Spații culturale nr. 43 (8)

Nicolae POGONARU

octombrie

stolurile de grauri
în zborurile lor amalgamate
devin picturi suprarealiste
pe şevaletul cerului
luciul râului dintre dealuri
este touch-screen-ul frunzelor căzătoare
revelând în adâncuri
ramurile copacilor de pe maluri
văduviţi de cântecul păsărilor
miroase văzduhul a gutui
a nuci şi a migdale decojite
în pivniţe sub îmbrăţişarea
doagelor de stejar
mustul dansează frenetic
soarele tot mai palid
se joacă de-a v-aţi ascunselea cu norii
pe sub care se cern
în forma de V cocorii

toamnă

lacrimile foşnitoare ale clorofilei
palide roşii galbene bej
se desprind de pe crengi
şi fac acrobaţii la trapez

pasaj

cocorii
cruci pe cer
răstignind norii

noiembrie

târziu în inima toamnei
noiembrie
lacrimi în culori calde
dansează hai-hui prin aer
într-un balet al extincţiei
copacii goi rămân ca nişte apostoli fermi
în bătaia vântului
un cow-boy meteo
îşi mână turmele de nori
de colo colo
apoi le mulge când în torente
când mocăneşte
melancolia iese din ascunzişuri
şi se plimbă prin oraş
în văzul tuturor
braţ la braţ cu oamenii
aceste maşini umblătoare
cu mâini picioare şi cap
care în afară de faptul
că stă pe umeri
ca să nu le plouă în gât
uneori mai şi gândeşte

autumnală rurală sau compunere liberă în stil gimnazial
la examenul de capacitate a elevului
care a absolvit clasa a 8-a fără voia lui

afară e toamnă
cred că şi înăuntru e toamnă
după o anumită vârstă de regulă a treia
soarele dogoreşte cu mai puţină putere
şi păsările călătoare pleacă în ţările calde
după cum am învăţat noi la cunoştinţe despre natură
în clasele I-IV cu doamna învăţătoare
care avea o umbră de mustaţă
ce se vedea de pe trotuarul celălalt
şi pe care o mai bătea şi soţul tot dascăl şi el
pentru că nu-i făcea plăcinte
cu poalele în brâu
sâmbăta şi duminica
iar în timpul orelor dormea cu capul pe catedră
de la băutură
şi-l hâţânau elevii să se trezească
atunci când suna de ieşire
mai rămân anumite păsări în patria locală
cum ar fi cioara de pe craca nucului
din fundul grădinii
de care s-a spânzurat Saida-Moza nebunul satului
dar şi puiul lui Al. Brătescu-Voineşti
cu aripa frântă
de n-a mai putut să zboare cu fraţii lui
frunzele pomilor multicolore
pică pe rând câte una câte mai multe
sau câte vor ele
sau după cum bate vântul
unele nu pică de felul lor din brazi sau din pini
dar îţi poate pica un con în cap
când te plimbi prin pădure
numai lui Conu Leonida faţă cu reacţiunea
nu-i pica nici un con
că el stătea la oraş şi nu pierdea vremea prin codri
după această prezentare sumară
iată-l şi pe Gică al Dinei
cu plugul şi calul
trăgând desculţ prin vie brazdă-ngustă şi adâncă
de toamnă târzie
dacă-l întrebi cât a arat într-o săptămână
îţi răspunde uitându-se peste vârful pomilor
ehee cam cât aş merge pe jos
până la Sighetu Marmaţiei dus întors
el totdeauna este una cu natura
cu hăţurile cu ţigara şi vinul
că ştii ce se-întâmplă bre altfel n-am putere
după ce termină de arat
stă pe răzor ca Maia Morgenstern în poemul lui Brumaru
dar nu citeşte Kierkegaard
ci se odihneşte în reluare
rotindu-şi ochii până la linia orizontului
şi-napoi gândindu-se
cât vin va curge gârlă din viile
pe care le-a îngrijit pe la săteni
în acest timp calul detaşat de plug
se odihneşte si el că şi el e om
păscând the green green grass at home de Tom Jones
pe unde a mai rămas neofilită

Adrian BOTEZ

POEMUL DESPRE SINGURĂTATE

-Ce eşti tu? Ce tot pierzi vremea? Ce trebuie să faci tu, tu, anume tu, muritor cu capul în nori?
-Eu sunt Poet, Doamne, şi trebuie să fac Poezie…şi, Doamne, eu şi iubesc…
-Atunci, de ce te uiţi la filme de dragoste, şi nu faci dragoste…? – …de ce citeşti cărţi despre artă, şi nu faci artă…? – mă întrebă Dumnezeu, mustrător şi, parcă, exasperat – de undeva, din adâncul fiinţei mele – …dar şi de undeva, de deasupra mea…, parcă de prin dreptul lustrei din tavan.
Am închis televizorul. Am închis şi cărţile care, până atunci, zăcuseră împrăştiate (vreo cinci…), cu paginile în jos, pe patul de lângă perete. Mă îndreptai spre fereastra întredeschisă (locuiam la parter) şi privii strada. Treceau zeci, zeci de femei, pe ambele trotuare – dar niciuna nu se uita spre fereastra mea. Numai vântul îmi izbi o rafală puternică, parcă drept în mijlocul geamului întredeschis – şi resimţii rafala aceea ca pe un pumn în nas…ca pe o tiflă dispreţuitoare, pe care, iar şi iar, mi-o dădea destinul.
Atunci, am pus mâna pe stilou, m-am aşezat la birou, am luat o foaie nouă din pachetul cu hârtie şi am început să scriu o poezie despre singurătate.
-Aşa da… – mă aprobă, din dreptul lămpii de seară, Dumnezeu.
-Dar eu voiam să fac dragoste…Doamne…
-Ei, nu totdeauna faci ce vrei! Mai faci şi ce poţi. Mai faci şi numai ce ţi-e îngăduit…
-Şi nu-mi e îngăduită, Doamne, dragostea?
-În viaţa asta, nu ştiu… – murmură Dumnezeu, cu un glas răguşit, de parcă suferea de un gururai subit.
Tocmai atunci şi-a băgat capul pe fereastră femeia visurilor mele…am tresărit de la masa de lucru, ridicându-mă, brusc, în picioare… – …dar, de îndată ce m-a zărit, printre umbrele camerei, ridicat de la masă (tremurând de timiditate şi iluminat de dragoste), ea îşi retrase capul, imediat, panicată, şi alergă spre fluxul continuu al femeilor indiferente, de pe stradă…integrându-se lor, perfect.
-Ei, vezi…, de ce n-ai oprit-o, să-i vorbeşti despre dragostea ta? – se învioră, parcă tot subit, vocea Lui Dumnezeu.
-Dar n-ai spus Tu că…
-Ce-are a face de ce am spus eu? – se burzului vocea Lui Dumnezeu. Tu trebuia să faci ceea ce-ţi spunea ţie inima…nu…
-Dar nu trebuie, oare, să ascult de orice spui Tu, Doamne?
-Asta e valabil pentru când vei şi înţelege ce spun şi ce vreau eu, cu adevărat… – luă Dumnezeu o poziţie de moşneag sfătos, pus pe vorbă prelung-explicativă…şi parcă imaginea Lui de vâlvătaie mistică se rotea, se tot rotea, ca un norişor de flăcări reci, în jurul lustrei (acum vedeam clar!), pe care trebuia, cât de curând, s-o aprind, pentru că umbrele jucau, deja, în jurul meu, tot mai stăruitor şi tot mai grele, tot mai apăsătoare, tot mai triumfătoare.
Am dat din umeri, m-am aşezat, din nou, la masa de lucru, şi mi-am isprăvit poemul despre singurătate. Aşa, printre umbre – scriam febril, aproape cu disperare scriam. Ceva tot trebuia să fac, pentru că ziua trecuse, deja…
…Căci măcar una dintre întrebările Lui, cea despre „pierderea vremii”, trebuia să-şi afle un răspuns cât mai clar şi decis, din partea umilitului de mine, care nu înţelegeam atât de multe – şi, deci, reuşeam să fac atât de puţine.
…Dar poemul meu despre singurătate, odată isprăvit, ardea, acum, cu flăcări înalte…înalte şi rare, cu flăcări nobile şi inspirate, pe masa biroului. Ardea de-atâta râvnă după dragoste, de atâta dor după împlinirea dragostei, de atâta sfinţenie, pentru voinţa întru desăvârşirea dragostei – încât, pe loc, Dumnezeu mă orbi, ca pe Homer…
Şi, orb ca Homer, nu mai eram deloc singur, pentru că, în jurul meu, simţeam, acum, teribil de viu, cum foşnesc şi se frământă-abitir, adânc şi înalt, toate cele create de El: oameni şi stranii lighioane albastre, cristaluri fermecate, copaci gigantici, strălucitori şi mândri, cu rădăcinile temeinic înfipte în ceruri…foşnesc şi se frământă constelaţii, luminos-călăuzitoare pe mări…şi cruguri de aştri-nvăpăiaţi într-atâtea doruri secrete, ceruri în flăcări, munţi cu păduri tainice, adăpostind izvoare şopotind, în fervoarea lor curgătoare, mii de doruri şi dorinţe, fără de niciun început ori sfârşit…

Teo CABEL

Noaptea Sfântului Andrei

După câteva minute bune de mers prin ceața groasă, cuprinsă din toate părțile de întunericul amenințător, dându-i un sentiment de deznădejde, începu să plângă. Unde sunteți? Unde sunteți? Zicea printre lacrimi, căutând neliniștită cu ochii vreo lumină ca să-i folosească drept reper. Nici de auzit nu mai auzea nimic. Lacrimile fierbinți îi scăldau fața, vântul rece o biciuia. Nici nu mai vedea pe unde merge. Nici oile nu le mai vedea bine, doar le simțea, cum merg dezorientate ca ea. Făcea eforturi să le vadă. Petecele albe de lână erau lângă ea. Așa le percepea printre lacrimi, petece albe, lânoase, ude. Mergea, dar mergea în neștire. Panicată, nici nu avea curaj să respire. Știa că sunt canale, putea oricând să cadă în ele și să nu mai iasă. Nici urmă de sat, nici urmă de glas. Nu-i răspundea nimeni, nu auzea nimeni! Nici măcar un câine nu se auzea. Noaptea se lăsa grea, plină de panică, apăsând ceața înfricoșătoare.
Ce o să zică domnul mâine că nu am învățat poezia? Îi veni în minte și se cutremură, mai tare decât de frica grozăviei în care se afla neajutorată. Își stergea lacrimile întruna, își udase mâneca la canadiană; trase și bluza de trening să se șteargă. Se opri. Se opriră și oile. Își dădu seama că dacă nu mai plânge vede mai bine și că senzația de geam ud și murdar dispărea. Vedea oile bine, dacă se concentra le putea număra una câte una, șase toate. Ce o să zică domnul mâine că nu mi-am făcut tema? Căuta în jur, mai mult cu urechea, se obișnuise cu zidul acesta de întuneric și ceață la un metru în fața ei. Poate ies să mă caute, dar de ce nu mă strigă? Tatăăă! Mamăăăă! Și ecoul se frângea în zidul lăsat; de unde? nu știa.
Acum mergea. Mergea. O dureau picioarele de atâta mers! Nici nu știa de când merge. Băgă mâna în buzunar și găsi cei doi știuleți de porumb pe care îi luase la plecare.
– Ia doi știuleți în mână, îi spuse tatăl, să vină după tine. Le duci unde vrei tu!
Scoate porumbul și îl îndreaptă spre oi. Animalele amușină și încep să apuce, mai să-i tragă știuletele din mână. Își vine în fire. Dacă îi țin în mână, or să le țin mai aproape și or să mă urmeze.
Noaptea de noiembrie se lăsa tot mai rece. Mergea ca legată la ochi. Avea inima cât un purice. Ce fac de nu mă caută? Dădea să plângă, dar își amintea că nu mai vedea nimic. I se făcu foame! Ce bună era o cană cu lapte cald. Cred că tata a uitat de mine și mama nu a venit de la colectiv. Nu trece nimeni, nu se aude niciun tractor?
Undeva în față începu un câine să latre. După el, alții! Se auzeau vreo cinci câini lătrând și apropiindu-se. O curpinse teama! Îi era frică de câini. Se uită în jos dar nu vedea nimic, se lăsă pe vine să pipăie, nici urmă de bolovan de pământ sau de altceva ce putea fi aruncat, doar miriște.
Ținea și zicea încet: nu plecați oițelor, nu plecați!
Îi era să nu fugă oile de frica câinilor. Simțea cum aceștia se apropie, lătrau tot mai întărâtați. Trebuie să mă depărtez de ei, dacă tot nu mă văd. Mergea aproape cu spatele, frica de a cădea într-un canal, în vreo groapă, era mai mică decât aceea de a fi mușcată de câini. Avea mulțumirea că oile o urmau.
Până la urmă tot ajung la capul satului și cât de târziu o să învăț poezia. Dacă nu mâine dimineață.

*

Gheorghe ațipise puțin. Tot timpul auzise câinele cum se dădea, îi venea să iasă și să arunce cu ceva după el, dar se gândea că îl întărâtă fata. O rugase să iasă o jumătate de oră pe islaz, cu cele șase oi. Era ultima zi de noiembrie, 30, sfântul Andrei. Or veni ploile sau zăpezile și pe urmă o fi mai greu să le scoată, acum cât mai e vreme să se folosească de ce a mai rămas pe câmp, de iarbă.
Auzi vaca mugind. Io-te ți-o fi sete!
– Hai că viu acum, zise bărbatul ridicându-se. Luă puloverul pe el. Puse pălăria pe cap, zâmbi, acum te pun și pe tine în cui, și ieși afară.
Avu impresia că e spre dimineață! Dar cât am dormit? Și Ioana unde este? Doar nu o fi plecat așa de dimineață!
Fata? Unde o fi fata? Ceața groasă de afară îl încurcă câteva secunde pe om, dar se dezmetici imediat. Se întoarse în bucătărie și se uită la ceas: 17. 30. M-am gândit eu că nu avea cum. Ce e cu ceața asta? Unde-i fata? A venit cu oile?
Aprinse lumina la grajd. Vaca îi plimbă coada, aproape pe la nas,
– Naaa fato, dă-te încolo! Îți dau și apă! Dar unde e fata? Ilenuța? Și oile? Ieși în curte:
– Ileana! Unde ești tată? Hai cu oile alea! Nu vezi ce vreme este? Ileana! Ileanăăăă!
Nici un răspuns. Ieși bâjbâind pe lângă grajd, pe porțile din spate, spre islaz. Nici vorbă să vadă ceva. Zidul compact de ceață învăluitoare în cârdășie cu întunericul îl făcu să își strângă inima. Unde o fi fata asta? Aici la 30 de metri de casă?
Se auzi pași apropiindu-se din uliță, pe partea cealaltă a casei!
– Gheorghe, dă-mi drumul la poartă că nu mai văd nimic! Să-mi scot ochii, pe ceața asta!
– Stai că viu acu!
Strigă bărbatul și o luă pe lângă gard în întâmpinarea femeii. O ghicea prin ceață. O zări foarte aproape.
– Da groasă mai e ceața asta? Fata a ieșit cu oile pe la trei jumate și nu mai vine! Am strigat-o!
– Cum nu mai vine? Se schimbă femeia la voce. Dar tu unde ai fost?
– Am ațipit o oră!
– Du-te ia lanterna și hai după fată!
Luă lanterna și mergeau amândoi. Se țineau unul de altul și strigau:
– Ileana! Ileana, eu sunt mama!
– Ileana, hai tată, dă un semn!
– Stai aici, zise Gheorghe, mă duc eu pe islaz. Ia lanterna și du-te acasă de mănâncă!
– Ce să mănânc răspunse nevasta, să vedem fata, nu-mi trebuie mâncare!
Strigau amândoi, dar nu primeau niciun răspuns!
O vecină ieși la poartă:
– Ce faci, fă Aneto? Pe cine căutați pe vremea asta? Nici nu vă văd, dar ți-am auzit glasul!
– Pe Ileana, Voico! A plecat cu oile pe islaz si nu s-a întors!
– Voi n-aveți minte, fă?! zise femeia schimbându-se la voce. Dar de ce nu a venit când a văzut că se lasă ceața?
– Uite nu știu ce s-a întâmplat, acum am venit de la grajduri!
Aneta lucrează la zootehnie. Ileana este cea mai mică. Mai are un băiat la facultate, unul la liceu, fata cea mare la scoală. Ileana este clasa întâi.
– Unde o fi fă, fata mami? O fi intrat pe la cineva în curte?
Orbecăind mai mult, se duceau pe ghicite la vecini și începu să-i alerteze.
– Nu ați văzut-o pe Ileana cu oile? Strigau la ei. Oamenii ieșeau nedumeriți, unii speriați:
– Ce-i ori arde la colectiv?
– Nu, o căutăm pe Ileana strigau cei doi, mai mult gemând a plâns, uneori.
Luminile începeau să se aprindă. Apăreau oamenii cu torțe înmuiate în motorină, cu lanterne. Ceața era găurită ca un swaitzer de lumini.
Se aude un tractor. Farurile parca ar tăia ceața groasă, dar nu au spor. Mai vine un tractor.
Lumea se împrăștie pe câmp în grupuri compacte strigând.

Ileana a obosit. A găsit o movilă de pământ cu paie pe ea. Se așează. Nu mai poate merge. I se îndoaie picioarele. Oile se opresc.
– Oițele! Oițele! Le strigă aproape șoptit, de teamă să nu plece. Curăță câteva boabe și le mai aruncă.
Animalele caută boabele în miriștea încă nearată, la vremea aceea. După un timp se așază și oile, în jurul ei.
Unde or fi mama și tata? De ce nu mă strigă nimeni. Să învăț poezia. Nici nu am scris ultimul exercițiu la matematica. Doar am mai fost pe ceață de multe ori.
O lua un tremurat ușor la picioare. Bine că și-a luat cizmulițele și ciorapi groși.
Dacă nu se uda la picioare când s-a dus la fântână să aducă puțină apă, pleca cu papucii. Și ce soare și frumos a fost, își zise refăcând în minte firul evenimentelor: cum a venit bucuroasă de la școală. Luase note bune. Gheorghe a așteptat-o, au mâncat împreună, Ioana a plecat la grajduri. El mai era în recuperare după boala de plămâni, cât pe ce să-l curețe, dar a avut noroc. Nu m-a lăsat Domnul gândea în sinea lui de om pus la încercări de mic, de când i s-a dus mama din lumea aceasta și muncea la un frate al tatălui, dar parcă era mai mult argat.
S-a apucat să scrie Ileana însă pentru că era frumos afară, pentru ultima zi de noiembrie, a ieșit să se mai joace. Atunci a rugat-o să iasă cu oile.
S-a îmbrăcat tot de gura tatălui. Ce bine am făcut că l-am ascultat. Înghețam de frig. Așa făcea și fețița cu chibriturile, se gândea, și lacrimile se și repeziră pe obraz. Dar eu nu am părinți răi.
Ochii au început să o ardă în cap. A cuprins-o moleșeala. Picioarele parcă i-au amorțit. Se uită după oi. Este liniștită.

Aude voci. Deschide ochii, a adormit. Cât? Cine știe. Tot noapte, doar că parcă ceața a mai dat înapoi câțiva pași. I se face frică. Or fi hoți la furat, își zice, făcând legătura cu ce îi aude pe părinți vorbind acasă. Nu recunoaște nicio voce.
– Să nu plece oile! Oițele, oițele! șoptește speriată. Să nu plecați acum. Haideți că nu mă mai dor picioarele, mergem acasă.
Se ridică și o luă în partea opusă direcției de unde se auzeau vocile.
La un moment dat s-a apropiat de o cale ferată? Se uita încurcată, speriată, nedumerită, rătăcită. Unde am ajuns? Nu știu de nicio cale ferată.
Se auzi un lătrat de câine. Dar nu se apropia. Traversă calea ferată. Pe aici ceața era mai subțire. Departe, departe, se vedea o luminiță. Văzu asta învârtindu-se în loc, încercând să își amintească unde este. Trebuia să treacă calea ferată înapoi.
O trecu, era bucuroasă că oile nu încercau să plece. Le aruncă ultimele boabe.
Ce foame îmi este! Mă doare burta de foame! Și mi-e sete. Mi s-au uscat buzele. Dădu cu limba peste buze. Mergea, către luminița aceea. Dacă este lumină trebuie să mă ajute cineva. Vocile care au trezit-o din somn nu se mai auzeau, demult. Cu uimire constată că începe să se crape de ziuă.
Ceața se spărgea, venea în valuri, dar acum vedea mai bine prin semiîntuneric.
Când mai învăț eu poezia? O să mă certe domnul Adam în fața clasei. Dar bine că nu am pierdut oile!
Animalele se vedeau mai bine. Prinse curaj. Mergea mai hotărât. A ajuns la o șosea. Vine din față o mașină mare. Se gândește să se ascundă, dar nu are timp. Nu are încredere să facă semn cu mâna. Mașina trece, și încă una din partea opusă.
Din față vine o mașină cu cabină albastră. Se bagă între șosea și oi să nu le sperie mașinile.
Mașina oprește în dreptul ei. Face ochii mari și începe să plângă. Este vecinul lor, din fața curții. S-a dat jos și vine la ea.
– Ilenuță? Ce-i cu tine pe aici? Cum ai ajuns tu aici? Toată noapte te-am căutat pe câmp, cu Ioana, Gheorgheeee, mulți oameni!
Omului i se umezise ochii. Nu știa dacă să plângă sau să râdă, de bucurie. Începu să-și facă cruce. Două femei, au coborât din mașină și se apropiau și ele închinându-se cu lacrimi în ochi!
– Doamne, Doamne! Minune este asta! Unde ai stat Ileana toată noaptea, întreabă una aproape plângând?
– Pe câmp, răspunde fata.
Femeile i-ar se închină.
-Nu se poate așa ceva. Un copil de clasa întâi să stea o noapte în câmp, cu oile, pe frigul asta. Doamne ferește!
– Vasile, zice cealaltă! Hai repede la canton, să dea telefon, în sat la ceapeu, că Ioana își luase seama că nu mai are fată!
Au lua-o în brațe și au pupat-o ca pe copilul lor.
– Auzi tu, zice Sanda, asta-i minune de la Sfântul Andrei!
Se urcă în mașină și opresc în dreptul cantonului.
– Bună dimineața! zice Vasile intrând pe ușa mică. Trebuie să dăm și noi un telefon urgent, la ceapeu că s-a pierdut aseară o fată mică, cu oile. Am găsit-o acum pe drum.
Ceferistul se uită la el.
– Aș fi zis că îți arde de glume, dar după ce față ai, te cred. Ce spui tu este de domeniul fantasticului. Pai cum a venit peste câmp atâția kilometri? De la Berlescu la Ianca? Adu fata încoace repede, i-o fi foame.
Ileana vine adusă de Sanda. Cealaltă, Stănica, acum îi ajunge din urmă, cu cele șase oi. Nu a vrut să se urce în mașină, că pierde oile și o ceartă taică-su.
– Vino încoace mai copile, zice ceferistul mângâind-o. Hai, stai aici!
Îți dau imediat o cană de lapte cald și de mâncare. O așeză pe ladă mare făcută pat.
Fata răsuflă liniștită. În canton era cald. Mirosea a lapte proaspăt și a ouă prăjite.
Ceferistul îi întinse o cană cu lapte.
– Unde sunt oile, întrebă ea.
– Doamne, ce copil! Lasă că sunt în siguranță, în curte la mine. Pleacă măi Vasile la treaba ta, ca am eu grijă.
– Bine, zice Vasile. Cele două femei se bucură și ies.
– Noroc că avem treabă la Mircea Vodă. Mare lucru să dăm tocmai noi de ea, se închina Sanda.

Ileana își simțea pleoapele grele, parcă o ardeau. S-ar întinde pe ladă, dar nu vrea. Abia așteaptă să-și vadă părinții.
Ceferistul pune mâna pe telefon. Învârte discul de câteva ori.
-Alo! Alo! Ceape Berlescu? Am o fată aici, adusă de Dumnezeu sau de sfântul Andrei, nu știu de cine și cum a umblat un copil o noapte pe câmp cu oile după ea… Da, da, Ileana o cheamă. A adus-o Vasile șoferul. Se duceau la Mircea Vodă. Veniți să o luați!
Ileana a băut cana cu lapte.
– Vrei biscuiți?
– Da! Uite aici! Ia și mănâncă.
– Da oile?
– Sunt bine.

Ioana ațipise o jumătate de oră, Gheorghe stătea întins. Nu mai contenea să se acuze că a ațipit și s-a rătăcit fata. Doamne ce ceață a fost!. Mă duc să dau la animale.
Ieși afară. Se luminează de ziuă. Începe să facă curat la vaci, în grajd. Toate s-au întors pe dos, din rânduiala zilnică a gospodăriei. Trebuie să mulgă vacile.
Termină de scos bălegarul, puse tain înaintea vacii, ia găleata, scăunelul și începe să mulgă. Cine a mai văzut să mulgă el vaca pe lumină. De mult erau mulse.
Acum mulgea și o făcea pe Ileana din ochi.
– Gheorgheee! Gheorghee!
Strigă cineva?
Continuă să mulgă!
– Gheorghe! Ioană! Bă unde sunteți? A dat telefon ceferistul de la canton, de la Ianca! Au găsit-o pe Ileana!
Ioana sări din pat ca arsă:
– Gheorghe! Ieși afară!
– Gheorghe! Unde esti? Au găsit-o pe Ileana!
Acum a auzit, bărbatul. Parcă i s-au înmuiat mâinile. I-au dat lacrimile, dar repede, le-a și uitat.
– Am auzit!
– Hai mă, Gheorghe! A zis presedintele de ceapeu că îți dă o masină sa te duci sa iei fata.
Ioana se uită la Gheorghe! O bucurie imensă le inundă fața!
– Închide aici și să mergem să luam fata. Ileana mamiiiii! Unde a umblat ea toată noaptea, la vârsta ei sa ajungă la Ianca. Nemâncată!
– Gata! zise Gheorghe. Hai!
– Mânca-o-ar tata!
Un IMS opri în poartă. A venit să îi ia.
Lumea nici nu s-a mai dus la treabă aproape parcă tot satul se bucură adunat pe ulița mare, urmărind mașina plecată spre Ianca să aducă oița rătăcită în ceață.

*

Toamna este pe sfârșite
Azi este 30 noiembrie, zice femeia de 45 de ani, privind pe fereastră crengile mișcate de vânt. Toarnă cafea în cești și îl cheamă și pe el, Dumitru, soțul ei.
– Am pus cafeaua. Hai te rog să bem amândoi. Azi este sfântul Andrei!
Dumitru vine zâmbind și o sărută pe ochi.
– Da, nu am uitat, este a doua ta zi de naștere!
Ileana zâmbește cu o lacrimă în colțul ochilor, de bucurie, ca atunci când i-a văzut pe ai ei venind să o ia de la canton.
Primul lucru pe care i l-a spus ceferistul lui Gheorghe a fost de oi.
– M-a zăpăcit cu oile. Uite-le acolo la mine!
Gheorghe s-a uitat la Ileana, a ridicat din sprânceană mândru de mezina lui.
Multă vreme lumea a vorbit de fata care s-a pierdut cu oile și a umblat toată noaptea de sfântul Andrei, pe câmp cu dorința de ajunge acasă și ea ajuns, la șase kilometri de sat. Oamenii se uitau cu bucurie, dar și cu uimire la ea.
Un suflet de copil a învins ceața și întunericul.