Spații culturale nr. 43 (4)

Eugenia BOTEANU

TANDEM

Mă ia vântul la braţ
şi merg şi alerg…
s-ascut
cântecul satului meu.
De-atâtea doruri
strânse,
m-am însingurat
în mine…
Goală de gânduri,
goală de nelinişti,
îmi aşez
pe faţă o umbră,
să nu mai văd
cum fuge
timpul de mine.
De sus,
un nor mă priveşte
şi mă spală-n lacrimile lui,
iar eu rămân…
goală de gânduri,
goală de nelinişti…

*

Plouă peste morminte,
plouă peste noi
şi rămânem muţi
unii spre alţii,
între două ţărmuri.
Trecerea-n departe
ne duce spre ceruri,
îndreptând
greşelile noastre.
De-acolo din lumină,
Dintr-o altă vârstă,
Învăţăm să privim
cu alţi ochi
şi alt surâs…

*

Norul se-ndreaptă grăbit
să-şi schimbe forma într-o alta,
brăzdând înaltul cerului.
Tremurătoarea umbră,
mă cuprinde cu braţe moi,
înlănţuind durerea
în mari suspine.
Tunetul
cu vuietul cerului ecou,
se-ndreaptă cu furie
spre copacii
ce-şi urcă crengile,
ca nişte braţe,
îndreptate-n rugăciune…

*

Cobor,
alunec,
înalţ braţele
cu grele poveri,
să mai pot vedea
soarele,
copacii şi florile…
Mi-s grei anii,
păşind spre asfinţit,
şi toarce vremea
cu şuier uşor,
jucându-şi
ultimul rol…

*

Am rugat
norii,
să nu mai plângă,
am rugat florile
să nu mai moară,
am rugat copacii
să rămână
în picioare…
Te-am rugat pe tine,
să nu pleci…
şi… ai plecat…

*
În nopţile de iarnă,
plâng ramurile
copacilor,
plâng vremea lor
trecută…
Un imn al tăcerii,
cântat într-un amurg
de iarnă,
încheie ziua
anotimpului alb.

*

Printre norii curgând,
dansau sufletele noastre,
aş vrea să rup tăcerea
ce ne-nconjoară,
ca o gheară de gheaţă.
Apoi ce fac?
că tot nu pot străbate,
amarul drum, ce ne desparte.

*

Curge o lacrimă
din pleoapa
soarelui răsare,
dar noi
nu avem timp
s-o mai vedem,
în drumul
spre niciunde…
încet, o lacrimă se stinge…

Victor FOCA

TANDEM

*

De unde-mi vin cuvintele,
cine şi cum mi le transmite
şi dacă ele prind contur
în logică deodată aşezate,
cui, de ce şi cum sunt adresate?
Cine eşti tu să le citeşti,
să-mi ştii ce mie
mi s-a dat a spune,
comunicând, ca tu să ştii,
să simţi pentru mine,
gândirea altcuiva?
Sau nu cumva
acelaşi Unul
e prezent de la-nceput
şi până la sfârşit,
în tot ce a fost
şi va mai fi?
El sieşi prin noi există,
vorbind în fiecare
precum că nu există,
ca nimeni să nu poată
a-i şti şi înţelege
secretul tainic
al nemuririi şi al puterii sale.

*

Un dedesubt în care
colcăie şoapte obscene,
mistuit vălul privirii
sticloase de şarpe hipnotic.
La geamul întristării
colindă lugubra tăcere,
un plâns din priviri
de lunatic,
venit dintr-o lume
de demoni,
insistă să iasă-n lumină,
să latre cu flăcări-jăratic
în nori negri,
să-şi schimbe ursita.
Un plâns al lumilor sfârşite,
sfâşiate de hăul
născut de privirea senină,
ce minte ce-nşeală
destinul copilului,
ce aşteaptă să vină.

*

În văzduhul de umbre,
pasărea dor
se-ntoarce din zbor
în trecutul,
trecutul nor,
pe cerul cu stelele mii,
călător,
în văzduhul de umbre,
unde visele mor.

*

M-am căutat în culoarea
mişcătoare a spiralei,
din spectrul luminii
şi m-am găsit în albastrul
din cele două sfere
inegale, din divina proporţie.
Sunt simple gânduri colorate
la periferia luminii dezbrăcate…

Daniel DRĂGAN

La bâlci la Leordeni*

19 martie 1944
În fiecare vineri la Leordeni e zi de târg. Vin munteni (femei şi moşnegi, că bărbaţii falnici sunt la rezbel – aşa zic muntenii), vin cu căruţele lor cu coviltir şi aduc brânză, piei, pastramă, iar cu fereală, scânduri (scumpe dar foarte căutate), ţuică şi vin. Pleacă de aici cu grâu, porumb, ovăz, fasole şi pânzeturi, stofe zdravene ţesute în casă, chiar cu câte o drăguţă pe care pun ochii flăcăii şi o duc la munte să mulgă vacile, oile, să închege caşul şi să crească copii. Troc medieval. Dar şi un spectacol, o distracţie. Oamenii de pe aici, vinerea, au, nu au treabă, se duc la târg. Se duc să vadă. Cu cât se mai vinde dubla de mălai, ocaua de vin, codru de brânză. Dar vin şi din satele din împrejurul nostru. Cumpără sau nu, târgul e mereu interesant, că-l mai vezi pe Şontică Savu din Mărcuţa, Fila lui Turcu din Cucuieni, pe cuscra de nu ştiu unde, pe popa din Pătlăgenari sau chiar pe Jenică Ţipirig. Dacă-l vedeam i-aş fi dat doi pumni în cap. Ştiu eu de ce.
În târg, Coana Mare se simte ca la ea acasă. Strigă, cheamă, porunceşte, nu-i convine aia, nu-i place cealaltă, preţul ăsta e o insultă, mânca-v-ar ciorile de nespălaţi, cum vrei, mă, să-ţi cumpăr pastrama aia ca şoriciul când eşti murdar pe mâini de-mi vine să borăsc.
– Nu e murdărie, Coana Mare, e de la frunze de nucă, am vopsit lâna ieri şi aşa e acum, timp de o săptămână sunt mâinile cam colorate, dar nu sunt murdare, priviţi!
Se duce Coana Mare la una cu ceapă. Suspect de ieftină.
– Şi zici că nu e degerată?
– Nu, Coană Mare, pe încercatelea.
Coana Mare ocheşte o ceapă mai bombată şi o rupe din funie. Strânge în mâna ei puternică, şi primele cinci-şase foi sunt moi ca balega. Chiar aşa a zis Coana Mare, moi ca balega.
– Nu, Coană Mare, uitaţi-vă bine, miezul e tare, e bun.
– E bun pe dracu’ să vă ia! Păi cum să fie bun, fă, proasto, dacă deasupra e putredă? Miezul a căpătat gust rău şi se strică şi el în două zile.
Coana Mare aruncă cu scârbă ceapa zdrobită şi rămâne cu mâna murdară. Vânzătoarea de ceapă (adică proasta) sare iute cu o cârpă albă, curată.
– Luaţi asta, doamnă şi, dacă vreţi, vă torn şi apă să vă spălaţi. Coana Mare se spală meticulos în timp ce precupeaţa îi toarnă dintr-o mică damigeană. Boieroaica se opreşte lângă un moşneag cu pălăriuţă pe creştet care vinde brânză şi scândură de brad. Se adresează în franceză Zinoviei, numai ei, ignorându-mă vizibil. Ca şi când nu m-ar cunoaşte, eu nu aş fi cu ele, eu sunt Miţa. Miţa proasta.
– Voilà, ma petite, un vrai paysan!(1) Apoi, ţăranului: Da’ bradul ăsta l-ai crescut în grădina ta de sub fereastră, sau l-ai furat din pădure?
– Cum să furăm, doamne fereşte! uitaţi-vă la mine că am părul alb. L-am cumpărat de la proprietar, să facem şi noi un ban, că s-au scumpit toate.
– Aici ai dreptate moşule, s-au scumpit. Că le-aţi scumpit voi. Că dacă voi aţi vinde ieftin, nici ceilalţi n-ar avea încotro şi ar coborî pretenţiile. Dar aşa, vă întreceţi în scumpiri, care pe care. Şi pe urmă vă plângeţi că e piaţa scumpă şi leul nu mai face nici doi bani.
Apoi se adresează Zinoviei, pe mine ignorându-mă evident:
– Je croisqu’il a de bon fromage.(2)
Ţăranului:
– Scândură nu-ţi cumpăr, dar împachetează-mi doi calupi de brânză. Ai cântar?
– N’avem, Coană Mare, că e scump cântarul, dar aşa e tocmeala, o sută de lei calupul.
Zinoviei:
– N’est pas trop cher!(3) Zinovia îi face un semn discret şi-i spune ceva în legătură cu mine, adică n-ar trebui să mă ignore, nu e bine să fiu exclusă din conversaţie.
– Ha! Oignez l’âne et il vous poindra!!(4)
Apoi se năpusteşte asupra ciobanului:
– Asta e speculă. Ar trebui să vă umfle poliţia. Nu mai aveţi ruşine, nu mai aveţi măsură!
Bătrânul cioban suportă cu supunere dojenile şi bombănelile cucoanei, că de! e boieroaică. Încearcă să împacheteze în ziar brânza, dar clienta îl opreşte.
– Stai! Vrei să-ţi mănânc cerneala aia otrăvită şi literele ălea mincinoase? Pune-o ici. Îi întinde o traistă albă din pânză de America.
1.Uite, micuţo, un ţăran adevărat.
2.Cred că are brânză bună.
3.Nu-i prea scump!
4.Daţi-i nas măgarului şi el o să vă tragă o copită.
Apoi îi numără 180 de lei şi, la protestele bătrânului, mai spune aproape şoptit:
– Mucles! Ştii ce scrie pe afişul ăla? Nu, că nu ştii să citeşti. Eşti analfabet. Am să-ţi citesc eu cuvintele Mareşalului. Miţo, unde eşti? Citeşte-i tu afişul ăla, zi-i tu că el e analfabet. Da’ ai grijă, îndeasă-i bine vorbele în cap să nu le uite.
– Aici scrie aşa: „Cine limba lungă are toată viaţa sapă sare”.
– Ai auzit? E război. Speculanţii şi mincinoşii, palavragiii, hoţii, cârcotaşii sunt condamnaţi pe viaţă la muncă silnică, la ocnele de sare. Ai grijă. Apoi, către fiică-sa:
– C’est une bonne affaire, n’est-ce pas?(5)

21 martie 1944
Azi cred că vine rândul şifonierelor şi dulapurilor burduşite cu blănuri şi paltoane mâncate de molii, cu rochii care n-au fost îmbrăcate niciodată, cu pantofi uscaţi ca iasca şi scofâlciţi nu de purtare, ci de leneşă şi îndelungată şedere.
Da, aşa s-a şi întâmplat. Timp de trei zile am muncit la boarfe. Averi uriaşe s-au cheltuit cu blănurile de samur şi de dihor siberian şi de veveriţă columbiană care au hrănit moliile amar de ani! De-ar fi fost ale mele intram în pământ de ruşine. Ele îmi arătau cu mândrie:
– Asta am primit-o la logodna noastră, la Veneţia (şi un roi de molii cu aripile aurite îşi lua zborul). Tu ştii unde este Veneţia?
– Cred că pe undeva prin Italia, răspundeam cu o timiditate făcută.
– Aşa, da, în Italia. Asta e de la Paris, mi-a cumpărat-o Calistrat ca recompensă pentru că Leonel a luat bacalaureatul cu Diplomă de Onoare….
Ar fi vrut să le admir. Poate că toate rochiile alea şi taioarele şi blănurile alea ar fi meritat admiraţia, dar, în adâncul meu, mă încrispa uimirea: ce avere, Dumnezeule mare! Şi ce risipă!
Am făcut însă şi o treabă care mi-a plăcut. N-a trebuit să-mi spună cineva. Timp de şase-şapte săptămâni, am adunat cenuşă albă. Umplusem două ligheane. Văzusem parchetul acela din salon, lemn de trandafir, mă gândeam ce frumos va fi fost el când era curat. Acum avea un jeg gros că nu se spăla nici cu săpun de oase, iar cu sodă mi-a fost frică să dau. De asta am adunat cenuşă albă. Cred că am auzit undeva, sau poate că am simţit, pur şi simplu, dar aveam încredere că voi reuşi. Nu m-am avântat să spăl. Am făcut mai întâi o probă pe o suprafaţă mică, sub canapea. Am lăsat o cârpă umedă câteva minute şi apoi am frecat. Minune! Când au văzut holul ca un obraz nou, curat, Calistrat, Leonel şi Zinovia s-au minunat. Coana Mare s-a făcut că nici nu bagă de seamă. Eu nu curăţasem parchetul ca să mă laude cineva. L-am curăţat că mi-a plăcut. El, parchetul. Şi mi-a fost milă de el. Şi mi-a fost drag.

5. Este o afacere bună, nu-i aşa?

Într-o zi, când Caliopii au plecat în vizită la un boiernaş de la Mărcuţa, am pus repede la fiert cenuşa albă şi m-am apucat de lucru. Şi mi-a plăcut treaba pe care am făcut-o. I-am redat parchetului ceva ce era al lui. Ceva care i se răpise: frumuseţea! Un act de dreptate. A doua zi, privind cu atenţie parchetul, căutând să găsească şi nu găsea pete sau zgârieturi, Coana Mare, ca şi când n-ar fi ştiut, m-a întrebat:
– Tu ai făcut asta?
– Eu.
– Bine-ai făcut.

4 aprilie, 1944
Dumnezeule, Doamne, ce-a fost azi! Iadul pe pământ. Ca stolurile de ciori au năvălit avioanele. Mi s-au părut frumoase la început, încolonate pe cerul înalt, trei câte trei, cu motoarele lor puternice duduind, mai mare frumuseţea! Şi, deodată, au început bubuiturile. Nu ştiam şi nu înţelegeam ce se întâmplă. Simţeam că-mi pleznesc timpanele.
– Antiaeriana, mi-a explicat Leonel.
Tremuram vargă. M-a cuprins cu braţul pe după umeri şi m-a tras lângă el. În primul moment m-am simţit bine. Nu mai tremuram. O căldură blândă încerca să-mi alunge spaima. Dar repede am simţit un miros ciudat, nu puteam să-l explic. M-am retras încet.
Eram în curte şi priveam cerul. Avioanele se depărtaseră puţin. Explozii înfundate se auzeau aproape fără întrerupere.
– Bombardează Bucureştiul, a explicat Leonel.
Nu-mi venea să cred.
– Bucureştiul este departe, am zis cu o voce sugrumată de emoţie.
– A fost. Acum nu mai este departe. Toate distanţele s-au zăpăcit.
Şi a intrat în casă.
După ce s-au întors avioanele şi sirenele au sunat din nou, am intrat şi eu, prin spate, în bucătărie. Dar uşa era deschisă spre salon şi am văzut. Coana Mică a strigat la mine:
– Unde-ai fost, fă? Unde-ai umblat?
Coana Mare era trântită jos, în sufragerie, şi domnişoara îi plimba flacoanele cu săruri pe la nas. Era leşinată.
– Pune ici mâna şi ridică s-o urcăm pe fotoliu.
Era mare şi grea Coana Mare, dar a venit şi Leonel, aşa că, toţi trei, am izbutit s-o ridicăm şi s-o aşezăm în fotoliu. Seara s-au adunat din nou jucătorii.
– Aţi văzut? Doreaţi să vină americanii, să vină americanii! Iată că au venit!
Domnul Ilfoveanu trecu privirea roată asupra celorlalţi, să vadă efectul zisei sale şi, văzând că muţenia e soră cu înţepeneala, continuă:
– Trei mii de avioane au bombardat Bucureştiul, Ploieştiul, Câmpina şi toată Valea Prahovei. Petrolul românesc. S-a întors Culiţă Istrate de la Bucureşti, cu calul în spume. Căruţa, cu marfa în ea, a rămas acolo, sub un maldăr de moloz. Zice că Bucureştiul e varză. E zob. N-a mai rămas nicio casă în picioare.
Părea satisfăcut, însă Caliopi, cu voce tremurândă, cuteză să ricaneze:
– Bine, dar noi suntem proamericani.
– Om fi, dar ne batem cu ruşii.
– Cu ruşii avem o treabă, cu americanii altă treabă.
Niciodată nu i-am crezut pe Caliopi proşti. Sau bădărani, sau prost crescuţi. Şi nici acum nu-mi vine să-i cred ignoranţi. S-au tâmpit de sărăcie, asta e posibil, s-au jegoşit, izolaţi de anturajul lor de odinioară, şi asta e posibil. Dar aşa tâmpit nu mi se păruse a fi Calistrat Caliopi, seniorul Castelului, la care am fost adusă pentru a-mi întregi educaţia şi a-mi face intrarea în lumea bună.

15 august 1944
Unchiul Nicu Suru i-a scris domnului Calistrat Caliopi că se împlinesc şase luni de la moartea mamei mele, că fac parastas şi-l roagă să mă îngăduie.
– Ai haine negre? m-a întrebat Doamna cea Mare.
– Am.
Şi m-a suit într-o căruţă de ocazie, căruţa lui Moş Filote, peste nişte saci cu ovăz, care să mă ducă până la Pătlăgenari. După ce am intrat în sat, am trecut pe lângă casa noastră mare şi frumoasă, cu ferestre strălucitoare, şi tocmai atunci soarelele era îndreptat spre ele şi bătea de mai mare dragul. Eram cu plânsul în gât, şi când am ajuns la mătuşa Nilca am izbucnit în hohote şi am căzut în braţele ei. Toţi au crezut că m-a podidit dorul de mama, însă pe mine mă curentase dorul de casa noastră cea mare şi frumoasă şi-mi căzuse în suflet ca un bolovan uriaş gândul la suferinţele mele din casa Caliopilor.
– De ce m-aţi luat de la pension, de ce? De ce m-aţi dat slugă la Caliopi, de ce? Mătuşa m-a strâns repede la pieptul ei ca să-mi închidă gura, să nu mai vorbesc, să nu audă celelalte rude reproşuri şi să le iasă vorbe. Dar nu mai aveam nimic de spus. M-am smuls din braţele ei şi m-am dus în odaia din faţă să plâng acolo în linişte şi singurătate.

24 august 1944
La radioul din sala de mese am auzit ieri vocea crainicului: „…vom transmite un comunicat important pentru ţară”. N-am dat atenţie. Toate comunicatele sunt importante pentru ţară. Mi-am văzut de treburile mele, însă am recunoscut peste un timp vocea regelui. Domnişoara Zinovia ascultase totul de la bun început şi a sărit în picioare:
– Pace! Se face pace!
Ar fi trebuit să-i spun: „Nu e vorba de pace, proasto, e doar un armistiţiu. De-acum începe alt război. Cu nemţii. Ce credeai?”
M-am gândit mai întâi la unchiul Lae. A fost trimis pe front şi a dispărut. Dacă e prizonier la ruşi, înseamnă că-i dau drumul. Vine acasă. Şi m-a cuprins un dor teribil de unchiul Lae. Om blând şi generos. De câte ori venea la noi îmi aducea bomboane, sau napolitane, sau covrigi. Era o bunătate de om. El nu m-ar fi dat la Caliopi. Cred că este singura mea rudă care mă iubeşte. Un pic.

Sună sirenele. Alarmă! Alarmă adevărată, asta nu mai este o fantezie a mea. La Bucureşti, nemţii bombardează în draci. După anglo-americani le-a venit rândul lor să dea cu bomba. E departe Bucureştiul? E aproape? A fost departe, spusese Leonel, acum e aproape. Toate distanţele s-au zăpăcit. Avioanele coboară, încarcă, urcă, descarcă, şi iar urcă, şi iar descarcă, şi tot aşa.

29 august 1944
Război, război, dar lumii îi arde de distracţie. Au simţit că armistiţiul miroase puţin a pace. Câţiva soldaţi au venit în sat în permisie. La Leordeni sunt astăzi trei nunţi. Se grăbesc fetele, care cum apucă un bărbat, că e rănit în război, că e cu caş la gură, că a scăpat de armată pentru cine ştie ce beteşuguri, repede îl înhaţă şi-i pune pirostriile. Tunurile nu se mai aud. Bubuie foarte departe, rătăcit prin distanţele zăpăcite. Se aud în schimb lăutarii. Cântă de zbârnâie toate instrumentele. Şi, pe câmpia lui Lazăr, e bâlci. Se aud de departe goarna saltimbancului, strigătele urlicilor de la zidul morţii, îndemnurile disperate ale celor care cheamă norocoşii la întrecerea cu suflatul din plămâni. Eram în clasa întâi sau a doua primară şi locuiam la Pătlăgenari, în casa noastră mare şi frumoasă, când m-a dus tata la bâlciul din Leordeni, şi parcă văd şi astăzi forfota veselă a câmpiei, culorile pestriţe ale fetelor care veniseră să caşte gura, salturile la trapez, jongleriile şi mai ales comicăriile celor doi saltimbanci. Şi simt în nări mirosurile de pastramă de miel. Acum poate că circul nu mai e aşa de bogat ca odinioară, a fost vreme de război, s-au împuţinat şi mărfurile, şi oamenii. Şi cum s-au învârtit unii logofani cu hârtiuţe de pe la doctori, cum s-au milogit şi ploconit pe la gradaţi de armată să-i declare inapţi, şi ei să se zbenguie şi ziua, şi noaptea în muzicile, mirosurile şi strigătele de bucurie sau de spaimă ale celor veniţi să se amuze; elevi, măicuţe, meseriaşi, invalizi de război – zarva pestriţă şi suspectă a bâlciului, o viermuială plină de mizerii şi de mistere. Este o lume care colcăie şi faţă de care am o vagă undă de frică şi plăcere. Aş vrea să mă reîntâlnesc cu această lume, să mă uit mai bine la ea, să văd printre ulucile gardului interiorul ascuns şi de bună seamă sordid, deci ispititor. Dar Caliopii nu sunt în zodia marilor dezlegări de pungă.
Şi totuşi, aseară, înainte de cină, Doamna cea Mare a lansat invitaţia: „Poimâine mergem la bâlci”. A fost o veselie generală, adică între toţi cei patru membri ai familiei. Eu eram ruda săracă şi smerită. Nu mi-am permis. Mă aşteptam să mi se spună că trebuie să rămân pe loc, să păzesc conacul, să fac curat, să fac mâncare, să am grijă de canarul doamnei ca să nu-l mănânce şobolanii sau pisica…
– Fata asta, Miţa, are nişte rochii aşa de aiurea, unele subţiri, altele caraghioase, altele i-au rămas mici… a zis doamna Filofteea.
A găsit încă un motiv. Şi în gândul meu i-am mai dat una cu dosul palmei peste falcă. Japiţa! De luni de zile frec şi curăţ jegul acestei gospodării şi nu am nici măcar mulţumirea de a vedea că se păstrează o zi măcar, o singură zi, curăţenia pe care o fac. Harababura e felul lor de a trăi. De luni de zile curăţ zarzavaturi, fierb, coc, prăjesc, pun murături, pun conserve, şi nimeni nu e mulţumit de mâncarea pe care o fac. Fiecare vrea altceva, şi când le fac ce-au zis că ar fi fost bine, nu mai au poftă de „aşa ceva”. M-aş fi retras la mansardă, în cămăruţa mea cât un cuib de rândunică dacă n-aş fi fost datoare să strâng masa, să spăl vasele, să mătur, să pun ordine şi curăţenie în toate. Că mie îmi place ordinea. Nu suport jegul nici chiar în casa altuia, d’apoi în casa în care dorm şi mănânc.
– Ia să te uiţi tu, Zinovio, printre boarfele tale mai vechi, de care nu mai ai plăcere, poate găseşti ceva potrivit pentru Miţa, s-o luăm şi pe ea cu noi, că şi-a văzut de treabă şi poate ne e de folos pe-acolo cu ceva.
Nu ştiam cu ce le-aş putea fi de folos la bâlci, dar că mi se pregăteşte o toaletă (chiar şi la mâna a doua) mi se părea extraordinar. Ultima rochie cusută cu mâna de mama era de la Paştele de acum doi ani. Şi iată că poimâine voi îmbrăca o rochie din garderoba Zenoviei, care numai lucruri scumpe are în şifonier! La atâta generozitate nu m-aş fi aşteptat de la Bătrâna Scorpie. Îmi pare rău pentru dosul de palmă cu care am pocnit-o mai adineauri în severa mea imaginaţie.
După un timp, după ce am rumegat mirarea pe toate părţile, m-am gândit că ar putea să mi se întindă o cursă. Să te fereşti de greci şi atunci când fac daruri! Ivit din păţania troienilor, cărora aheii le-au dăruit un cal de lemn, acest proverb era repetat de Cuca noastră, profesoara de literatură, ori de câte ori se găsea o potrivire. O cursă? Neamul acesta de fanarioţi n-ar fi exclus să plănuiască ceva, chiar şi numai pentru a se amuza pe seama mea, o biată slugă abandonată de rudele ei bune şi lăsată în gura unui lup fără dinţi. Îl şi vedeam pe babalâcul de Calistrat distrându-se, „ha-ha-ha! cu gura ştirbă până la urechi, credeai că se suie scroafa în copac?”
Aşa se face că azi-noapte am visat numai bâlci. Imagini înfricoşătoare: femeia spân, băiatul fără gură, şarpele anaconda şi alte bazaconii de care nu m-am speriat când le-am văzut aievea şi când eram o copiliţă de şase-şapte ani, dar mă speriam acum, când am devenit, pot să spun, aproape o femeie! Mă trezeam udă de transpiraţie, îngrozită de aceşti monştri ai sărăciei noastre, deschideam fereastra, respiram aer adevărat, beam o gură de apă rece şi încercam să adorm din nou. Săreau pe mine copilul cu buricul netăiat, femeia broască, pisica cu şase picioare. Un spân caraghios ne servea cu bomboane. El nu avea gură şi ne spunea:
– Eu nu am gură, mâncaţi voi.
Şi ne dădea bomboane de ciocolată. Dacă le băgai în gură, bomboanele se transformau în gândaci negri de bucătărie… Şi am mai iscat o gândire bună de scris pe zăpada unei întinse câmpii dunărene: „Deschide ochii mari, Miţo, că pentru slugi, când nici nu te aştepţi, lupul ştie să îmbrace blană de oaie”. Şi încă una: „Fii atentă, Miţo, verifică bine ce bagi în gură, să n-o păţeşti!”
A fost o spaimă fără temei şi o bănuială lipsită de noimă că ar fi putut fi vorba de o capcană. Dintre rochiile domnişoarei am ales una bleu ecosez cu volănaşe. Fusese aruncată într-un coş cu zdrenţe.
– Aşa, Zinobio, aşa, să nu ne facem de râsul târgului la bâlci, spunea Coana Mare, punându-mă să mă răsucesc în faţa ei ca să vadă mai bine, şi mă gratula cu laude multe. În trăsură, Coana Mare a stat cu domnul Calistrat pe bancheta boierilor, domnul Leonel a stat pe capră în locul vizitiului, cu biciul în mână, făcând în aer funde şi ochiuri cum făceam eu cu panglicuţele la ora de gimnastică. Coana Mică, Zinovia, şi cu mine am stat pe strapontină, în faţa boierilor şi, privindu-ne, Doamna a zis:
– Cine vă vede ar putea crede că sunteţi surori.
Noi am chicotit a bucurie, dar Coana Mare a tăiat macaroana:
– Ferească sfântul! Nici prin cap să nu vă treacă să vă jucaţi de-a surioarele. Tu, Zinovia, eşti fiica noastră, fiică de mari boieri bizantini, iar Miţa e Miţa, fata săracă intrată slugă pe patru ani. Zinovia merge înainte, Miţa vine pe urma ei şi cară săculeţul de voiaj. Ne-am înţeles? Am răspuns amândouă într-un glas că aşa va fi, am înţeles.
Totuşi, eu n-am înţeles de ce sunt slugă şi de ce patru ani? Dar nu puteam să întreb acum, nu era momentul.

30 august 1944
Încă înainte de Bâlci, drumul era străjuit cu mari grămezi de pepeni. A fost recoltă bună şi nu s-a lăsat cu vânzare. În vremurile bune, ţăranii de la Dunăre umpleau carele cu pepeni şi porneau spre munte strigând: „Hai la pepeni, neamule, hai la pepeni!” Şi pepenii se vindeau bine, cu folos mare de bani, că prin satele de pe sub munte nu se fac pepeni, dar oamenii râmnesc şi ar mânca şi ei dacă-ar avea. Cei cu cai mai buni şi cu care mai zdravene se duceau până la Bucureşti, la Târgovişte şi chiar pe Valea Prahovei, până la Braşov, unde şi preţurile erau mai bune. Erau alte vremuri, şi oamenii aveau căruţe. Acum nu mai au nici căruţe, nici cai. Rechiziţiile de război au golit satele. Pepeni din Pătlăgenari, din Leordeni, din Suliţaşi se înşiră de-a lungul drumului în grămezi bombate şi sunt puţini cei care se încumetă să cumpere un sfert, o jumătate şi extrem de rar unul întreg. Apoi, cumpărătorii se întind pe iarbă şi muşcă din bucata roşie şi zemoasă. Aş fi muşcat şi eu, dar Coana cea Mare, parcă auzindu-mi gândul, a zis:
– Vom cumpăra şi noi pepene, dar nu acum. Mai aşteptăm un ceas-două, să se mai astâmpere preţurile, că acum ţăranii ţin preţul ridicat. Când or vedea că rămâne marfa nevândută, scad la jumătate.
Leonel a cumpărat două pungi cu floricele de porumb, a adus una mamei sale şi alta a oprit-o la el. Doamna i-a dat şi Zinoviei. Mie mi-a dat Leonel. Calistrat se găsise cu nişte oameni din Roşiori şi porniseră să facă politică lângă un grătar pe care se pârjoleau nişte zdrenţe de pastramă că nici la câini nu le-aş fi dat. Aţoasă şi neagră. Ce fel de pastramă e asta? Pentru că acum toate pot să fie cum nu trebuie şi nimeni nu mai întreabă nimic, răspunsul e unic şi universal: e război, omule, nu vezi? E război!
Plin bâlciul de ispite ale Satanei: „Vino, neamule, la câştigul sigur, dai trei lei şi câştigi o mie!” Licitaţii, tombole, trageri la minut, premii peste premii: dacă tragi cu arcul, dacă tragi cu puşca, dacă tragi… Bâlciul era la mâna celor care împuşcă francul, chiar dacă nici ei nu prea aveau de la cine să-l împuşte. „La circ nu mergem, a zis domnul Calistrat. Sunt tot artiştii de anul trecut. Nu e nimic nou”. Dar ne-am dus. Aşa a vrut Coana Mare. Şi, într-adevăr, era aproape tot ce văzusem şi eu cu patru-cinci ani în urmă, când m-a dus unchiul Lae la bâlci, eu ţinându-mi respiraţia de copil curios şi neumblat în lume.
Zinovia m-a luat de mână şi m-a tras să fugim undeva. Nu ştiam unde mă duce. M-am trezit pe policioara leagănului mare şi o vedeam departe pe Coana Filofteea gesticulând nervos şi rostind vorbe care nu mai puteau ajunge până la noi.
– Ţi-am spus să nu vă duceţi la dulapuri? Ţi-am spus? Jeap! Jeap! Două palme zdravene Zinoviei peste ceafă. Jeap! Jeap! două palme zdravene mie după ceafă. De ce ?
– Aţi merita nici să nu vă mai luăm acasă. Să vă lăsăm aici să vă mănânce câinii. Dar tocmai atunci văzui că ne dă ocol afurisitul de Jenică Ţipirig, băiatul din flori al înecatei Linca din Pătlăgenari, cel care astă-iarnă ar fi vrut să mă ducă la dans pe când mama abia-abia intrase în mormânt şi lutul de deasupra ei era umed încă.
– Hai cu mine, mi-a zis Zinovia, şi m-a târât lângă o flaşnetă mânuită de un ţigănuş cam de clasa a patra, care turuia mai ceva decât moşneagul cu pantalonii roşii de acum trei ani:
– Hai neamule să-ţi ghicesc trecutul, prezentul şi viitorul, să-ţi spun care-ţi sunt duşmanii şi care-ţi sunt prietenii, zilele de bine şi zilele de rău. Hai, neamule, vino să…
– Nu vreau tabletă, am zis.
– Eu vreau, a ripostat Zinovia. Ştiu că n-ai bani, îţi dau eu.
Papagalul i-a dat o tabletă de domnişoară. Mi-a dat şi mie una.
– Ce scrie, ce scrie? a întrebat curioasă Zinovia, după ce a citit tableta ei.
– Vorbe, vorbe, vorbe. Ca la teatru. Cine le-a scris nu mai există, cine citeşte se prăpădeşte.
– Hai, dă-mi să văd.
Şi i-am dat. Citea: „Fereşte-te de apă. Focul îţi e prieten. De trei ori te vei cununa şi fericită vei fi cu cei şapte copii ai tăi…”
– Prostii. De unde ştie pasărea aia proastă că voi avea şapte copii? Eu nici nu voi avea copii. Nu mă mărit.
– Nu sunt deloc prostii. Cu timpul ai să vezi că se potriveşte.
– Se potriveşte la tine, că ai nişte oase de bazin cât o paporniţă oltenească. Poţi să creşti între ele patru-cinci puradei deodată.
– La mine ştii ce scrie? mă întrebă domnişoara puţin ciupită de faptul că nu sunt şi eu curioasă să văd ce scrie despre ea…
– Nu-ţi vine să crezi. Că mă mărit cu un ofiţer viteaz rănit la mâna stângă. Doamne, ce soartă! se miră Coana Mică.
– Şi Phtzi e rănit la mâna stângă?
– Nu, dar mai este timp
Amândouă tresărim speriate. Între noi se strecoară stafia lui Jenică Ţipirig. Are în mână două biluţe metalice cât oul de pitulice. Le agită, le schimbă, le învârteşte. Se opreşte, le admiră şi, făcând cu ochiul iar, le pune în mişcare.
– Am văzut: Jeap! Jeap! aşa da muzică!
– Să nu te apropii de noi! i-am strigat.
– Poate-mi faci şi mie cunoştinţă cu prietena ta. I-aş şopti la ureche o serenadă.
– Serenada e un cântec de seară, incultule. Are nevoie de lună, de stele, nu de soarele ăsta canicular. Domnişoara Zinovia m-a strâns de cot în semn de „lasă-l, fă, să vină!”
Homunculul scutura nenorocitele lui de biluţe şi întreba provocator.:
– Nu vreţi să puneţi mâna pe ele, să le cântăriţi un pic? Vin cu ele acolo să vă distraţi.
– Dacă vii, i-am spus, trebuie înainte de toate să-mi răspunzi la o întrebare.
– Răspund chiar şi la două, acceptă el vesel şi ne arătă din nou, lăudându-se, cele două biluţe. Vă plac biluţele mele? Dacă nu mai sunteţi aşa de înţepate vă las să vă fotografiaţi cu ele.
– Lasă prostiile alea în pace, nu le mai zdrăngăni atât şi spune-mi ce amintiri ruşinoase ai tu în legătură cu răposata mea mamă.
– Răposata ta mamă era o femeie şi jumătate. O femeie adevărată, cea mai grozavă din câte am cunoscut. Aşa o să fii şi tu când ţi-or creşte sânii ăia invizibili şi vei mai pune ceva carne pe buci.
Nenorocitul părea a spune totul şi nimic. Plus obrăznicia cu sânii şi alte alea ale mele. I-am spus Zinoviei şi am tras-o de mână:
– Mergem la doamna.
– Doar pentru atât? Nu vezi ce flăcău chipeş este? Eu zău că m-aş tăvăli un pic cu el prin porumb. Flăcăul chipeş ne-a arătat iarăşi biluţele, ne-a făcut cu ochiul şi a început să le zornăie harnic.
La vreo două sute de metri de bâlci se vedea un lan de porumb cu cocenii încă netăiaţi, bun să dea adăpost înamoraţilor care se mulţumesc cu puţin. Ei s-au îndreptat spre porumbişte, eu m-am întors la doamna, lângă trăsură, unde se adunaseră la taclale mai multe femei din satele vecine, preotese, învăţătoare, un anturaj de care Coana Mare părea a fi foarte fericită şi care a făcut-o să uite o clipă de zburdalnica Zinovia.
Bâlciul era în toi. Jocurile se bucurau de afluenţă maximă. Peste tot era lume care se înghesuia să vadă, să audă, să cumpere. În fond, o mizerie de la una la alta, nimic adevărat. Totul fals, inclusiv nenorociţii cu monstruozităţi, pruncul cu două capete, omul bestie şi alte anomalii care-şi au locul în institutele de cercetări genetice, unde şi sunt găzduiţi monştrii aceştia din noiembrie până în martie, când se face primăvară. Când dă firul ierbii, familiile vin să recupereze odraslele lor minunate de prin institutele experimentale pentru a porni cu ele prin târguri la cerşit. Afacere bună. Să ai în familie un monstruleţ e mai rentabil decât să ai un doctor în fizica nucleară sau un profesoraş. Peste tot, lăcomie, minciună, ipocrizie. Dacă ar fi după mine, aş desfiinţa din temelie până şi ideea de bâlci. Aş arde simultan, toate circurile de prin bâlciuri, că altfel n-ai cum. Toate circurile care batjocoresc fiinţa umană. Puse grămadă la un singur loc şi cu o singură comandă: foc! Dacă după dezinsecţia cu flacără (cum făcea Ţepeş cu lighioanele Ţării) ar mai rămâne totuşi chiar şi o singură celulă, scăpată vie din neatenţie, acea uriaşă mizerie ar renaşte din celula oribilă. Foc! Foc nemilos!

31 august 1944
Nu-mi pare rău că am fost „cu familia” la o… distracţie rustică.
Am crezut că ne vom culca devreme, însă Caliopilor le era foame. Le-am făcut repede un castron cu paste, peste care fiecare şi-a pus brânză, nucă sau dulceaţă, după gust. Tocmai când să se ridice de la masă şi-au adus aminte de pepene şi repede au zvântat un bostănel, bine aşezat în stomac după bulgărele de paste făinoase. Eu n-am putut să mănânc nimic. Am spălat iute vasele şi m-am culcat. Dar nu pot dormi. Zilele trecute, proasta de Zinovia a scăpat un secret. A luat-o gura pe dinainte şi mi-a spus de un contract. Între tutorele meu şi Caliopi. Atât. Nimic mai mult. Dar bănuiesc. Şi voi afla şi restul. Dacă iubitul meu unchi m-a vândut ca pe un sclav domestic, ce mai pot reproşa Caliopilor?
Ura mea se transferă încet şi către ruda mea hapsână, iar Caliopii îmi par acum nişte stăpâni de sclavi oneşti, care trăiesc şi se poartă cu unicul lor sclav domestic potrivit cutumelor antice. Oferă sclavului şi pâine, şi circ. Din partea lor a fost foarte frumos că m-au îmbrăcat cu rochie ecosez, m-au luat la bâlci, m-au tratat cu floricele de porumb, cu îngheţată şi – mă rog – toate distracţiile de care şi-au făcut şi ei parte. Nu m-am simţit deloc persecutată. Chiar ar fi trebuit să le mulţumesc şi sper că nu e târziu să-mi arăt recunoştinţa faţă de Coana Mare mai ales, ea e scorpia, ca să-i îmbunez şi să-mi uşurez viaţa pentru timpul cât încă voi mai rămâne aici.
Mor de oboseală şi gândurile nu-mi dau pace. Jenică Ţipirig este duhul rău care mă urmăreşte. S-a agăţat de mine ca un scai şi nu izbutesc să mă desprind de imaginea fiinţei lui obraznice şi perverse. El ascunde ceva foarte important pentru mine şi trage nădejde că nu voi afla niciodată. Se-nşeală. Chiar dacă n-aş mai primi şi alte informaţii, punându-le cap la cap pe cele puţine de care dispun, mişcându-le în toate direcţiile, căutând potrivelile, am să rezolv acest joc chiar dacă acum are mai mult de zece piese lipsă.
S-o luăm metodic. Ce ştim despre el? Fapte, nu observaţii de caracter. Ştim că pe când eu aveam cinci-şase ani mă ţinea în braţe sau pe genunchi şi se juca cu mine. Venea deseori la noi. Uneori tăia lemne şi o ajuta pe mama la treabă.
El trebuie să fi avut atunci 14-15 ani. Cred că tata era la armată, în concentrare, şi mama îl angajase ca argat, om de curte. Deci ne aflăm în lipsa tatei. Atunci mama i-a spus cu o fermitate tăioasă: „Să-mi laşi fata în pace. Dacă aflu că te dai la ea, eu cu mâna mea te omor, să ştii!” Nu mai ştiu cum a reacţionat. Mă jucam atunci cu păpuşile mele de cârpă. Cred că a rânjit. Scena care m-a tulburat mai mult decât tot ce am trăit eu până acum s-a întâmplat în vremea aceea. Atelierul mecanic, magaziile, grajdurile, şura imensă în care încăpeau patruzeci de vite mari erau locurile de preferinţă pentru mine şi prietenii mei, băieţi şi fete, copii ai vecinilor. Mă jucam la vârsta aceea cu păpuşi sau chiar cu unele obiecte casnice cărora le atribuiam diferite funcţii şi personalitate. Unele sticle puteau fi jandarmi sau soldaţi nemţi sau ruşi, că americani nu văzusem şi nici nu ştiam despre ei mai nimic. Jucam şotronul sau capra, sau leapşa – depinde şi câţi copii erau în momentul acela la joacă. În ziua despre care vorbesc eram singură. Animalele erau la câmp, la păşune, şura era un loc al singurătăţii, unde puteam să stau în fân şi chiar să mă învelesc cu fân părându-mi-se o plapumă plină de surprize. Păpuşile, două, erau cu mine şi le învăţam şi pe ele să se joace. Am auzit ceva suspect. Mi s-a părut că plânge cineva. Din compartimentul vecin al şurii se auzeau gemete. M-am apropiat de peretele de scânduri prin care se putea privi uşor în compartimentul acela. N-am zărit decât două picioare albe ridicate în sus ca o literă V şi între ele, jos, un cap de bărbat, capul lui Jenică. Apoi i-am văzut spinarea goală, am văzut cum se zbate. Gemetele şi strigătele de suferinţă ale unei femei mă înnebuneau… Am luat-o la fugă. M-am oprit la şura lui Mazăre, vecinul, unde erau patru copii, am încercat să mă joc cu ei, dar îmi venea mereu să plâng şi să tremur. M-am întors acasă şi m-am izbit de mama în prag. Venea din grădină. Am luat- în braţe şi am plâns în braţele ei mult timp. Mi se păruse că s-a produs un atentat asupra mamei mele, că mama cerea ajutor şi eu nu ştiam ce să fac. La rândul ei, mama credea că m-au bruscat copiii la joacă, poate am fost lovită, eu plângeam şi nu puteam să spun nimic. Până seara n-am mai vrut să dau ochii cu nimeni şi noaptea am avut numai vise teribile. Se făcea că Jenică Ţipirig, gol, fără nimic pe el, s-a aruncat peste cineva, peste o femeie, şi vrea s-o omoare. În zbaterea aceea smintită şi mai ales în strigătele neînţelese mi se părea că se ascund primejdii mari, care au dat peste noi şi care poate că n-or să mai plece niciodată.
După numai doi ani, probabil în clasa a doua, unele colege mai ştiutoare mi-au spus şi mie ce fac bărbaţii şi femeile când nu-i vede nimeni, dar tot n-am putut realiza o legătură cu scena din şură. Fetele vorbeau cum se drăgostesc oamenii, vorbeau de dragoste, însă acolo eu văzusem ceva oribil, văzusem bestialitate. Şi astăzi când sunt mult mai mare şi cunosc natura acelui meci ascuns în fân, când ştiu bine ce făceau cei doi acolo şi care era sursa gemetelor şi strigătelor, eu tot nu pot să identific întâmplarea aceea cu dragostea, cu amorul.
Şi cine să fi fost femeia? Mama? Aş da toate bogăţiile lumii să nu fi fost ea. Dar n-am nicio dovadă. Nici că a fost, nici că n-a fost. Cumpăna această ţine de mult timp într-un balans sever sentimentele şi convingerile mele. Iar zăpada aceea albă ca hârtia din visul meu, zăpada pe care trebuie să scrii învăţăminte, trebuie să rămână uneori neatinsă.

3 septembrie 1944
M-am trezit cu nişte ţipete înfiorătoare. Am crezut că arde casa, că vin avioanele, că ne-au tâlhărit bandiţii, nu ştiam ce să cred. Fireşte că am sărit în picioare şi am coborât val-vârtej scările în salon, unde Coana Mare alerga cu un retevei prin casă strigând cât putea de tare:
– Unde eşti, idioata lumii, să te omor, unde eşti ţărancă-mpuţită, animal prost crescut şi, văzându-mă, strigătele ei crescură în intensitate. Îşi găsiseră adresantul. Venea cu reteveiul spre mine şi urla din toţi bojogii: Idioatoooooo! M-ai nenorocit. Te omor, idioato, că m-ai nenorocit. Am primit numai câteva ciomege pe spinare şi am reuşit să fug în grădină. M-am oprit în lanul de porumb, unde ştiam că sunt în avantaj cu terenul, nu mă va putea găsi, şi chiar de m-ar găsi nu mă va prinde. Am stat în lanul acela mai mult de două ore. Am ascultat strigătele şi blestemele ei tot mai lipsite de vlagă, până au pierit cu totul şi casa s-a cufundat în linişte. Am început să mă gândesc la ce ar fi putut stârni mânia scorpiei. Ce-am făcut rău? Am dat prin ciur şi prin dârmon toate vorbele şi toate faptele din ziua de ieri, că numai ieri aş fi putut face ceva care s-o înfurie azi, şi m-am oprit la episodul cu Jenică Ţipirig. Aşa cum am scris deja, la un anumit moment eram cu Zinovia şi cu el, eu nu-l suportam pe individ, i-am spus Zinoviei să plecăm. Zinovia a zis că ea, dimpotrivă, îl suportă pe individ şi chiar au plecat veselindu-se spre lanul cu coceni de porumb. Ce-au făcut ei pe acolo nu mă interesează, dar e cu putinţă ca, azi, Coana Mare să fi aflat de mica escapadă a fiicei sale şi să dea vina pe garda de corp. Adică eu, ce păzeam? De ce i-am lăsat? De ce n-am alarmat părinţii?
Păi nu? Mi se părea plauzibil. Ca un sclav domestic ce eram, ar fi trebuit să ştiu şi să iau asupra mea toate interesele stăpânului (stăpânei), să păzesc, să adulmec, să reclam…
Tocmai când mi se părea că am datele necesare dezlegării misterului care a cauzat izbucnirea de furie a Coanei Mari, am auzit foşnind suspect frunzele porumbului. Am ascultat cu respiraţia oprită şi am înţeles că se apropie o fiinţă umană. Fiinţa a căpătat glas şi a întrebat şoptit:
– Maria, unde eşti? Maria!
Era Zinovia. I-am răspuns şi, venind spre mine, m-a luat în braţe.
– Tu, Zinovia, vezi ce păţesc pentru tine? Să te uiţi pe spinarea mea, să vezi ce urme mi-a lăsat, că mă doare şi mă ustură de-mi vine să-ţi dau înapoi aceste lovituri încasate în contul tău, să ţi le restitui cu vârf şi îndesat.
– Cum, tu crezi că din cauza mea s-a supărat?
– Crezi că i-am spus eu ceva? Sau că te-am pârât de ceva?
– A început să urle de cum a văzut tacâmurile. A aruncat cu ele pe pereţi, strigând că ai nenorocit-o, i-ai stricat comoara pe care o păstra pentru draga ei Zinovia, să…
– Tacâmurile!
– Da, tacâmurile.
– Mi-a fost şi mie frică văzând că nu se luminează deloc, rămân tot gri, în timp ce alea de inox strălucesc întocmai ca lumina soarelui.
– Ce-ai vrut să faci, Mărie-Mărioară?
– Am vrut să-mi exprim recunoştinţa. Să le fac şi pe cele gri să semene cu cele de inox, minunate şi strălucitoare.
– Şi le-ai frecat cu sidol. Şi cu nisip! Ai lovit-o exact unde o doare mai mult şi mai mult: zestrea mea.
– Zinovia, voi aţi fost aşa de amabili cu mine, mai ales tu: rochia, distracţiile, toată ziua aceea… eram datoare să fac un gest. M-am sculat din pat, deşi nu dormisem nicio clipă, m-am sculat moartă de oboseală, nici nu vedeam prea bine ce fac, şi am trudit tot restul nopţii. Nu ştiam că dacă sunt de argint trebuie să fie aşa, întunecate. Are dreptate, am făcut ceva groaznic!
– Ai fript-o un pic la pipotă, asta e bine. Dacă ai şti ce bine m-am distrat! Ea alerga după tine cu reteveiul, şi eu, ascunsă sub scară, râdeam în pumni să nu mă audă, m-am distrat de minune. Lasă! Trece. Să-i spui că-i plăteşti prin muncă, lasă, o calmăm noi.
– Care noi?
– Eu, tu, Leonel.
– Iată o congregaţie. Complotul s-a constituit! Nu, Zinovia. M-aşez în genunchi şi-i cer iertare. Numai gândul bun m-a îndrumat. Şi îi înţeleg supărarea şi am să o despăgubesc.
– N-ai să despăgubeşti nimic. Erau ale mele. Eu te iert. Te-am iertat de mult. De când m-ai lăsat să merg cu Jenică în porumb, ai ţinut de şase şi apoi ai ştiut să-ţi ţii gura. Află că a fost grozav. Atât l-am frecat şi l-am sucit până s-a scăpat în pantaloni, filfizonul. Apoi i-am zis: cară-te de-aici, mă, neputinciosule. De nimic nu eşti în stare. A plecat înjurându-mă. Dar mie mi-a plăcut cum mă înjura. Ce cuvinte frumoase! Ce imaginaţie grozavă. Să ştii că un bărbat care înjură bine face cât doi care te regulează corespunzător. (…)

* Fragment din volumul Miţa – jurnalul intim secret şi adevărat al Mariei Suru, care apare în editura Arania. (600 de pagini, cartonat, cusut cu aţă după tehnologia tradiţională. Lansarea va avea loc la Braşov, în 18 decembrie 2015.