Propoziții pretențioase – Afretam
Încă sunt sub influența….
Să râd, să plâng la văzul ceasului așezat pe frontispiciul holului căruia urma să-i facem de petrecanie? Sau să mă apuc a-i ține hangul după cum nu mă sfiam să parlamentez la nervi? Deloc, doar să mă mir de mândria de a aduce numele localității sârbești – notasem cândva și moneda africană -, fiindcă aveam deja în minte schimbul de replici între purii și se repeta în buclă. ,,Nu te-ai dus la femeia aia…” se reducea la o remontare de tablă între case, legate prin holul cu ceasul, având, pentru pătrunderea soarelui, un luminator pe mijloc. Nu tu pantă ca să scurgă vreun pârâiaș afluent la marele fluviu de pe dolii, nu tu hotărâre de unde să ne pornim la lucru. Și să ne și iasă bine. Clipe afazice. Apoi…. ,,Naiba-n ele de lucrări, tată! Mă duci la toate tâmpeniile de case!” M-a apostrofat. Că ce știu eu, că a fost casa lui Jernea. ,,Și?”, zic, ,,Nu găseau lemnarii altă soluție? Să fi pornit din creastă și să fi coborât cu două dolii mai abrupte pe ambele părți, ca să nu mai clocească apa exact lângă ridicăturile geamurilor de iluminare.” A replicat, magistral, ca-ntotdeauna: ,,Te-ai găsit tu, deștept, să le spui cum și ce să facă! Vrei să strici casa omului.” Chinul de pe lume, soluția unicat ne-mpinsese să desfacem, cu grijă, să reîmbinăm tabla nouă cu cea veche și să determinăm apele viitoare să nu-și facă loc între ea și geamuri. De parcă ne blestemase cineva să tot culegem astfel de complicații…. Dar… toate bune, frumoase și verificate la terminare. Iar de adormea Dumnezeu și n-avea chef de contractul ploios cu tata, fiindcă nu lăsasem acoperișul la fel, tot i-am mai înălțat în capătul de sus și pe la dolii forma până dincolo de luminator, am comandat clienților două găleți pline cu apă și le-am prăvălit, ca la furtună, peste tablă. Și-am văzut cum se afișară năvalnice pâraiele până la deversarea în jgheab, se afluiră exact cum preconizasem. Jos, dezechiparea, spălarea aproximativă, șederea la taclale, laude – ale lui tata, diferite -, întemeiate, trecerea în revistă a obiectelor aduse de ,,dincolo”. Cornel a scos la iveală, din garaj, un mixer, Soundcraft, vechi, din panoplia produselor electronice ale anilor ’80, cu o propunere de vânzare la preț exorbitant. Nici n-am căutat să-l descurajez, nici să elogiez calitățile produsului, deși firma avusese realizări notabile, multe dintre ele regăsindu-se în custodia muzicanților de top ai Râmnicului. Se perimaseră, știam un mixer aproape identic cu cel prezentat la Cristi Periețeanu, unul din gama lui pe la Bebi basistul, Goruș, plus că semăna extraordinar cu Sonor-ul meu rusesc, mai dotat decât Soundcraft-ul lui Cornel. Rezoluția a fost simplă: poate găsești – nu, în minte – pe cineva să-l dai.
Revin la ocolita bătrână, nu cu foarte multe detalii, jgheaburile și burlanele schimbate nu se deosebeau cu nimic de altele. Numai operațiunile de îmbinare a tronsoanelor, până la așezarea pe poziții, preparările saceagurilor și alte mici intervenții preliminare, să zicem că au ieșit din tiparele obișnuite, fiindcă nu era loc în curte și, ca vorba românului, băgător de seamă și aflător în ciorba altuia, ne-am întins sculele și produsele de manufactură ,,ca țiganii pe stradă”. Unde altundeva?
Tăind pe diagonală strada Transilvaniei, spre Matei Basarab, nu puteam nimeri la alt tip proprietar: o bătrână mai bătrână. Nouăzeci de ani, dar încă pe picioarele ei. Și, și. Trup și minte încă treze. Trimisese pe cineva, la sfatul fratelui, o cunoștință mai veche din anii ’90, din vremurile primilor taximetriști particulari ai orașului.
