Spații culturale nr. 43 (12)
Cărţi prezentate de:
Petre ISACHI
Aforistul în era transdisciplinară (1)
„Profesiunea de actualitate”, ne spune cu fermitate şi ironie Vasile Ghica, în volumul său de debut Surâsuri migdalate, Editura Junimea, 1989, este cea de „coautor”. Cu luciditate, aforistul tecucean nu-şi atribuie funcţia/ identitatea de „autor” al cugetărilor sale, deoarece ştie că literatura/ filosofia/ ştiinţa exprimă în realitate un etern „bellum omnium contra omnes”, cum ne argumentează filosoful englez Thomas Hobbes, în celebra şi controversata sa carte Leviathan apărută în 1651. Este firesc ca în războiul tuturor contra tuturor, scriitorii să-şi conteste reciproc, în spiritul timpului, Ideile, încât nimic nu mai pare adevărat, original, de necontestat. Adevărul cel care „ca şi păcatul mumei Eve/ De faţă-i pretutindeni şi pururea aeve” (Eminescu) este ceea ce caută cu o răbdare benedictină şi o perseverenţă sisifică şi în vol. următor, Cristale de fum, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1990, „coautorul” tecucean, ajungând să constate cu stupoare că „şi asta s-a mai scris”… Dar fascinaţia pentru genul aforistic, pentru „filosofia practică”, pentru paradoxul născut dintr-o necesitate specific (post)modernă de demitizare/ demistificare etc. l-au salvat de căderea în zădărnicie şi l-au determinat să se considere „coautor” cel puţin al „autorilor” selectaţi în cartea S. O. S. Iubirea! antologie de aforisme, Editura Alma, Galaţi, 1995, gânditori ce-i inspiră cele 22 de teme-idei/ secţiuni tematice, regândite, actualizate şi reinterpretate într-o viziune postmodernă. Cititorul va remarca, citindu-i maximele, că-şi iubeşte Ideile ca pe o femeie frumoasă, în spiritul lui Robert Musil: „O idee trebuie iubită întocmai ca o femeie. Să fii fericit ori de câte ori revii la ea. Fiindcă o porţi mereu în tine. Şi fiindcă o cauţi pretutindeni în afară de tine”. Tema preferată a lui Vasile cel Mare Ghica este cunoaşterea, „chestiunea-mamă” (P. Valery) ce este prin natura ei „determinare şi relaţie” (P. P. Negulescu), necesitate vitală şi putere a spiritului.
Ideea de cunoaştere concentrată de A. France în maxima: „Cunoaşterea – sursa de griji, de nelinişti şi necazuri” (pp. 3 – 6) este dezvoltată, nuanţată, trădată, actualizată în antologia S. O. S. Iubirea! de 79 de ori (sper să nu fi numărat greşit!) confirmând firea sentenţioasă a „coautorului” din Priponeştii Galaţiului şi mai ales teza că literatura sapienţială nu este un simplu fenomen de contaminaţie, de mimetism livresc, ci mai curând – „epidemie de înţelepciune”, ce pune inteligenţa iscoditoare a cititorului, în slujba unui moralism elevat. Citez pentru lectorul sapienţial, câteva apoftegme deV. Ghica, rugându-l să observe procesul de revizuire, de distilare, de filtrare lucidă a stărilor şi reflecţiilor, de recristalizare cognitivă, urmând tehnica palimpsestului gnomic: * „Cunoaşterea – un viciu care ne-a scăpat de Paradis”; * „Frica de deşert a înălţat piramidele egiptene”; * „Ştiinţa continuă să fie fratele Cain al artei”; * „Cultiv îndoiala, chiar dacă lucrurile sunt clare. Şi mă simt mai filosof”; * „Arta tulbură, ştiinţa îngrozeşte”; * „Ideile mari se nasc din cel mai desăvârşit haos”; * „Mă caut. Este una din marile mele speranţe”; * „Unii mă urăsc, pentru că mă cunosc, alţii pentru că-i cunosc”; * Dintre însuşiri, prima care se pensionează este curiozitatea”; * „Cerul era cândva căptuşit cu visuri. Acum – cu sateliţi”.
Pentru ca cititorul să observe palimpsestele gândirii aforistice, îl vom raporta pe V. G. , citând din mari gânditori ai umanităţii aleşi la întâmplare, ce au trăit în epoci şi contexte diferite. Desigur, avem în vedere aceeaşi temă: cunoaşterea, autocunoaşterea: * „Toţi oamenii au de la natură dorinţa de a cunoaşte” (Aristotel); * „Cu cât cunoşti mai mult, cu atât iubeşti mai mult” (Leonardo da Vinci); * „E mai bine să studiezi oamenii decât cărţile” (Fr. de La Rochefoucauld); * „Realitatea se creează prin însuşi faptul cunoaşterii” (Camil Petrescu); * „Făptuieşte-ţi fapta şi te cunoaşte” (Platon); * „Mai înainte de orice, vreau să fiu adevărat” (Stendhal); * „Una e să ştii adevărul despre tine însuţi, şi alta să-l auzi spus de altul” (A. Huxley). Şi celelalte 21 de secţiuni tematice ale antologiei S. O. S. Iubirea! reconfirmă (in)fidelităţile/ trădările specifice aforistului contemporan ce reconfigurează aforismul tradiţional, folosind tehnica palimpsestului şi retorica începutului/ sfârşitului continuu. Ideile trăite ale unor scriitori celebrii capătă forme postmoderne, împrumută spiritul timpului, într-un stil ce confirmă butada lui Buffon. Parafrazându-l: Stilul antologiei este însuşi Vasile Ghica. Dar să vedem temele de la care pleacă coautorul „cristalelor de fum”: S. L. Lec: Mitul – bârfa îmbătrânită; Malraux: Secolul al XXI – lea va fi religios sau nu va fi deloc; A. Suarès: Evoluţia joc de formule şi ghicitori; E. Zola: Idealul – val în spatele căruia poţi să-ţi permiţi orice; Balzac: Gloria – tristă marfă! Costă mult şi nu durează; Baudelaire: Iubirea – crima în care nu te poţi lipsi de un complice; V. Hugo: Arta dă aripi, nu cârje; J. de Despinasse: Pasiunea – un ascetism profan; V. J. Ghika: Fericirea: ceea ce cauţi pentru tine şi nu găseşti decât la altul; Alfred de Vigny: Iluzia – leac împotriva plictiselii; Paul Claudel: Natura – o imensă ruină; N. Titulescu: Destinul – scuza celor slabi şi opera celor tari; M. Ralea: Istoria – ceva mai mult decât un etern plagiat; K. Liebknecht: Războiul – o porcărie glorioasă; W. Shakespeare: Timpul – acest cormoran care devorează totul; Buzura: În secolul nostru suntem cu un picior pe lună, iar cu celălalt în neolitic; Dintr-o anecdotă populară: Nu vreau nimic decât să moară şi capra vecinului; N. Bălcescu: Un prost găseşte totdeauna unul mai prost ca să-l admire; Horaţiu: Cusururi au toţi. Mai bun e cel ce le are mai mici; O. Wilde: Moartea – singurul lucru căruia nu-i poţi supravieţui; Barbu Paris Mumuleanu: Barem cât trăim să ne veselim.
Cuvintele „înaripate” (ca să folosesc expresia lui Homer din Iliada) din antologia S. O. S. Iubirea! conferă reflecţiilor cu caracter de generalitate – sentinţă, apoftegmă, maximă, cugetare – reale valenţe estetice în care sunt topite concepţii şi principii de etică (aforistul îşi îndrumă firesc, cititorul spre virtute) sociologie, politologie, teologie, istorie etc. Scriitura este acompaniată de o muzică postmodernă ce ne „sugerează ritmul unui joc sălbatic sau al unui marş funebru, ritmul unei romanţe visătoare sau al unui imn războinic. Muzica aceasta – spiritul timpului” (L. Blaga). Iată câteva apoftegme cu evident caracter de axiomă, ce ilustrează arta compoziţiei aforistice: conciziune, claritate, proprietate, densitate ideatică etc., ştiinţa vieţii, morala ca „religie universală, fiică a justiţiei şi a cunoaşterii”, dar şi „fiică a liberului arbitru”, (in)conformismul ironic, rătăcirea tragicomică a individului etern. Tendinţa spre umor, incisivitate sarcastică, ironie, paradox, satiră etc. potenţează veşnicile slăbiciuni ale firii omeneşti (frica, prostia, disperarea, lenea etc.) însoţite de vicii fără leac (ipocrizia, invidia, duşmănia, laşitatea, minciuna etc.) şi modifică alchimia aforismului-palimpsest. Moralistul Vasile Ghica se dovedeşte, după o expresie a lui J. Cocteau, un „estet al sufletului”: * „Râsul – un dans în jurul fricii”; * „Devii filosof când afli de existenţa nopţii”; * „Mint şi îndrăgostiţii. Dar în şoaptă”; * „Prostia are oroare de anonimat”; * „Nimeni nu se grăbeşte să toarne lapte în cucuta lui Socrate”; * „Ne minţim zilnic crezând că tragem pe sfoară secolul”; * „Gioconda surâde tuturor. Mai ales timpului”; * „După unii urmează uitarea; după alţii – potopul”; * „Orice om este liber să se scape pe el în faţa istoriei”; * „Geniilor li se iartă orice. Dar mult mai târziu”; * „Zăpada nu este decât o stare sufletească”; * „Mai poţi gusta ironia când eşti etichetat drept mare scriitor?”; * „Lenea interzice orice paradis”; * „Criticul care nu înţelege nimic este liber să spună ce vrea”; * „Coasta lui Adam rămâne totuşi izvorul nestatorniciei”; * „Colivia vulturului este cerul”; * „Scara poate fi rezemată de soare. Dar şi spânzurată în pivniţă”; * „Ce anturaj select a avut Iuda! Şi la ce i-a folosit”; * „Grăbeşte-te Sisif! Te aşteaptă sus Prometeu!” etc.
Cititorul va fi remarcat deja interferenţa de idei şi combinaţii noi şi, cum scria cândva D. Diderot, arta scriitorului de a îmbrăca raţiunea în metafore, voinţa sisifică de a-i pune în valoare spiritul celui care-l citeşte/ gândeşte. „Coautorul” evită pe cât posibil, banalităţile, platitudinile, locurile comune, truismele, plecând, probabil, de la adevărul exprimat de Cehov: „Spiritul este singurul lucru care rămâne imuabil în tot Universul”. Antologia S. O. S. Iubirea!, în fapt, o selecţie din volumele anterioare: Surâsuri migdalate şi Cristale de fum, este deopotrivă o judecată de existenţă/ o judecată de valoare ce cuprinde cvasitotalitatea temelor şi motivelor specifice literaturii sapienţiale: virtute, viciu, nemurire, talent, geniu, viaţă, moarte, ignoranţă, soartă, destin, jertfă, libertate, patrie, educaţie, iubire, popor, gelozie, ideal, prostie, egoism, artă, cunoaştere, religie, interes, vanitate, caracter, minciună, prejudecată, glorie etc. Vasile Ghica îşi afirmă radical „adevărul sceptic” şi optează („Cât nu murim, optăm”) pentru libertatea creaţiei. Se ştie, literatura este fiica libertăţii. Asemenea lui Sartre, crede că esenţa omului, fatalitatea lui de a fi, este liberul arbitru. În consecinţă, configurează întreaga problematică în imanenţa exclusivă a umanului. Condamnat la cugetare, aforistul, pe care-l veţi întâlni şi în Antologia alcătuită de Lucian Borleanu, Aforisme, Maxime şi Cugetări. Desculţ în univers de gând situează apoftegma între un Sein (ceea ce este) şi un Sollen (ce trebuie să fie).
În mod sigur, scriitorul tecucean este un „ales al îndoielii” ce-şi potenţează obsesia de a măsura înălţimea unei idei după (dis)confortul pe care-l provoacă: * „Ce păcat că luciditatea nu are aripi” * „Uneori borurile pălăriei indică şi orizontul” * „Nu ne mai ajunge o singură Ariadnă” * „Nu cumva Narcis a fost, totuşi, femeie?” * „Pentru idei s-a murit întotdeauna. Celelalte boli sunt supuse modei” * „Atras de civilizaţie, câinele a optat definitiv: osul şi lanţul” * „Gândurile încolţesc de regulă pe ghimpi” * Ce i-ar putea spune oare Don Juan, Julietei?” * „ Accept până înţeleg. Apoi neg” * „Şi în artă, urmele de nisip conduc spre deşert” etc. Se naşte întrebarea dacă în infinitul şir al cugetătorilor ar trebui să existe ierarhii? Personal nu cred că Avicena i-ar fi superior lui Vauvernargues! Ierarhiile de acest tip sunt false. Înţelepţii autentici nici nu cred că au asemenea vanităţi. Ei ştiu, cum spunea Solomon, că nici un lucru din câte există sub soare, nu este altceva decât deşertăciune. Sunt convinşi mai ales de paradoxul exprimat de Sfântul Pavel: „Înţelepciunea acestei lumi la Dumnezeu este nebunie. Astfel că cel ce ştie mai mult ştie mai puţin”!? Dacă comparăm reflecţiile lui Ghica despre „crima în care nu te poţi lipsi de un complice” din antologia S. O. S. . . .! vom ajunge la aceleaşi desfătări intelectuale/ spirituale, sufleteşti, filosofice etc. pe care le-au eternizat cândva, Homer: „Răul stă cu răul”; Salustius: „Veninul şarpelui se adaugă la veninul scorpionului”; Platon: „Răul se întristează pentru că s-a pierdut alt rău”; Avicena: „Nu multiplica răul cu alt rău”; Sfântul Augustin: „ Nici un lucru nu a fost şi nici nu va fi pe lume, mai rău, dar nici mai bun decât femeia” şi nici azi, nici mâine nu vom afla cine „ştie mai puţin” etc.
Aforistul contemporan de tipul lui V. G. este obligat de terţul inclus, să fie trans, cu alte cuvinte şi prim şi dincolo, cum ar spune părintele transdisciplinarităţii, Basarab Nicolescu, adică să fie simultan imanent şi transcendent, să găsească fuziunea dintre prim şi dincolo. Acelaşi fizician şi filosof care susţine că „temelia eticii nu poate să fie decât transcendentală” vede fundamentul drepturilor omului format din (observaţi alchimia!): libertate, iubire şi transdisciplinaritate . Toate aceste trei concepte-cheie se regăsesc personalizate în spiritul apoftegmele lui V. Ghica, confirmând opinia noastră că reflecţia aforistică este prin excelenţă supusă misteriosului terţ inclus. Parafrazându-l pe Basarab Nicolescu şi avansând în nivelul terţiar, susţinem teza că aforismul (nu şi aforistul) este prin definiţie transnaţional şi transreligios. Citez din cartea prof. dr. docent Pandele Olteanu, Floarea Darurilor (Fiore di Virtu) Studiu, Ediţie critică pe versiuni, după manuscrise, traducere şi glosar în context comparat, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pentru a demonstra că aforiştii „traduc” în scriitură, întotdeauna un „alt nivel de Realitate”, desigur, dintr-o viziune transdisciplinară: „Invidia care este viciul opus virtuţii iubirii este de două feluri. Unul e când suferi, – sau îţi pare rău, – de binele altuia. Altul e când te bucuri de răul altuia. Dar fiecare dintre aceste două feluri de invidie poate să fie spre bine: pentru că e bine să te bucuri de răul altuia ca să-l pedepseşti. Şi să-ţi pară rău de binele altuia ca să nu devină mândru”. Umanitatea cred că a trăit dintotdeauna în transdiciplinaritate, dar fără să o conştientizeze. Permanent s-a „tradus” dintr-un nivel de realitate, într-un alt nivel de Realitate. Îmi amintesc, de pildă, că G. Călinescu reitera în faţa studenţilor săi: „eu nu am citit niciodată o carte, eu am tradus-o”. În comunicarea aforistică, traducem şi suntem traduşi, fără să uităm expresia de obârşie italiană: traduttore, traditore. „Era transdisciplinară”, de care reflexivul Vasile Ghica este în mod firesc contaminat, susţine B. N., va fi era traducătorilor, a celor ce traduc în limba noastră macrofizică, ceea ce se petrece la un alt nivel de Realitate”.
Practic, lucrurile se complică pentru că „limba macrofizică” implică tot atâtea coduri de comunicare, câte limbi şi dialecte sunt pe glob (peste 3500, după o statistică mai veche a Academiei Franceze). Traducerea oferită de autorul de cugetări, Vasile Ghica potenţează „trădarea” ce se naşte în translaţia de la realitatea cuantică la realitatea macrofizică. Longevitatea gândirii aforistice este asigurată de terţiul inclus ce tinde să înlocuiască binaritatea. Nu e greu de observat: lingvistica nu poate exprima/ traduce realitatea cuantică, încât autorul lucrării Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund” nu ezită să afirme tranşant: „Singurul limbaj universal e acela al comunicării transligvistice”. Doar comunicarea translingvistică poate capta spiritul timpului care – se ştie – este simultan transcendent şi imanent. Aşa se explică de ce aforismele lui Vasile Ghica ne oferă aparent doar „o înţelepciune de fiecare zi” (Basarab Nicolescu) ce ne sugerează că transistoria aforismului este istoria tuturor maximelor şi reflecţiilor din literatura universală de la origini până mâine: * „Nici o femeie părăsită de Don Juan nu s-a sinucis”; * „Lumea este un teatru care tinde spre bordel”; * „ O singură Golgotă ne-ar fi fost deajuns: iubirea”; * „O femeie îndrăgostită vede şi într-un Quasimodo, un Făt-Frumos”; * „Singurul furt graţiat din oficiu este sărutul” etc. După cum aţi observat pentru orice autor de aforisme, demersul transdisciplinar este obligatoriu şi ecumenic. De aceea cred că aforismul este transnaţional şi transconfesional.
Poetica aforismului aflată încă sub umbrela inefabilului ascunde o gnoseologie, o filosofie a transdiciplinarităţii, încât aforismul este în primul rând cunoaştere poetică, apoi cunoaştere matematică, filosofică etc. În mod paradoxal, cunoaşterea poetică este mai „ riguroasă decât cunoaşterea ştiinţifică” care este exactă, dar nu riguroasă. Vasile Ghica poetizează în primul rând ontologic şi apoi estetic. Lirismul reflexiv pare creat după o ecuaţie magică din poetica cuantică (o sintagmă fatal cacofonică în limba română) teoretizată de Basarab Nicolescu: Ştiinţă + Iubire = Poezie/ Aforism, adăugăm noi. Pentru plăcerea estetică/ sapienţială a cititorului mai notez câteva reflecţii din vol. Surâsuri migdalate: * „Nucleul generozităţii îl constituie cuvântul, nu banul”; * „Niciodată prostia nu încape în albia ei”; * „Când nu a mai avut putere să vorbească, arta a ţipat”; * „Cum să ajungă poet, dacă nici o femeie nu l-a părăsit”; * „Sufletul meu tot mai orfan de fântâni”; * „Omul – singura creatură din univers dotată cu geniul catastrofei”; * „Libertatea interioară e ca o femeie frumoasă. Trebuie să o cucereşti în fiecare zi” etc. De observat că deplasarea poeticului se produce de la concept la concret. O alchimie necesară ce metamorfozează conceptul în fapt poetic. Gândirea aforistică îşi află rădăcinile în gândirea poetică? Sau este exact pe dos? Dar cunoaşterea poetică „este cunoaşterea cuantică a terţului inclus”, cum teoretizează B. Nicolescu, care crede în noutatea ireductibilă a viziunii cuantice.
Să fie poezia (inclusiv poezia gnomică/ apoftegmică) „suprema aproximare cuantică a lumii”? Dacă studiem ce se află între şi dincolo de ideea aforismului, remarcăm că doar trăirea dă sens cuvintelor, altul decât cel din dicţionare: * „Şi-a ales ziua sinuciderii. A fost singura lui libertate”; * „Realitatea – o rană în aripa dorului”; * „Sufletul un mare poliglot”; * „Totul e esenţial. Din moment ce orice amănunt poate ucide” * „Numai stratul de incultură te poate ajuta să te consideri original”; * „Nici noi nu am rămas în paradis, dar nici şarpele”; * „Mila nu iartă, umileşte” etc. Cititorul a observat deja: cuvintele se prostituează, dar cuvântul cu ultim înţeles rămâne „mort”/ mut, încât valoarea gnoseologică şi estetică a maximei este dată de „duhul inanalizabil” ce sugerează că resortul poeticii aforismului exclude logica binară manifestată cu da şi nu, în favoarea logicei ternare fuzionată. Putem afirma fără să greşim că poetica aforismului „amuţeşte” cuvintele. Iată şi opinia filosofului cuantic despre această opinie aparent paradoxală: „Un cuvânt nu este făcut pentru a fi rostit, ci pentru a fi gândit, simţit şi privit. Astfel un cuvânt rostit este un cuvânt blestemat” (Basarab Nicolescu). În termenii poeticii literare tradiţionale, aforistul Vasile Ghica „blestemă” cuvântul într-o combinaţie de romantism (inspiraţia este în primul rând divină), de neoclasicism raţionalist şi de suprarealism baroc. La reflecţiile, maximele de tipul celor cultivate de scriitorul tecucean, esenţial este (d)efectul, iar în acest sens, retorica în sintaxă calofilă potenţează (in)fidelitatea faţă de ceea ce exprimă. Prin urmare, potenţează o gândire prostituată. Împărtăşim în acest sens opinia că „prostituarea gândirii este cea mai veche meserie a lumii”. Câtă prostituare a limbajului, atâta regres. Unii spun progres! De regândit.
Doar unificarea ternară: subiect – obiect – terţiul inclus poate face efectiv tranziţia spre revelaţia transumanismului, ce se opune antiumanismului şi retoricii apocaliptice: * „Înălţăm zilnic în noi un pios altar fricii”; * „Bătrâneţea, un soi de aclimatizare cu infinitul”; * „Când caracterizezi pe cineva trebuie să fii ori generos, ori diplomat”; * „În dezordinea lexicală, zvâcneşte poezia ca puiul în ou”; * „Lectura poate fi un hobby, scrisul – niciodată”; * „Şi virtuţile te pot ţine în genunchi”; * „În fiinţa iubită căutăm labirintul, nu linia dreaptă”;* „Învingătorii rămân. Circumstanţele se volatilizează”; * „Spiritul nu dispare decât prin sinucidere”; * „Câţi scriitori mediocri ar accepta să devină nişte anonimi geniali?”. Terţiul inclus este actual, omniprezent şi pentru că în esenţa sa, Ghica rămâne un entuziast. Nu ucide mirarea (înţelepţii trăiesc în Valea Mirării, nu – în Valea Plângerii) nu elimină afectivitatea şi creează „înţelepciunea de fiecare zi” (N. B.). Visează probabil, o „lume deopotrivă cuantică şi poetică”, o lume ce ar putea să se conducă după etica virtuţii. O lume pătrunsă de două adevărate revoluţii: revoluţia cuantică şi cea informatică. O lume guvernată de logica terţiului inclus, în care cauzalitatea liniară este abolită şi în care discontinuitatea poate fi gândită şi trăită. Aforistul trăitor în era transdisciplinarităţii recunoaşte infinitul conştient şi caută permanent un alt nivel de Realitate.
(continuarea în nr. următor al revistei)
Camelia Manuela SAVA
În Agora literară a lui Teo Cabel
După două volume de poezii – Tablouri fără semnătură (Editura Lorilav, 2010) și Merg mai departe (Editura Editgraph, 2012), buzoianul Teo Cabel a surprins, de curând, cu o nouă apariție editorială: Prezențe în Agora literară, Editura Rafet, 2015, debutând, astfel, cu un volum inedit de recenzii.
În cartea domniei sale, își găsesc locul cuvenit, chiar se împrietenesc, nume cunoscute contemporanilor care se preocupă de arta scrisului: prozatori, poeți și poetese, eseiști, memorialiști sunt prezentați în câteva tușe critice, autorul scoțând în evidență câteva din publicațiile recente, pe care le trece prin sita parcimonioasă, dar corectă a lecturii personale.
Atrage atenția în mod deosebit prefața cărții, semnată Ion Roșioru, care îl situează pe Teo Cabel ca „urmaș de nădejde al celor ce în Buzău au oficiat decenii în șir actul critic: Marin Ifrim, Dumitru Ion Dincă, Valeria Manta Tăicuțu, Stan Brebenel” și alții, grupați în jurul revistelor de cultură din arealul de sud-est al țării. Totodată, prefațatorul îi face un portret succint și clar celui care are îndrăzneala alcătuirii unei agora de sorginte literară: „orice conducător de cenaclu oficiază implicit și un ritual critic cu predilecție de întâmpinare. Este și cazul lui Teo Cabel, mentorul cenaclului literar AntePortas din Buzău. Tânărul literat își adună într-un volum exegetic o parte din cronicile pe care i le-au prilejuit o serie de scriitori de dincoace și de dincolo de Prut.”
Exegezele lui Teo Cabel demonstrează o pătrundere profundă în universul lecturii, cu dorința de a scoate la suprafață sensuri și simboluri noi, prin prisma unui filtru critic e coerent și pertinent. Pentru Teo Cabel, a scrie înseamnă răspundere și responsabilitate, înseamnă asumarea opiniei, sine ira et studio. Este printre puținii aleși să intre cu un respect adânc în lumea hârtiei, în imaginarul fiecărui autor recenzat, fie prozator, fie poet. Nu o face pentru că i se cere, nu o face pentru că este dator cuiva, nici din dorința de a primi laude sau glorie, ci pentru că iubește literatura, iubește scrisul, căruia se dedică mereu cu ostentație demnă de admirat.
De la început se remarcă titlurile alese pentru a reda esențialul cronicilor, aruncându-ne într-un orizont de lectură ce se va desfășura sub ochii noștri ca un ritual inițiatic. Așa sunt primele sintagme ce dau titulatura subcapitolelor referitoare la Culiță Ioan Ușurelu – „Invitație în agora literară – Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri”, Ca în poveștile de iarnă” (pentru subcapitolul dedicat lui Marin Ifrim) sau „În căutarea paradisului pierdut” în cazul lui Dumitru Dănăilă. Alte subcapitole au titluri metaforico-filosofice: „Fascinația realului și realitatea fantasticului” (la Dan Manciulea), „În mantia paradoxului”(pentru romanul Robul zarului al lui Dumitru Dănăilă), Flux de sensuri și imagini”(Laurențiu Belizan), dar sunt trimiteri directe, folosindu-se titlul original al cărții recenzate: Iubire fără sfârșit (Traian Cristea), Templu ruinat (Tatiana Dabija) sau Sfeșnic în rugăciune (Traian Vasilcău), Sub gutui (Costel Suditu). Aprecierile sunt atent alese și subliniază grija pentru cuvântul care exprimă și se exprimă, sensibil și frust: „a cincea cămară a inimii”(Daniela Șontică), „O bornă pe Drumul poeziei”(Florina Isache) sau „Acces…La plutire pe cerul poeziei”(Elena Radu), „O carte cât o viață” (Horia Stoicanu) etc.
Marele merit al lui Teo Cabel, e că, spre deosebire de unii dintre confrații săi, care își încearcă ascuțișul sabiei în turniruri critice de genul recenzării, stăpânește frâul frazelor, autodidact și inventiv, intuitiv și expresiv. Curgerea ideilor fluide, simplitatea și corectitudinea sunt atuuri cu care pornește demersul analitic. Sunt trecute sub lupa sufletului său romane, povești, poeme, memorii, se fac referiri interesante la contextul care a generat apariția cărților sau la legăturile dintre oameni și cărți, dintre cărți și alte cărți.
Niciodată opiniile critice exprimate nu sunt gratuite, autorul nu a dat tiparului aceste rânduri doar de dragul de a fi considerat un analist bun, ci se poate observa că miezul minieseurilor critice este când dulce-acrișor, când fierbinte sau mai depărtat de sucul latent al marii literaturi. Formația poetică se întrevede în muzicalitatea unor pasaje, cu toate că subiectivitatea ca și implicarea afectivă dau un farmec aparte și nu strică nimic din edificiul agorei. Uneori, cititorii vor fi surprinși de elipsa predicatelor, dar totul curge ca într-un creuzet al timpului în care se plămădește cu migală universul ficțiunii, disecat cu mlădieri de cuvinte. Exemplificarea ideii se face cu o notă firească și (deși, așa cum se mai întâmplă și la case mai mari, mai poate fi făcută o adenda – din pricina tehnoredactării – corectura mai scapă uneori din vedere) este de bun augur această apariție a unei miniantologii de eseuri critice, pentru că vine să îmbogățească o panoplie literară contemporană atrăgătoare, ce poate fi a noastră, a tuturor.
Cornel GALBEN
ALTE SUBTILE SEMNE DE CARTE
La un an după ce a lansat primele Semne de carte, Rodica Lăzărescu revine cu al doilea volum de cronici literare (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2015), de data aceasta sub auspiciile Asociației „Renașterea râmniceană“, inițiatoarea unui proiect ce a înlesnit valorificarea manuscrisului, apreciat favorabil de juriul Festivalului Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu“, care l-a distins cu Premiul „Dumitru Pricop“.
Încorsetată de regulamentul concursului, ce limita numărul de pagini trimise spre jurizare la 120, împătimita de lectură care este a fost nevoită să grupeze în sumar cam cu o treime mai puține „Gânduri despre prieteni” decât în volumul anterior, dar la fel de consistente și de percutante, semn că exercițiul său critic e unul solid și de durată, util atât autorilor consemnați, cât și cititorilor cărora le recomandă cărțile acestora.
Consecventă cu sine în primul rând și dornică să cunoască, pe cât posibil exhaustiv, opera celor ce i-au încredințat cărțile spre lectură, cronicarul de la Pro Saeculum revine la șase dintre scriitorii întâlniți în paginile Semnelor de carte precedente, îndesând ochiurile unei plase ce se întinde nu numai asupra literaturii române contemporane, ci a întregii literaturi din arealul românesc și nu numai, întrucât nu lipsesc nici conexiunile cu literatura universală.
„Om al documentului și al informației precise”, ca să folosim o sintagmă atribuită de acribioasa autoare lui Niculae Gheran, Rodica Lăzărescu își întinde antenele spre toate orizonturile, reîmprospătând lecturi mai vechi, comparând, făcând asociații și trimiteri, disecând frazele până la amănunt, entuziasmându-se în fața reușitelor, șfichiuind neîmplinirile și acroșându-și propriii cititori cu citate excelent alese, construind la rândul ei o poveste în poveste, nu de puține ori chiar mai incitantă decât cea a confraților, cărora le conturează un profil credibil și demn de urmărit.
Comentând, bunăoară, ultimul volum al tetralogiei „Arta de a fi păgubaș”, nu se mulțumește doar cu incursiunea în universul fabulos al celorlalte trei, ci apelează și la corespondența on line cu prozatorul bucureștean, aducând elemente noi, pe care cititorii lui N. Gheran n-aveau cum să le cunoască. Iar bisturiul său critic operează în profunzime, limpezind o operă ce te îmbie acum altfel la lectură și revelând „excepționalele calități de scriitor” ale acestuia, veridicitatea narațiunii, umorul, ironia implicită, remarca amară, voit naivă, revoltele (scârbită, încărcată de obidă/năduf, împinsă la disperare), incursiunile în memoria naratorului etc.
Însușindu-și, la rându-i, foarte bine „lecția aglomerării de fapte pe spații mici”, aplicatul critic izbutește să gloseze, în doar nouă pagini A5, pe marginea unei zecimi dintre cele 66o de fișe consacrate de Grigore Traian Pop poeților contemporani, vădit fermecată de acest „proiect îndrăzneț și cronofag”, dar mai ales de „drastica sancționare a celor care acceptă, îndepărtându-se de actul critic propriu-zis și de propria lor menire, să scrie elogios Dumnezeu știe din ce resorturi, girând astfel nonvalorile”, de diapazonul „extrem de bogat” al ironiei și de felul cum „criticul și istoricul literar sancționează drastic și prompt cultura precară a autorilor, lipsa de proprietate a termenilor, agramatismele”. Solidară cu autorul, Rodica Lăzărescu desființează, în 13 rânduri, profesionalismul editorilor de la Tipo Moldova, semnalând „multele neglijențe de culegere neîndreptate de corectură”, care amărăsc și sporesc exasperarea celui „înhămat, de bunăvoie, ce-i drept, la această muncă sisifică, obligat să mistuie stupiditățile pretinșilor poeți”.
Spre deosebire de G.T.P., ea a avut parte de lecturi cu totul agreabile, care i-au pus iute în mișcare condeiul sprințar, încântat să navigheze printre scrisorile adunate conștiincios în ultimele decenii de „rigurosul istoric literar” Constantin Călin, „om păstrător”, cum l-a definit Ion Rotaru, și în care descoperă o „cutie” cu „nenumărate piese de puzzle”, ce-i procură „imaginea unei epoci, o mină de aur pentru orice istoric literar interesat”, printre calambururile lui Marcel Mureșeanu, ale cărui „jocuri cu vorbele, jocuri cu sensul cuvintelor, scânteietoare giumbușlucuri lingvistice ale unui hâtru, pe deasupra bun cunoscător al subtilității limbii” le transferă, în parte, și celor ce n-au ajuns încă să pipăie al V-lea volum de Monede și Monade, printre eroii „excepționalului roman” al lui Ștefan Mitroi sau cei ai prozelor lui Mihai Hafia Traista, „dotat cu umor subțire”, printre „holograme livrești, amintiri culturale, actualizate într-o tehnică intertextualistă bine stăpânită” de „auto-ironic”-ul Bogdan Ulmu, printre boemii lui Mihai Neagu Basarab, care sintetizează în eseul său, cu „nostalgie, cu inteligență, cu umor, cu amărăciune, în acea notă de râsu’-plânsu’”, un fel de „infrastructură indispensabilă manifestării fenomenului” și, sigur, printre multe alte pagini nu mai puțin captivante.
Între acestea, convorbirile lui Vartan Arachelian cu Seniorul Corneliu Coposu, reeditate cu prilejul Centenarului acestuia, o îndeamnă să reașeze în tipare portretul distins al celui ce a învins brutalitatea comunistă și a dus mai departe spiritul Blajului, tot așa cum Viorel Savin, la Bacău, l-a readus în atenție pe, după el, uitatul pictor Nicu Enea, alcătuind o culegere de texte referitoare la viața și opera artistului, cu intenția vădită de „reașezare pe soclul ce i se cuvine”. Salutând acest „demers necesar pentru mai dreapta cinstire a pictorului”, erudita autoare cade în plasa celor „câteva mici îndreptări și adăugiri obligatorii biografiei pictorului” saviniene, neștiind că data corectă a nașterii fusese de mult clarificată (a se vedea, de pildă, profilul din Personalități băcăuane, vol. IV, apărut în 2010, dar nebăgat în seamă de antologator) și că dramaturgul băcăuan, îndreptând o eroare (cea cu anii de școlarizare), comite, la rându-i altele, oficializând, bunăoară, tot cu „prea multă îngăduință față de detalii” că „marginalizatul” pictor și-a cunoscut viitoarea soție în toamna anului 1925 și nu în luna mai, cum e corect.
Deși destul de exigentă, după cum o știm și a dovedit-o în atâtea rânduri, criticul Rodica Lăzărescu mai scapă din vedere că propriul text, cronica la romanul Urma, „erezia eretică” scrisă de prozatorul Adrian Alui Gheorghe, a apărut și în sumarul primului volum, aspect ce nu deranjează la urma urmelor, întrucât recomandă o carte incitantă, spre care se vor putea îndrepta și cei ce nu au dat de ea cu întâiul prilej.
Dintre autorii care beneficiază de atenția sclipitoarei cronicare mai fac parte scriitorii Constantin Cubleșan, „salahorul propriei sale pasiuni”, cu o consistentă antologie de interviuri acordate confraților și reunite acum, la a 75-a aniversare, Marin Iancu, chiar cu două consemnări, una despre dicționarul dedicat personajelor lui Marin Preda, alta despre monografia consacrată satulului în care a văzut lumina, Livia Ciupercă și Adrian Jicu, aceștia cu originale contribuții la scoaterea din anonimat a convorbiristului Teodor Al. Munteanu și, respectiv, la relectura operei lui „Mon cher Basile” Alecsandri.
Originală, din punctul nostru de vedere, este și modalitatea prin care mereu imprevizibila și inventiva profesoară bucureșteană înțelege să-și exprime gândurile vizavi de eseul universitarului băcăuan, în speță cu o misivă a Bardului către „Mon cher Adrian”, „împăcat și mulțumit” de ce grăiește mai tânărul confrate, cel puțin în finalul cărții, încheind cu o sintagmă ce ne privește pe toți: „avem mai mult ca oricând nevoie să continuăm a ne legitima identitatea”.
Acest gând transpare și din cele două cărți ale smeritului în parte Flașnetar din Bacău, dar, pentru a nu-l sminti întru totul, îl lăsăm în plata Domnului și în seama cititorilor, cărora le recomandăm și această sprințară culegere de cronici, scrisă cu dragoste și respect pentru munca autorilor și pentru limba română, doldora de observații în genere obiective, edificatoare pentru starea actuală a scrisului contemporan și pentru evoluția din ultimii ani a percutantului critic aflat în fruntea revistei focșănene, deschisă după cum se poate observa nu doar arealului moldav, ci întregii literaturi de calitate.
Stan BREBENEL
FOTOLIUL CU AMINTIRI
Recent, am intrat în posesia unei noi cărţi scrisă de cunoscutul critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist şi realizator de emisiuni TV, Alex. Ştefănescu. Este vorba de Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări, ediţia a II-a, apărută la Editura Curtea Veche în anul 2011. Pe coperta a IV-a Tudorel Urian are o părere tranşantă: „În actuala încrengătură de amiciţii/inamiciţii care înconjoară persoana lui Alex. Ştefănescu, volumul de evocări al criticului, intitulat Bărbat adormit în fotoliu: Întâmplări (în care este vorba de scriitori cunoscuţi), are toate şansele să devină un bestseller”. Şi aşa este pentru că volumul se citeşte cu plăcere, cu emoţie, cu interes. Descoperim o lume aproape dispărută, o lume a lui Alex. Ştefănescu, dar şi a noastră a tuturor. Pentru a intra în ea autorul ne ia de mână ca pe nişte copii şi ne invită în cele mai dragi locuri inimii sale. Sunt amintiri afective, foarte vii, amintiri prin care îşi recompune copilăria şi tinereţea ca într-un joc de puzzle. Ne plimbă cu trenul timp de o săptămână de la Lugoj, locul naşterii, şi până în Suceava, oraş asimilat cu locul natal. Ne ia cu el la pescuit, pe râul Moldova, de cleni, mrene, păstrăvi care vin cuminţi în cârligele undiţelor. Amintirile sunt calde, unele sunt de un comic savuros. Întâlnim mulţi dintre corifeii epocii, oameni de mare valoare pentru literatura română, altfel de cum îi ştiam, dar întâlnim şi dintre aceia care au păcălit literatura şi pe cititori cu impostura lor. Dacă celor din prima categorie le rosteşte cu evlavie numele, ale celor din a doua categorie le evită pentru a nu mai crea animozităţi şi idiosincrazii inutile, chiar dacă unii dintre ei au părăsit această lume. Din prima categorie autorul evocă întâmplări cu figurile luminoase ale lui: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Nicolae Manolescu, Constantin Noica, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Octavian Paler, Şerban Cioculescu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Ana Blandiana, George Pruteanu etc. Ordinea enumerării este absolut la întâmplare. Unele dintre aceste întâmplări au avut loc în urmă cu 60, 50, 40, 30 de ani, iar altele sunt destul de recente.
Adesea întâmplările sunt tragico-comice, aşa cum se întâmplă în O bătaie ca-n filme, aici fiind evocată o luptă cocoşească între Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu, dispută cauzată de autor pentru că pe un critic literar l-a ironizat deoarece îl declarase pe Cezar Ivănescu cel mai mare poet de după război. De asemenea, în evocarea Cu pistolul la tâmplă, autorul împreună cu Gabriel Dimisianu au parte, prin anii două mii şi ceva, de o aventură la limita terorii. Pentru o greşeală de la regulile de circulaţie a fost oprit de un poliţist care arăta straniu. Ameninţaţi cu pistolul la un moment dat, au fost obligaţi să-l plimbe prin Bucureşti, iar la Gara de Nord reuşesc să scape de „terorist”. Au aflat mai târziu că acest poliţist fusese concediat, dar refuzase să predea uniforma şi pistolul, folosindu-se de ele pentru a obţine foloase necuvenite de la şoferii neatenţi. Alte aspecte ale „binefacerilor” noii societăţi întâlnim şi în evocările Farmecul revoluţiei, Hans şi România, Ce mai face Gheorghe Gheorghiu-Dej, Tentativă de furt la Bruxelles şi A doua întâlnire cu Hans.
Alex. Ştefănescu ne prezintă şi unele întâmplări ce au avut loc în străinătate, cele mai multe după anul 1989, cum au fost cele de la Paris, în mai multe rânduri, în China, în ţările scandinave, la Belgrad sau la Chişinău.
Plină de umor, un umor sănătos este o evocare de la malul Mării Negre. În numai 11 rânduri, în Pisica de mare şi literatura română, ne istoriseşte o întâmplare hazlie ce l-a avut protagonist pe Mircea Dinescu, un pasionat pescar amator, care se întoarce într-o zi de la pescuit cu un monstru marin: are ochii la subsuoară, sexul la ceafă şi mustăţile în vârful cozii. Au fost mulţi martori prezenţi şi au „admirat” vietatea până ce aceasta a putrezit pe terasa Vilei Scriitorilor, iar întâmplarea a fost găsită ulterior în trei romane, un jurnal şi două poeme. Astăzi Mircea Dinescu nu ar mai abandona-o şi ar găti-o, aşa cum vedem pe unele posturi TV de profil, la categoria specialităţi exotice.
Cel mai iubit poet de Alex. Ştefănescu, socotit şi cel mai valoros, este Nichita Stănescu. Acestuia îi păstrează o amintire vie, caldă. Este redată una dintre primele întâlniri dintre tânărul critic, redactor la o revistă din provincie, şi autorul superbului poem, Emoţie de toamnă. A fost trimis la Bucureşti pentru a aduce zece poeme de la Marele Blond pentru revistă. L-a găsit seara la Athénée Palace cu un grup de convivi. Bineînţeles că nu avea poeme la el, dar l-a rugat pe tânărul redactor să scoată un carnet şi un pix. M-am conformat, nedumerit, şi Nichita Stănescu a început să-mi dicteze poemele cerute, improvizându-le unul după altul… Eu notam înfrigurat, cucerit de frumuseţea stranie a versurilor. După cele zece poeme Nichita i-a cerut să desprindă o foaie din carnet şi să noteze un al unsprezecelea poem. Mi l-a dictat şi era, într-adevăr cel mai frumos. I-am confirmat că îmi place şi poetul într-un gest neaşteptat i-a dat foc: atunci să-l ardem, ca să rămână numai al nostru. Aşa era Nichita, imprevizibil.
Parte din întâmplările relatate conţin multe farse. Cele mai nostime sunt cele dintre Adrian Păunescu şi critic. În schimb, în evocarea Bărbat adormit în fotoliu, cea care dă titlul volumului, este vorba de o relaţie erotico-amoroasă dintre doi foşti colegi, trăită cu intensitate, atunci când soţul a adormit în fotoliu. Ţin să precizez că evocări de acest gen nu sunt dominante în volum.
Însă cea mai sensibilă evocare mie mi s-a părut cea intitulată La Prut. În ea este relatată una dintre dramele românilor, după ce ţinuturi întregi au fost rupte din trupul ţării, aşa cum a fost şi cu ţinutul Herţa. Tatăl autorului era de fel din acest ţinut. Anul raptului, 1945, l-a prins în armata română, la marină, undeva pe Dunăre. Nu s-a mai întors acasă şi nici nu i s-a mai dat voie vreodată să-şi viziteze părinţii. Prin anii şaizeci, prin mesaje complicate, a avut loc o întrevedere de la distanţă, fiecare pe câte un mal al Prutului. Autorul, elev de liceu, şi-a însoţit tatăl pentru a-şi cunoaşte bunicul. Între tată şi fiu era o distanţă mare, de peste 50 de metri, poate chiar 70, nu reuşesc să-mi amintesc exact. Discuţia dintre ei, stranie, un dejnădăjduit schimb de strigăte, nu avea un subiect anume, ci era un fwel de îmbrăţişare prin cuvinte. După un timp, tata i-a explicat tatălui lui că eu sunt fiul lui cel mai mare. Eu mi-am ridicat mâna şi am fluturat-o cu aparentă voioşie, dar în momentul acela plângeam, notează cu emoţie Alex. Ştefănescu.
Ar mai fi multe de spus, pentru că fiecare evocare are o istorie mult mai amplă. Stilul concis este cel care îi dă savoare şi, poate, unicitate. De aceea, şi din mult mai multe motive, se citeşte cu plăcere, cu duioşie, cu interes şi cu foarte multe emoţii. Este o adevărată încântare. La apariţia cărţilor de acest fel nu avem decât a ne bucura.
