei sângera
vei adia pe valuri
și vei lumina apele
doar spirit vei fi
pe altarul dimineții

da, nicolai t
este un sacrificiu divin
întru nașterea zilei
întări spusele calul

bulgăre

treci bulgărele de zăpadă
dintr-o mână în alta…

și pentru că în jocul acesta
nu mai ai ținta în care să-l arunci
îl tot treci dintr-o mână în alta

un timp el dă din răceala lui
degetelor tale, până ce
temperaturile se egalizează

și din acest moment
bulgărele nu se mai topește
și nici nu se mai micșorează

rămâne el însuși
într-un zbor corect
dintr-o mână în alta
și-atât

ploaie cu destinație

de ziua lui, bacovia
a ieșit din statuie
în colț de stradă la hotelul decebal
și primește cât de cât omenește
felicitările pentru reușita poeziei sale

străbate străzile bacăului poezia
pentru unii (cei mai mulți) simbolistă
pentru puțini tradiționalistă
sub o ploaie măruntă, de septembrie
cu miros de frunză veștedă și rece/
cu miros de boștină (numai bună
de trecut prin foc și alambic)

primește bacovia felicitări
fără să dea autografe –
filele cărții, fiind udate
de aceeași ploaie măruntă
ce pentru unii sunt picuri de lacrimă
pentru alții, picuri de alcool

o carte și-un cal nărăvaș

lui nicolai t
la deschiderea cărții
mi-a fost tovarăș
ci nu complice
un cal tânăr
nărăvaș din fire

era cartea câmpiei
și fiecare pagină a arăturilor
și a lanurilor
avea un înger păzitor
ci nu jitar –
acel nefericit paznic
ales de comunitate
care, noapte de noapte
își fura singur căciula

cu timpul
jitarul a dispărut
iar calul meu, tovarăș
din ce în ce mai puțin nărăvaș
zilnic îmi aduce cartea
în foișorul de verde
să mai răsfoim câteva file

file de carte

e prea devreme
abia se crapă de ziuă
deschid poarta de la grădină
și simt că, peste noapte
aerul proaspăt al câmpiei
de după ploaia de vară
de prea plin
a sărit gardul în grădină
să dea sens nou
miresmelor de peste zi

file noi de carte
precum fluturii albi
își iau zborul de pe petale
dau câteva ture pe deasupra grădinii
și-apoi se așază cuminți
într-o ordine numai de ele știută
în cartea aflată în curs de citire

cartea e deschisă
acolo unde ieri am ajuns cu cititul
și chiar dacă-s
aceleași capitole ca-n anii trecuți
înscrisul și șoaptele sunt altele