Spații culturale nr. 43 (11)
Cornelia LUPEŞ
,,Viața, într-o poveste”, o carte pentru minte și inimă
Aflasem despre doamna Ioana Iordache că este o învățătoare de elită la Școala Nr. 10 Bacău, instituție renumită prin calitatea actului didactic și valoarea profesională a dascălilor. Știam că a publicat două culegeri de exerciții și probleme pentru clasele I-IV și că oferise o lucrare didactică cu sugestii metodice în același scop.
Astfel am început să citesc cartea apărută la Editura „Egal” „Viața, într-o poveste”, cu prejudecata că va fi o evocare riguroasă, obiectivă a momentelor esențiale din viața autoarei, din poziția unui eventual disident care acuză și condamnă trecutul.
Pe măsură ce parcurgeam cu plăcere paginile, eram captivată de forța narativă, de plastica descrierilor, de arta evocării unor scene din viața unei comunități sătești, situate într-o zonă legumicolă, aproape de orașul Tecuci, satul Furcenii Vechi, din perioada de după război, până în zilele noastre, perindându-se prin spațiul imaginativ personaje pitorești, puternice, de neuitat.
În centrul evocării este familia autoarei, marcată de tragedia pierderii tatălui în război, familie compusă din mamă și trei fete. Figura mamei domină prin forță și demnitate, prin truda de a-și crește copiii în onoare, fără poticneli și lamentări. Mâinile mamei dobândesc simbolistică sacră: ele fac pământul să rodească, dichisesc îmbrăcăminte cu care se împodobesc femeile satului, frământă pâinea cea de toate zilele, aduc ocrotire și mângâiere celor dragi (lucru ilustrat simbolic pe desenul de pe coperta cărții) sau miluiesc pe cei sărmani.
Întâlnim scene de neuitat din viața marcată de condiția copilului orfan, deloc complexat, sociabil, integrat într-o lume a valorilor ancestrale, în care munca, onoarea, păstrarea tradițiilor și a credinței creștine ilustrează o comunitate bazată pe îngăduință, care a rezistat convulsiilor istoriei. Războiul care i-a răpit tatăl, seceta și foametea, care au mușcat adânc, timpurile care au vrut să-l rupă pe țăran de pământul lui au fost încercări grele. Într-o lume supusă nedreptăților, comunitatea își găsește resurse de rezistență, având ca repere pe preot, dascăli – fruntașii satului -, doftoroaia, moașa.
Anii de studii, în care a avut șansa unor mentori de valoare, apoi devenirea profesională, cu permanenta ambiție de a fi temeinic pregătită în fața elevilor pe care i-a coordonat cu dragoste și devotament sunt prezentate cu sentimentul împlinirii și al mândriei. Prosperitatea și fericirea în propria familie sunt privite într-o strânsă legătură cu dezvoltarea economică și culturală a orașului Bacău, a cărui evoluție o consemnează cu mândria de a fi contemporan unui timp controversat, fără ură și părtinire, lăsând pe cititor să separe binele de rău, dar transmițând mesajul că o familie sau o comunitate cu temelii bine așezate rezistă la seismele istoriei, amintindu-ne parcă versurile poetei: „N-om asfinți niciodată,/De-o fi după voia izvoarelor”.
Silvia Ioana SOFINETI
Liviu Vişan: „Tarot cu icoane”, Ed. SemnE, Bucureşti, 2015
Ce este poezia, decât „o câmpie cu aripi”, un spaţiu întins al visării şi al arşiţei? Liviu Vişan este atent la scrisul despre scris, construind, fără efort, arte poetice cumva ieşite din acest timp în care se simte şi se gesticulează poetic altfel decât au făcut-o cei dinaintea noastră. Să cultivi metafora, să o extinzi la nivelul întregului poem, când drumul poeziei pare a coborî, din nevoia de autentic, frust, banal etc., în zone viscerale, acolo unde este doar zvârcolire şi ţipăt, pare un gest cel puţin scos din tiparul contemporan. Chiar dacă, şi pentru autorul acestui „Tarot cu icoane”, „sângele curge în celălalt sens”, ceea ce se naşte poezie se numeşte: „pe umerii cuvintelor aripile zac/ într-o cobiliţă cu desagii goi/ copilul din flori al verii/ ţi se naşte în braţe” („câmpia cu aripi”).
„Lungul prizonierat al metaforei” („poet la oraş”) se încheie în moarte şi înviere, cum aflăm dintr-un epitaf apocrif: „când vei găsi în uitare/ osemintele vorbelor mele/ cu mare atenţie/ să le pui/ vertebră lângă vertebră/ înţeles lângă înţeles/ la locul lor/ în carnea pierdută/ a poemului/ vei găsi/ fiorul cântecului/ răstignit/ pe rugul osemintelor/ vei întâlni moartea/ în chiar viaţa cuvintelor” („apocrifă”).
Poezia „nu se recită pe dinafară”, „se recită pe dinlăuntru”, capătă nobleţe („cerneala ei de sânge albastru”) şi poate rămâne un joc – nu chiar acel „voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate” eminescian -, ci unul în care îţi ghiceşti şi destinul/ direcţia zborului, şi momentul marii treceri: „ca să trăiască/ poetul vinde iluzii/ dureros de ieftine/ amanetează metafore/ […]bine-aţi venit în raiul oniric/ poetul a deschis pentru noi/ cartea cărţilor/ uriaşul tarot/ al pierzaniei” („Tarot”). Atunci când o scrii, ca în vechime, „cu pana pe hârtie”, poezia înseamnă lumină şi cântec: „lumină din lumină auzită cu ochii închişi/ e naşterea poemului pe hârtie/ semnul crucii/ făcut pe un viu piept de flaut”, în timp ce, în faţa calculatorului, devii, din poet, dresor de monştri: „sunetul surd şi înfiorat/ al clapei care trezeşte litera în calculator/ urmă de şarpe în iarba de iască/ taie pântecul întunericului liniştea nopţii” („Sunet la imprimantă”). Desigur, ar fi greşit să considerăm că Liviu Vişan este „paseist”, „dinozaur” încremenit în alt timp decât al nostru, sau că scrie altfel decât ar trebui s-o facă acum, în era internauţilor şi a poeziei care fuge de pe stradă direct într-o realitate virtuală, printre emoticoane şi cuvinte prescurtate. Poetul adus de la ţară/ de la câmpie în marele oraş n-a uitat cât de fragilă, şi transparentă, şi melancolică poate fi uneori poezia, asta-i tot: „aripi transparente fragile/ bat nebuneşte din evantaie/ precum gheişele într-o stampă niponă/ un poem de viaţă şi moarte se scrie în aer” („Curcubeu”).
Una este să scrii tot ce-ţi trece prin cap şi să crezi că ai scris poezie (cam aşa se întâmplă pe la multe case de autori de-o zi şi-o noapte, nu neapărat poetică zinoaptea lor), alta este să iubeşti cu adevărat poezia, să ai timidităţi, dar şi exaltări în preajma ei şi a cărţii care-o creşte înlăuntru: „bibliotecarii bătrâni au o vorbă a lor/ cartea se zice e grea şi s-o cari/ să le uşureze munca poeţii cântă la sindrofii/ clamându-şi harul proclamând mai bine nu scrii// bibliotecarii poeţi în schimb nu vorbesc/ despre asta pentru ei cărţile trăiesc/ volumele prăfuite nu mai au de mult autori/ par legate în pielea de pe cititori” („Bibliofilie calofilie”).
Poetul, aşa cum îl vede Liviu Vişan, nu este numai un visător inocent, bun de prins în vitraliu, alături de cine ştie ce mare sfânt mucenic, nu este doar un trubadur melancolic al câmpiei, ci şi un derbedeu guraliv şi tragic (nici Villon n-a fost, cândva, mai breaz!), gata să ia lumea, viaţa şi poezia în răspăr. „am jucat o noapte întreagă/ tabinet şeptic popa prostu/ cu moartea/ îi cădeau în mână/ blestem/ doar valeţi/ am palmat speriat/ o carte de versuri/ nenorocita se interesa/ mai ales de poeţi” („Cântec de cununie”). Poetul poate fi lucid şi tandru, dar şi veninos, capabil să spună lucrurilor pe nume, fiindcă el cunoaşte cel mai bine partea nevăzută a acestei lumi asaltată de tot felul de poeţi sărmani, aspirând, cu toţii, la glorie şi la nemurire: „gustarea de dimineaţă la azilul poeţilor/ ce să vezi s-a isprăvit roua/ […]s-a zvonit că la magazia de artefacte au fost aduse/ pe filieră vestică tot felul de ajutoare/ creioane de colorat muze gonflabile cu sfârcurile/ mai tari ca ventilele camerelor de la tractoare/ […]colaborările la revistele literare se bucură/ de largi spaţii pentru medalioane şi ferpare/ nu s-a mai văzut de pe vremea comuniştilor aşa minune/ viitorul e pe cartelă poeţii dau asalt la Uniune” („Asaltul poeţilor”).
Valeria MANTA TĂICUŢU
Laurenţiu Belizan: „selfie cu Dumnezeu”
În viaţa ca un „iad All INclusive”, spune Laurenţiu Belizan, „soarele iese din noi/ ca un vierme lipicios”, viziune (post)suprarealistă care aminteşte (declarat) de Boris Vian: „puroiul se împrăştie pe hol/ Boris Vian ne priveşte prin gaura cheii/ cu un pahar de Courvoisier pe cap”. De ce „selfie cu Dumnezeu” ca titlu de volum? Poate pentru că, în „iadul all inclusive” pe care-l străbatem de la un capăt la altul, este necesar să transferăm şi relaţia cu divinitatea într-o realitate virtuală, acolo unde ceea ce postăm ţine loc de viaţă, iar fotografiile par mai grăitoare, mai pline de sens decât cuvintele. Poetul însuşi nu mai este decât „mutual friend”, „personaj în istoria asta a gesturilor mărunte”, care nu mai construieşte decât videoclipuri ale unei lumi ce se zvârcoleşte „într-un aer gotic”. Fragmentarismul ca tehnică poetică vine din sfidarea nevoii fireşti de a recurge la sinteză şi, uneori, de a face abuz de ea şi de logică; când ai văzut cum „sângele cuvintelor amputate se coagula rapid”, este dificil să mai construieşti un discurs liric coerent, după cum dificil este şi să ieşi din zona de confort a supermarketurilor, a reclamelor, a publicităţii, a literelor scrise cu markerul. Poetul ajunge să trăiască superficial, să mimeze credinţa, să ia în zeflemea divinitatea şi să nu-şi conştientizeze ipostaza tragică: „ar trebui să tac/ pentru că şi diavolul citează uneori din scriptură/ o să merg cât mai departe/ deşi cândva şarpele a avut picioare/ iar ipocriţii sunt uneori mai isteţi/ mai creativi” („selfie cu Dumnezeu”).
Poemele din volum apar sub forma unui joc de puzzle, în care fragmentele se potrivesc numai formal, prin conţinut şi semnificaţie aparţinând altor jocuri decupate, aşa cum se întâmplă în „pseudo-stigmata”: „pe Titanic lumea încă dansează/ suntem doi îndrăgostiţi dansând în tâmpla lui Cehov/ spălându-ne de oameni/ cojile de seminţe ne rămân pe tălpi/ aş vrea să-ţi cumpăr flori dintr-un sex-shop/ undeva în Hawaii există unul/ plin de fructe ciudate şi ghirlande/ în care te poţi legăna ca într-un hamac”.
Laurenţiu Belizan scrie, ca toţi cei din generaţia sa, înverşunat, aparent ostil lirismului (nu şi subiectivităţii), preferând să se lase condus de cuvinte, în loc să le conducă, aşa cum se întâmpla în poezia „cu tradiţie”. Mai important decât mesajul transmis este relaţia de tip mnemotehnic prin care un cuvânt îl evocă pe celălalt şi antrenează un flash al memoriei; de aici, falsa impresie de dicteu automat: „dimineaţa le rod coaja/ după-amiaza regurgitez pastă de hârtie/ noaptea recit toate braţele tale de zeiţă indiană/ aerul clocoteşte înjurul nostru// ne luăm copacii oriunde/ plecăm alungaţi de colţii de mucava ai realităţii/ descântul nu vine din noi/ dicteul se prelinge din sferele lui Platon/ oricât am fugi discobolul ne va nimeri în creştet” („ecsivă”).
Cuvintele se golesc de sens, se subţiază şi se reduc la simple linii fără consistenţă, ori, pronunţate, la „sunete guturale” într-o lume care refuză să comunice cu adevărat şi în care emoticonul şi stickerul ţin loc de measaj: „ai gura cusută când încerci să ţipi/ aţele se întind ca un acordaj/ corpul devine o cutie de rezonanţă/ sângele se coagulează în seminţele fructelor” („akedia”). Începutul sfârşitului – pentru poem, în genere, dar şi pentru poet – constă în faptul că, din creatoare de univers, cuvintele devin creatoare de nonsens: „doar un gând urât te-ar ajuta/ să termini în acelaşi timp cu ea/ ultimele şapte minute necesare de nonsens/ când spiralele duble dansează bolero// anul acesta suntem singuri în tribune/ la carnavalul din Rio/ apalaudăm frenetic/ îmi spui atâtea nimicuri în ureche/ privindu-mă-n faţă/ îngustezi apoi cerul/ spre coada ochiului/ amânând nostalgia lui Tarkowski/ către alt februarie veneţian” („samba dream”).
Poetul, în ipostază de internaut, suferă de nesomn şi halucinaţii, confundă realul cu virtualul, se dezumanizează şi, la un pas de prăbuşire, încearcă să se agaţe de ceea ce i se pare stabil în universul lui proteic, în eugenie continuă: „întunericul pare un sac de şerpi/ îl arunci pe un plaur/ învingi oboseala/ gândul devine reflex necondiţionat/ o flacără la intrarea în peştera lui Platon/ toate punctele fixe se mişcă// începi să descoperi la tine simptomele bolilor pe care le studiezi/ convenţiile despre viaţă/ nu pot fi traduse în limba spargă// mersul prin faţa casei tale/ este o peregrinare prin vena cavă/ devin argonaut cu/ vedere periferică” („upgrade”).
De unde vin cuvintele în poemele lui Laurenţiu Belizan? De peste tot, din dicţionare, din tratate de artă, din cursuri de fiziologie şi anatomopatologie, din compendii de critică literară postmodernistă, din „salon”, dar şi de la periferie, acolo unde găseşti sub grafitti mesaje scrise cu dinţii strânşi, de pe reţelele de socializare, din filmele cu Matrix şi cu marţieni, întru permanentă aglutinare: „ne împrumutăm formele/ celebrăm misterul camerei galbene/ drumul ţipă// […]o singură literă schimbă codul genetic/ am reluat scena de mii de ori/ cuvintele ar fi putut reclădi/ bosonii s-ar fi mişcat altfel/ beţivii din cârciuma de lângă bloc/ ar fi avut astăzi fracuri/ iar lepidopterele dinţi sabie/ Stephen Hawking l-ar fi întrecut pe Usain Bolt/ şi durerea nu s-ar mai scurge/ pe drum ca uleiul dintr-un motor obosit// cuvintele rămân în tine/ ca o mică fisură în geam […]” („aglutinare”).
În concluzie, „suntem hologramele unor oameni mai simpli/ diferenţa între ceea ce poate fi spus şi arătat/ iubirile de unică folosinţă lucrează în noi/ precum Google la realitatea augmentată”. Şi totul „sub ochii tăi”, cetitorule, care nu mai eşti „iubit” şi nici măcar „cetitor”.
