Propoziții pretențioase – Afinezi
Strângi și pleci. La următoarea sindrofie de curte. La mireasă. Omenire (lume și tratație) și-acolo. Nerăbdătoare, nehrănită, neprihănită. Ingenuă. Numai tu, tăbăcit, asaltat și toropit de efort și caniculă. Mihai, la cât se pleacă la biserică?
Afectul unei astfel de ,,escapade” se uită greu sau niciodată. Deși afeliul rămâne încă punctul cel mai inexplicabil al toridelor zile de vară, numai grija astronomică a sistemului solar n-o mai pui la socoteală. Minutele singure rămân importante, chestii de ,,viață și de moarte” – cu două variante: dacă nu plecăm acum, nu avem timp să primim invitații, să le cântăm marșul; dacă mai stau o secundă, mă apucă nevricalele; și poate ne mai dau ceva de mâncare, m-a luat o foame… -, să te scoată cât mai repede din mediul ospeției și să te trimită ,,acasă”. Terenul siguranței, al renunțării la relația afabilă, îngăduitoare cu ,,ultima găină din coteț”, locul unde se potrivesc ceasurile fix până la ora de finiș înscrisă în contract.
Ar fi părut o afișare ruptă din context, o idee neavenită de-a readuce muzica în prim-planul amintirilor, de-a o infiltra fără motiv. De altfel susținătorii lui ,,ori meserie, ori muzică” s-ar înmulți considerabil și-ar avea motive de critică: nu le-amesteca, dom’le! Vorbesc totuși în nume propriu, evoc cu obstinație timpurile și locațiile râmnicene nu pentru renume, ci pentru existența în sine a noastră, a celor de-un veac, indiferent unde începe și unde se termină.
Lui i-a fost părtaș Anton, unul dintre cei șase sute de angajați ai Intercoop-ului, truditor întreprinderii și propriului cămin, adunând fir cu fir, bucată cu bucată, afișând totdeauna un zâmbet și o gestică ale insului gata să pornească o treabă. Un fel de haide, nu se poate să nu se poată, gata, acu facem loc, apucă de toartă și-o dăm la o parte. La momentul montării jgheaburilor și burlanelor se cam copseseră strugurii pe coarde, roșiile se storșeau sub sfredelul melcului mașinii de tocat, iar afinele deja stăteau la fundul damigenelor. Septembrie. Sosirea noastră a dat startul unor mișcări și mai aferate, Anton pendulând între noi și operațiunile de pregătire pentru cămara de peste iarnă. ,,Ia zi, Sandule, ce vă trebuie? Vă aduc ceva?” Mai mult de ,,Vezi-ți de-ale tale, Antoane, ne descurcăm.” sau ,,Bagă-ne prelungitorul într-o priză.” nu aveam a-i cere. Poate ,,Vorbește cu vecina. Avem nevoie să intrăm ca să punem burlanele.”, cu un răspuns pe măsură: ,,Gata, tatică!”. Deși nu aveam nevoie de ,,translator” și ,,sol”, ne cunoșteam cu proprietăreasa, avusese soacră-mea o relație de prietenie îndelungată. Și nu-i de uitat o așa potriveală, căci nu aduce ceasul ce aduce poștașul. N-a sunat a reproș, ci doar a tânguire ieșirea în ușă a doamnei. Acceptul nu a fost condiționat, intrarea la discreție a fost aprobată, un bun prilej pentru a-și vărsa oful recent, indignarea…. E crud oricum să dai vești rele, cu atât mai mult unui bătrân de optzeci de ani. Indiferent, curierul poștal i-a înmânat mamei un plic și fără menajamente – așa ne povestea fiica – i-a comunicat sec, tare, cât să se audă, ca în zi de duminică fără trafic rutier stradal, până la vecinul din colțul străzii: ,,Mamaie, a venit un plic de CAR. Aveți de plată…”. Milioane. A găsit-o doamna Lucica în pragul preinfarctului, speriată, moale ca o cârpă, iar după ce și-a revenit cât de cât din starea afazică, și-a apostrofat fiica de neîndeplinirea la timp a obligațiilor financiare. În zadar explicații, că s-a greșit, că se duce de îndată să lămurească neînțelegerea, cum erau mamele secolelor din urmă, n-a scos-o din ,,nu ești în stare de nimic”, ,,mă faci de râs” și destule altele afișate fără menajamente.
