Spații culturale nr. 44 (12)

Emil NICULESCU

O opțiune: mielul cel bolnav

Varujan Vosganian, în „Cartea poemelor mele nescrise” (Editura „Cartea românească”, 2015), continuă cumva „Cartea șoaptelor”, cu alte unelte, demult cunoscute, care i-au premers proza. Este o submersie, deloc blagiană, o evocare fără reverii pillatiene a neamului său, care a început secolul al XX-lea cu un milion și jumătate de victime și un exod de proporții biblice, după cum pledează și o adaptare a fericirilor din cartea sacră: „Fericiți cei care privesc înapoi neputând înțelege altminteri/ cât de departe au ajuns de locul de unde au plecat./ Fericiți căci, tocmai de-aceea, nu se pot depărta de ajuns” (Origini). Extremismele ce au bântuit în secolul trecut țara de adopție, un fel de pământ al făgăduințelor amânate de la o generație la alta, au aruncat anumite segmente ale populației într-o medievală șerbie morală, unul dintre atestate fiind „dagherotipul” unuia dintre bunici: Avea obrajii netezi, urmele palmelor/ se vedeau cât de poate/ de proaspete și roșii./ Pe obrajii lui istoria se putea citi nestingherit/ după urmele palmelor./ așa cum, altădată, după potcoavele cailor (Negustorul de coloniale și conservarea energiei). Există chiar alternare a deconturilor umilinței, în funcție de rotația dictaturilor, a utopiilor, însemnate pe același răboj: Numărul palmelor încasate, de unii-nainte,este egal cu numărul palmelor încasate pe urmă, de la ceilalți./ Valabil pentru orice revoluție/ și pentru orice sfânt ideal.
Cea din urmă bătălie a fiecărei generații, fatalmente pierdută, este aceea cu biologia, cu timpul, când fiecare se mută, împuținat fizic, în altă lume, „altora spre a da rând”, cum spunea, în epitafu-i, Anton Pann: Mă uitam, nedumerit, la sicriul bunicului meu/ așa de frumos bărbierit, pieptănat cu grijă,/ și, totuși, cu haine atât de nepotrivite, de largi,/ încât degetele împreunate abia ieșeu de sub mâneci./ (…) îmi era rușine de trupul lui subțiat/ ca atunci când te lipești de perete/ să lași pe altul să treacă (Bunicul meu).
Dinamica acestor lumi paralele este bănuită a fi legitimă și cumva necesară, fără a se cunoaște până în detaliu cutumele cele mai intime ale resortului creștin de a întoarce și celălalt obraz: Ne înmulțim pe pământ. Ne înmulțim sub pământ./ Odată cu mine s-a născut în lumea morților un băiat/ cu numele meu. Poate a și fost botezat/ dar nu știu care sunt cele șapte taine ale morților/ și a câta poruncă a lor spune să nu te răzbuni (Poporul meu pe drumul Damascului). Sapiențialitatea armenească nu e deloc străină de vocația jertfei, a sfârșitului demn întru credință, cum probează, după trei secoli, sfârșitul de martir al mitropolitului cărturar Antim Ivireanu; între primele „didahii” înregistrate de poet, la Focșani (?), se amintește: Spune-mi cum ai murit, ca să îți spun cine ești/ râdeau, pocnindu-și palmele, bătrânii armeni/ ai copilăriei mele (Ars poetica).
De altfel, pentru creatorul de literatură, etica este o dramatică, copleșitoare transmutație, asumare de răspundere: Când vorbesc despre bine și rău,/ sunt ca Dumnezeu de singur (Dis-de-dimineață). Propria biografie stă sub semnul cronicăresc al „omului sub vremuri”, care timpuri, sub crusta aparențelor, în ce au ele mai rău (blestemul geopoliticii), își perpetuează esența: pe vreme de ploaie,/ în anul o mie nouă sute cincizeci și opt,/ la orele două după amiază, fix când pleca/ ultimul escadron al Armatei Roșii din țară./ Nu trăim deloc în timpul lucrurilor definitive./ Nici eu nu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,/ mai netezesc și acum chipul meu armenesc, arămiu,/ și nici Armata Roșie n-a plecat de-a binelea vreodată (La nașterea mea).
Portretul-robot al generației sale, veridic ți amănunțit conturat, stă sub sfidarea interdicțiilor, a „normalității” mancurte, cu toate riscurile, inclusiv acela al eliminării din perimetrul experimental al prăsirii „omului nou”: Noi am primit bucuria propriei neputințe./ Am fost mai ales ceea nu aveam voie să fim./ Am șoptit rugăciunile interzise./ Ne-am dat unul altuia, / până le-am ferfenițit, cărțile interzise./ Am privit, strânși unii lângă alții, filme interzise./(…)/ Am adulmecat orizonturile interzise./ Frontieriștii au traversat fluviile interzise./ Am ascultat, cu urechea lipită, ca liliecii,/ vibrațiile frecvențelor interzise./ Am înmulțit patimile evangheliștilor noștri/ cu mașinile de scris strict interzise./ Am cântat despre nebunul cu ochii închiși/ și despre alte profeții interzise./ Am rostit în taină numele morților interziși./ Am nădăjduit și am deznădăjduit, pe rând,/ ceea ce era interzis./ Și atunci când celelalte erau cu strășnicie păzite,/ ne rămânea ultima frontieră,/ dincolo de care eram liberi să trecem:/ morțile noastre, pe veci nepăzite (Povestea generației mele). Condițiile de prizonierat ale acestei generații sunt delimitate prin simboluri planetare, fiecare cu menirea și rațiunile sale: Zidul chinezesc făcut să apere de pericole din afară/ Zidul Berlinului, făcut să apere de pericolele dinlăunru./Zidul Plângerii menit să ne apere de prea mult Dumnezeu (Labirintul). Asumarea sisificării, a rației de o altă realitate și de libertate era o chestiune opțională: Fiecare dintre noi își purta bucata de zid/ prin care își privea, ca la cinema,/ porția de ideal (Elegia bucății mele de zid).
Portretul artistului tânăr este acela al unui insurgent ce desfide „bunul simț” comun, logica oricărei tactici, a raportului de forțe, de dinainte și după Clausewitz, cu puține accidente donquijotești în istorie (șarja lăncierilor împotriva tancurilor germane): trupul meu tânăr/ luând cu asalt lumea/ precum cavaleria poloneză/ în al Doilea Război Mondial (O peliculă veche); deopotrivă, acela de voluntar al sacrificiului pentru propria credință: Iată portretul artistului la tinerețe,/ cu părul mai viu decât oricând peste umeri,/ cu priviri neîndurătoare/ și atât de liber să aleagă:/ Sfântul Ioan Botezătorul purtând în palma întinsă ca pe o tipsie/ capul Sfântului Ioan Botezătorul (Portret al artistului la tinerețe). Confesiunile ajung până la nivelul catacombelor unde insul rebel, privat până și de dreptul sinuciderii, era urmărit cu maximă fidelitate de o stranie „floare a soarelui”: Un joc ciudat, deși cu reguli simple./ nimeni nu moare de capul lui. Becul/ se întoarce mereu după mine,/ deși nu e chiar o floare a soarelui/(…) Orice întrebare își are partea ei liniștitoare,/ oricât de neînduplecată ar fi,/ așa cum o palmă care cade grea pe-un obraz/ aduce o liniște pe obrazul cellalt./ (…) Poemul meu se naște tocmai din bezna aceasta/ a unei altfel de floarea-soarelui,/ un fel de a răspunde fără a fi întrebat (Anchetatorul).
Simptomatologia artistului este expusă laconic: Viața mea e o poveste de dragoste fără sfârșit/ între mine și ceea ce mă / înspăimântă (Tatăl nostru carele te legeni…): sau: N-am altă putere decât să iubesc/ ceea ce mă înspăimântă (Alerg); în această „slăbiciune”, împotriva, uneori, a problematicelor „supraviețuiri” ale celui ce își scrutează epoca, ginta, al cărei „istoric” este și „mâna de pământ” a ființei muritoare, stă, de multe ori, forța acestei poezii: Cu cât te iubesc mai tare, cu atât scriu mai mult despre mine,/ Poezia mea e o epopee scrisă la persoana întâi.// (…) Ne privim în tăcere, eu și poetul din mine./ Nu știm care din noi doi îi va supraviețui celuilalt. (Ne privim în tăcere).
Autoscopia, privirea înapoi, ca la Mihai Ursachi, ce-și amintea școlaritatea din epoca hitită, pare a veni, obiectiv, din afară, prin memoria unui „epigon” al condeiului: Își amintește de mine de pe când eram foarte tânăr/ cu părul negru și semnul rodiei pe piept,/ scrijelind pe tăblițe de lut la Ninive,/ apoi de scribul în formă de lotus, de papirusul lui,/ de sulurile scrise pe jertfele/ Mării Moarte, de incunabulele veacurilor de mijloc și de cărțile/ bătrânului Gutenberg,/ de e-book-urile veacului de margine/ împovărat/ de a fi scris mai mult decât se poate uita (Bătrânul computer). Și cărțile, se sugerează, sunt niște „lacrimae rerum”, conservând vagamente „o milă sălbatică” (cum se intitula un volum al lui Adrian Popescu), cu varii destinații și meandre: Mi-e milă de cărțile pe care nu le citește nimeni,/ de cuvintele pe care computerul le șterge pe veci./ Mi-e milă de trupul care, bucată cu bucată,/ se tot depărtează,/ de numele pe care mi le-am uitat, de visele pe care nu le visez. / Mi-e milă de sângele care nu se varsă în sânge,/ de cruzimea din care dragostea mea se hrănește./ Mi-e milă de cel căruia, într-o bună zi, o să-i fie milă de mine (Mi-e milă). O deșertăciune umilă bântuie pe cel ce a năzuit să creeze o lume în virginitatea ei pură, într-un demiurgic orgoliu: Mai există văzduh prin care n-a trecut nicio pasăre./ Mai există pământ în care nu s-a îngropat nimeni./ Ar mai fi loc, Doamne, ar mai fi ceva loc…/ Îmi îngrop fața în palme, înmormântarea/ cea de toate zilele. (Cu fața în palme); ca un adagiu la versurile lui Philippide: „În lume nu mai sunt ținuturi noi,/ Necunoscutul e în noi.”
Prețul ființelor, al stărilor de grație constă în efemeritatea /irepetabilitatea lor: Cu câte feluri de a muri va trebui să plătesc/ această noapte de dragoste/ din care nu pot păși decât înapoi,/ așa cum de la Polul Nord poți doar să cobori (Așa cum de la Polul Nord poți doar să cobori). Legea conservării sublimatelor își are servituțile, condiționările sale, între care, vreo câteva, sunt dramatic invocate: Să nu mă părăsești singurătatea mea,/ o să-ți fiu credincios până la ultima suflare,/ până la ultima lețcaie și ultima sudalmă/ pe care o s-o rostesc cu ochiii deschiși ( Un fel de odă în metru antic); Astăzi, de pildă, mi-a dispărut ochiul al treilea, din frunte,/ și am scris, cu degetul muiat în vin, pe luciul oglinzii:/„Aici odihnește privirea mea către mine,/ fie-i țărâna ușoară!”(Fragment din Sebastia).
Unele texte dezvoltă trimiteri de la „Odiseea” la, pe atunci, să zicem, oniricul Sorin Titel („Lunga călătorie a prizonierului”): Mă fascinează drumul mai mult decât capătul lui./ (…) Poate să pară fragilă corabia din lemn geluit,/ dar mă fascinează mai mult drumul/ decât capătul lui./ De-aceea iubesc semicercul/ și naufragiul care mă salvează (Cerul începe din iarbă); în spiritul boemei baudelairiene, sunt amintite precepte care frizează tocmai fragilitatea ființei, refuzul de a merge la țintă către folclorica „margine cu buzele agere”: Poeților și bețivanilor nu le plac drumurile drepte./Vai vouă celor care, plecând, știți unde vreți să ajungeți! (Îmbătați-vă!).
Boris Pasternak afirma, la primul congres al scriitorilor sovietici (sursă: Alexandru Beleavski): „Poezia înseamnă proză, proză în sensul totalității operelor poetice ale cuiva, ba chiar proza însăși în acțiune și nu într-o repovestire beletristică. Poezia este limbajul faptului organic, adică a faptului cu consecințe vii. Și bineînțeles, ca orice pe această lume, ea poate fi bună sau nu, după cum vom ști să o păstrăm nedenaturată sau vom reuși să o alterăm. Dar oricum ar fi, tocmai acest lucru, adică proza pură în intensitatea ei originară, este, de fapt, poezia” (Alexandru Beleavski, „Autobiografie, jurnal și proză”, în: „Viața românească. Caiete critice”, nr. 1-2, 1987, p. 125.). Peste mode și timp, la 105 ani de la evocarea morții, prin sinucidere, a lui Maiakovski (demisionard din utopia URSS – „omul acesta i-a fost de fapt acestei cetățenii singurul cetățean”) scriitorul rus are un ecou în experiența poetică a unui coleg de generație poetică a lui Varujan Vosganian, poetul Ioan Es. Pop, care, într-un volum de interviuri („Fețe jupuite”, „Casa de pariuri literare”, 2015) se confesa: „Pe la 12-15 ani visam să scriu romane; am reușit să duc la bun sfârșit cîteva povestioare fără destin. Această pasiune pentru narațiune nu a dispărut însă odată cu descoperirea poeziei. Ceea ce am scris ulterior s-ar putea numi până la urmă „poezie povestită”. (…)Dacă se produce vreodată, poezia este mai întâi de toate fulger și numai apoi, prin transcriere, cade în timp. Căci poezia este permanenta actualizare a originarului. Este drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute. Dacă istoria este poezia învingătorilor, poezia este istoria celor învinși”.
Astfel, „prezumția” autorului ce ne înfățișează „Cartea poemelor mele/(sale) nescrise” își află un prețios întăritor de recul: În biblioteca poemelor nescrise/ Novalis e mai cunoscut decât Goethe,/ Rimbaud a scris neîndoielnic mai mult decât bătrânul Hugo/ iar Eminescu a fost mai genial/ decât Eminescu/ lucrurile care nu s-au putut împlini/ și poemele rămase nescrise – / iată cea mai frumoasă și mai adevărată istorie a lumii. Este, într-o anume privință, un ecou al versurilor din „Oul dogmatic”: ,,Că vinovat e tot făcutul,/ E sfânt, doar nunta, începutul.”
Apărător al purității neajutorate, al libertății artei de a propune altceva decât coruri coreene, Varujan Vosganian alege: Mai bine, ziceți voi, un întreg cor, multe voci,/ cântând pe o singură voce,/ decât o voce povestind lumea/ pe mai multe voci./ Iară eu zic, decât lupul vostru prea zdravăn,/ mai bine mielul meu cel bolnav (Elogiul nebuniei). Cu o, pentru pragmaticul nostru început de mileniu, cavalerească noblețe.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Costel Stancu: Risipitorul de hârtie, Ed. TIM, Reșița, 2015

Într-o Ars poetica plasată la începutul acestui volum, Costel Stancu definește poezia ca pe o stare de nedumerire, urmată de încordată oglindire în sine; intermediar între poet și dublul său este Dumnezeu, cel care „așază între noi o foaie/ de hârtie” și conduce, cumva, mâna care scrie. „Nu știm dacă e dar ori pedeapsă”, afirmă poetul, neliniștit de „albul rece, neutru” al foii pe care urmează să se scrie poemul: „Tu privești în el/ ca într-o oglindă, eu ca într-un mormânt”.
Obsesia dedublării se regăsește, îndeosebi, în poemele intitulate „Căutare” și pare a veni de departe, dinspre Platon, cel care a făcut cel dintâi vorbire despre nevoia de reîntregire a ființei umane, despărțită în jumătăți veșnic dornice de reîntoarcere la întregul inițial: „Umblu prin lume să mă reîntregesc./ Fiece necunoscut îmi pare jumătatea/ ruptă din mine și aruncată/ în spirala nesfîrșită a lui a fi.// Lucrurile, ființele, orele/ înapoia cărora mă ascund,/ devin, cu timpul, transparente.// zadarnic îmi caut perechea în altul!// La sfîrșit,/ am să mă reîntîlnesc pe mine,/ Celălalt” (Căutare 1).
Scrisul presupune o permanentă căutare a sensului profund al cuvintelor, o luptă, chiar, pentru stăpânirea a ceea ce este ascuns privirii dintâi: „Am dreptul de a nu scrie nimic!/ Tot ce scriu va fi folosit împotriva mea./ Însă nu mă pot opri nu mă pot opri/ deși știu că pînă la urmă cuvintele – / nemulțumite că nu le-am găsit/ pe deplin, înțelesul – se vor dovedi/ martori mincinoși” („Risipitorul de hârtie”). Într-o definiție poetico-filosofică, „Cuvîntul e/ unealta cu care Dumnezeu/ cioplește în mine să înlăture/ partea necunoscută” („Căutare 2”).
Conotată ca luptă sau vânătoare, poezia implică o continuă tensiune între eul de suprafață și cel subteran, păstrătorul de chei pentru un regat misterios; rezolvarea/ eliberarea, ieșirea „din găoacea visului” înseamnă înfruntarea unei realități ostile și transformarea luptei cu sine într-o luptă cu ceilalți: „Așa că a început lupta./ Nimeni nu știe cine o să cîștige./ pe foaia de hîrtie au apărut/ primele pete de sînge./ Cuvintele” („Lupta”).
O temă care revine, și ea, aproape în fiecare poem, este moartea, privită cu detașare filosofică, luată în râs, pe alocuri, fiindcă, locuind în moarte încă de la naștere, ajungem, ca și poetul, să nu ne mai temem de ea: „Nu mi-e teamă de moarte./ Cinez liniștit – a cîta oară? – / în bătaia puștii,/ cu ferestrele larg deschise.// Din cînd în cînd,/ ridic paharul cu vin/ în cinstea/ nefericitului meu/ lunetist” („Ținta”). Lipsa de teamă nu înseamnă, în nici un caz, indiferența, pietrificarea ființei. Dacă viața este un concert pentru care sinele tău – orchestră în „urechea tăiată a lui van gogh” – trebuie să repete zi de zi aceeași partitură, dragostea poate s-o salveze de la oboseală și lehamite, ea poate reface arcurile, și resorturile intime, și podurile, și liniștea din ultimul ceas: „cînd ne iubim zidurile ierihonului/ se surpă la primul suspin îmi spui/ eu tac simt cum se întinde/ la nesfîrșit arcul de jucărie al inimii/ se va rupe se va rupe strig/ ziua își adună instrumentele/ se retrage cu degete obosite cît/ mai e pînă la marele concert? Te întreb/ tăcem amîndoi piticul plînge cu lacrimi / de uriaș o Doamne/ prea des ne vine rîndul să murim!” („Concertul”).
Costel Stancu își construiește discursul poetic respectând o logică a acumulărilor cantitative care duc, inevitabil, la transformări calitative. Izolat, singuratic, înălțându-și zidul (metaforă pentru necesara retragere din lume a celui nemulțumit de realitatea concretă) care nu numai că îl va separa de ceilalți, ci îi va aduce și moartea, poetul își acceptă senin pedeapsa pentru visurile lui, pentru truda de a construi un univers, scrisul devenind sinonim cu moartea acceptată: „Îmi ridic, singur, cărămidă/ cu cărămidă, gol cu gol, zidul la care/ voi fi pus și împușcat. Oamenii își dau coate/ neîncrezători.” („Zidul”). Mesajul poetic are, în final, o deschidere care-l poate surprinde pe cititor: „Un singur lucru îți cer, Doamne, fă-te/ că nu vezi când uit, în zid, o fereastră deschisă/ prin care să pot privi aici cînd o să îmi fie dor…”.
Când își părăsește universul imaginar, poetul devine vulnerabil la ideile-de-gata, la o anumită retorică nepotrivită cu structura sa, ceea ce validează totuși drama existențială: „Trăiesc?/ Sau mi s-a făcut o înscenare a vieții?” („Așteptare”). Format la altă școală decât „lupii tineri” care scriu astăzi (deși, ca vârstă, nu este foarte departe de ei), Costel Stancu nu rămâne niciodată în această retorică banală, nu se mulțumește să transcrie greața cea de toate zilele, provocată de o lume aflată pe marginea prăpastiei, ci, ca orice poet autentic, transformă scârba și urâtul în metaforă, renunță la balast și ia lecții de supraviețuire prin scris și rugăciune: „Beau și rîd la masă cu semenii,/ dar în suflet, mereu, îmi fac cruce./ E ziua judecății. Cuvîntul mă împinge/ cu aceeași putere, în sus și în jos/ Oare nu el a încremenit apa/ sub tălpile lui Hristos?/ Arată-mă pe mine mie, Doamne,/ cum vin înspre tine în genunchi/ și pe coate. De voi ajunge altundeva,/ ochii mi-i scoate. Apoi înfățișează-mă/ pe mine, mie, cel orb. Să mă recunosc/ în celălalt și să sorb/ zeama din fructul uriaș/ al grădinii. Ce altceva pot fi,/ dacă nu păzitor al luminii?” („Rugă”).

Silvia Ioana SOFINETI

Florian Stanciu: Amprente alese (Ed. Tiparg, 2015)

Din „varii scriituri”, poetul piteștean adună un volum de versuri – o antologie, de fapt, că tot a fost numit anul 2015, neoficial, „anul antologiilor”. Desigur, poemele selectate aparțin unui liric reflexiv, așa cum se întâmplă când „între tine și lucruri așterni privirea” („Deasupra ta”); că poetul renunță, în mare parte, la elementele de prozodie tradiționale și-și structurează modern textul poetic nu constituie element de noutate; surpriza rezervată cititorului vine din calitatea indiscutabilă a mesajului transmis, din forța imaginarului, din conținutul ideatic al poemelor. Temele preferate sunt grave – condiția scriitorului, relația cu divinitatea, timpul, viața etc., dar nu întâlnim nici urmă de meditație ieftină și nici de slalom printre fleacuri, cum pare să prefere o bună parte a celor care scriu – și au scris mult (nu numai cantitativ, ci și ca perioadă de timp). Propensiunea ludică nu lipsește, cum s-ar crede, fiind vorba despre un poet în pragul senectuții, dar ea este însoțită, mai mereu, de sentimentul deznădejdii în fața lumii ca teatru și a individului ca ființă manevrabilă, umilită sub vremi („Un păpușar bezmetic ne-a lipit pe fețe măști hilare”).
Poetul se miră, se bucură, uneori versifică, alteori preferă vastele plaje narative (ca în poemul „Îngerița”), dar are un simț al măsurii și o delicatețe care-l trădează pe cărturarul de școală veche, capabil să-și păstreze proaspătă emoția în fața miracolelor mărunte din cer și de pe pământ. Contemplarea unei scoici pare un bun prilej pentru trecerea de la mundan la celest: „O scoică ții în palmă,/ cu toate simțurile o cutreieri/ și ea, zi de zi, noapte de noapte/ își cântă obârșia.// Aici e partea dinăuntru a mișcării,/ adâncurile se deschid spre altele mai mari,/ cu bolți arcuite și pești: neamuri de zei”.
Interogațiile retorice, deși drămuite cu destulă înțelepciune, nu lipsesc, deși par nepotrivite cu gustul – oarecum schimbat – al cititorului modern, obișnuit mai degrabă cu textul afirmativ decât cu acela care poartă prea la vedere amprenta subiectivității: „Cerul și brațele salcâmilor/ iată-le hulite și frânte/ Poate ea de-acum pri-/ vighetoarea să mai cânte?// Ah! Pustietatea sonorizată/ de-al vântului vaier/ Poate ea pasărea/ să mai salte în aer?// sau poate al ei ochi/ altceva străvede din înălțimi/ altceva decât noi vedem// altceva decât noi știm?” („La crângul salcâmilor uciși”).
La o primă vedere, poetul care mai are curaj, astăzi, să scrie o astfel de poezie, vorbind despre natură cu ahuri și ohuri și întrebându-se pe sine și, firește, considerând că răspunsul e încrustat în întrebare, este suspect: de paseism, de lirism exagerat și desuet, de inadaptare la formele lirice moderne etc. Nu este cazul lui Florian Stanciu, un poet respectabil, care știe să se păstreze în timpul pe care-l străbate.
Fără a fi un senzual, fără a forța nota, cum suntem obișnuiți de poeții douămiiști, de exemplu, Florian Stanciu scrie o poezie de dragoste sinceră și delicată: „Când ne îndepărtam pe drumul cu plopi/ legam o imagine a cerului de cealaltă/ Fiecare se cuibărea în sinele celuilalt/ și fiecare în sângele celuilalt se oglindea./ Acum târziu cu cât mi-ești mai departe/ cu atât făptura ta mai aproape îmi este” (pag. 90).
Stilul metaforic, cultivat uneori cu ostentație și tonul uneori sentențios pot să-l deranjeze pe cititorul format la altă școală de poezie: „fragil hotarul/ dintre veghe și vis/ Asculți șuierul șerpilor de peste zi/ mai doare mușcătura. Memoria/ nu vrea să cedeze locul uitării/ Singure cuvintele – nerostitele și-n gură/ lustruitele precum în copilărie pietrele – / în numele tău vor vorbi în noapte târziu/ Nimic nu vei ști când prin încăperi/ după ele au să tragă trene lungi de ecouri” („Târziu în vis”).
După lectura volumului, deși refuz, în general, judecățile de valoare tranșante în privința poeziei, am ajuns la concluzia că „Ultimele” sunt mai realizate artistic decât „Primele”; este vorba despre cele două cicluri în care și-a structurat Florian Stanciu antologia, plasând la început ceea ce-a scris la urmă, tocmai pentru a atrage atenția asupra evoluției calitative a versurilor sale. Căci, zice poetul: „Pe-aproape de abisul văii, la vadul râului/ cauți neliniștit: unde să fie malul cel înalt”…

Mihaela Roxana BOBOC

Calul sălbatic

siluete prelungi în brazdele zăpezii
la periferia orașului
,,once upon a december”
viața mi-a sărutat părintește fruntea
și m-a trimis în ruinele acestui trup
am strâns în pumn vers după vers
le-am ascuns uneori sub clopot
să răsune în zorii lui april
există fericire când pictezi ferestre
în mormânt
și muzica e tot ce rămâne din ultimul sărut
când bate toaca prelung peste punți ridicate din nimic
îți spui că dimineața așază cadavrul iubirii
în răsaduri la răspântie de drum
te hrănesc din colții de gheață ai cuvântului
înfig târziu țurțuri în singurătate
cu precizia fotografului
care așteaptă lumina ca o săgeată în gura cerului
nanosecunde de extaz
apoi poemul se întoarce ca un făt în pântec
gata să iasă în lume
cu buza de jos
ca o semilună răsturnată
există fericire dincolo…
când te rup precum o anafură
și viața rămâne calul sălbatic
pe care-l încalec în zori
gonind peste cuvinte.

Distribuie: