Spații culturale nr. 44 (8)

Nicolai TĂICUȚU

atingerea

ca de obicei
eram în discuţie cu poemul
dintr-un ungher priveam lumea
profitam amândoi de semiobscuritate

apartenenţele nu aveau claritate
şi nu ştiam dacă ungherul era
al meu sau al lui
existenţa lui era importantă

aici, după cum spuneam,
mă aflam cu poemul
într-o discuţie tandră

amiciţia ne permitea chiar
un grad minim de vulgaritate –
piele cu piele se atingea
cu sfială se îngemănau
acoperind aceeaşi carne
irigată de acelaşi sânge
în unduiri, în mângâieri…

aceeaşi geologie

am constatat că
dimensiunile acestui poem
cu plecare din acelaşi punct
sunt egale în toate direcţiile:

… ieri am fost într-un palat de piatră
şi istoria m-a contopit în măreţie

… azi retrăiesc momentul
în palatul rotunjit al bobului de nisip
rostogolit pe hârtia de scris

Costel STANCU

O altă iarnă

Privești albul hîrtiei
el se ridică, sporește ca spuma
laptelui în fierbere curînd
va trece de capătul creionului,
de umeri, de creștet…
te va îneca ori te va hrăni
depinde cît de repede vei scrie
cuvîntul care încă nu există
inventează-l hai inventează-l, îți strig
ție nu îți pasă deznozi o eșarfă
albă te pierzi în ea ca în iernile
copilăriei cînd desenai pe zăpadă
cu degetul de cărbune încins!

Amintire

Demult,
eram o casă cu ușile
și ferestrele deschise.
Inima mea
– valet tînăr și credincios –
te îmbia să intri să intri.
Erau muzici acolo,
dansam zi și noapte,
retrăiam amintirile unui vin
de acum o sută de ani.
Îți amintești?
Nu ne temeam de nimic,
cu atît mai uțin de moarte.
– moarte e și în urma
nasului de copil
pe geamul aburit
cînd se minunează
de întîia ninsoare,
îți spuneam.
Tu tăceai. Dansam, dansam.
Soarele devenise elastic.
Tălpile tale încălzeau luna.

Apoi a trecut timpul.

Acum te aștept în zadar.
O grămadă de pietre albe
cu care nu mai construiește nimeni.

Iluminare

Venea la mine cu umbletu-i
rar. Luna îi ascundea goliciunea
în cel din urmă pătrar.
Cuvintele, altădată întregi,
se prefăceau în sfielnice șoapte,
aș fi mușcat din măr dar încă nu
schimbasem dinții de lapte. O
primeam înăuntru-mi, nu știam
de-i devreme ori prea tîrziu. Simțeam
că a fost cu mult înainte
să fiu. La marginea lumii, nu înțelegeam
cine e, cine sînt. Parcă priveam
prin gaura de cheie s unui,
proaspăt, mormînt. Și tot căutînd,
împrejur, pentru toate răspuns,
de soare m-am simțit,
pe de-a-ntregul, pătruns!

Alb

Cînd am văzut întîia ninsoare m-am speriat.
O zi întreagă am plîns, credeam că explodaseră
țîțele pline cu lapte ale mamei!
De atunci, cînd ninge, rămîn indiferent.
Iernile îmi par pufoase și inutile
ca niște mătuși din provincie.
Aș vrea, măcar o dată, să trăiesc și eu
fericirea orbului pe o pîrtie necunoscută;
slalomul său perfect, minuțios desenat
asemenea caligramelor pe bobul de orez.
Ori desprinderea patinatoarei de lac,
zborul ei total, în aplauzele publicului,
peste pojghița mereu, mereu prea subțire.
Cîtă voluptate a vieții și a morții deopotrivă,
în timp ce eu stau la fereastră și privesc uimit
cum un copil își face, din zăpadă, o luntre!

Eu, Celălalt

Seara, după ce se așează oftatul în piept
și ochii pisicilor se fac mari, începe să-mi fie
dor de mine, Celălalt, ca de un străin
asupra căruia – vai! – ori de cîte ori
se apropie, asmut cîinii. Nu mai înțeleg nimic.
Viața – o plimbare
pe picioroange inegale. Nu, n-am înnebunit.
Uneori, trăiesc în trecut, aidoma
unui bătrîn lup de mare ce plutește, resemnat,
pe amintirea, din ce în ce mai palpabilă,
a fostei sale corăbii. Totul mă neliniștește.
Doar moartea mi-e soră de lapte!
Îi îmblînzim împreună furia.
Apoi ne despărțim un timp,
eu rămîn singur – o realitate
strecurată, brutal, în apele visului.
Se apropie dimineața,
cîntecul zornăie în cocoși.
Mor. Mă regăsesc pe mine, Celălalt.

Amintire

„Să nu ne temem” striga nebunul
(înțeleptul?) orașului. Ieșiți din case!
Nu lăsați sufletele să tremure în voi
ca monedele false din cutia milei.”
Bărbatul sta în mijlocul pieței,
semăna cu o imensă catapultă
ce azvîrlea firimituri de pîine
în zidurile închisorii.
„Deschideți măcar ferestrele!
Nu auziți? În ou e ora de muzică.
Urmează ora de zbor, ora de vînătoare a
pisicilor…”
Nici un răspuns. În tăcerea oamenilor se
amesteca știutul cu neștiutul. Au hotărît
să aștepte, să fie siguri de rotynjimea zilei.
Tîrziu, a răsărit un soare amnezic.
Lumea s-a repezit în piață.
Hărmălaie, mirosuri,
oratori…
Nebunul (înțeleptul?) orașului și-a pus
în buzunar, cu grijă, oul și s-a făcut nevăzut.
Venise ora de vînătoare a pisicilor…

Ea

ea se tăvălește în păru-i lung
ca o cățea udă în praful drumului
vreau să-l tai
să-și piardă puterea
să o pot părăsi
să rămînă singură și neputincioasă
sub talpa de sclavă fugară a lunii
dar n-am scăpare n-am scăpare
să mă răzbun aprind focul
ea rîde se tăvălește nepăsătoare în păru-i lung
înmulțit de flăcări, disperat apuc de coadă
linia de șarpe a orizontului și o izbesc
de pămînt să poată intra nestingherit
vîntul din altă lume zadarnic nu
se pornesc decît morile tîrziu
înțeleg libertatea mea
e în floarea din părul femeii
trebuie să aștept să adoarmă

Mica apocalipsă

curge vinul, punem vițelul cel gras
la proțap. nimeni nu își mai toarnă
cenușă în cap. ne iubim fără noimă
apocaliptic și laș. soarele și luna răsar
împreună peste oraș. zadarnic
cel plecat în ceruri vrea să-l ocrotească
pe cel rămas. e ca și cum în buzunarul
surdului ar ticăi un ceas. timpul
sieși răbdarea nu-și mai îndură.
clipa plesnește – inimă de cal
alergat peste măsură. se rupe
osia lumii. mîna se desprinde
din cui. uneori, omul se naște al tuturor
și moare al nimănui.

Rugă

Arată-mă pe mine mie, Doamne,
să sfîrșesc rătăcirea! Fă-mă firimitură
de pîine muiată în vin,
să nu-mi mai pierd firea.
Ia-mă încet de unde
dulcea desfătare mă duce.
Beau și rîd la masă cu semenii,
dar în suflet, mereu, îmi fac cruce.
E ziua judecății. Cuvîntul mă împinge
cu aceeași putere, în sus și în jos.
Oare nu el a încremenit apa
sub tălpile lui Hristos?
Arată-mă pe mine, mie, Doamne,
cum vin înspre tine în genunchi
și pe coate. De voi ajunge altundeva,
ochii mi-i scoate. Apoi înfățișează-mă
pe mine mie, cel orb. Să mă recunosc
în celălalt și să sorb
zeama din fructul uriaș
al grădinii. Ce altceva pot fi,
dacă nu păzitor al luminii?

Cristina ŞTEFAN

elegia cerului

nu am timp,
cerule, sabbathule!
este apă aromată-n cădelniţi
şi-aş fi zburat cerule,
pământean aş fi zburat
prin păduri toamna
să-mi julesc aripile-n frunze
rumenite de tine
prin câmpii aş fi zburat,
mulse câmpiile-n laptele mamei
să-mi sting suptul
de iubire a vieţii

nu am timp!
pe dealuri, cerule, sabbathule,
m-aş fi descotorosit de buruieni
şi goală de minciună
mi-aş fi sfâşiat tălpile
în pietre
în lut
ca-n fierul
îngropatei ţarini Cannan

nu am timp
nici de parte femeiască,
partea care te cântă, cerule,
în cheia ta siderală,
sabbathul nopţilor de august răvăşitor

nu mi-ai dat timp
mi-ai dat doar o seamă de aripi
să le zbat
în vântul de răsărit
dar îţi spun
că am trăit 205 ani ca Seth
şi încă 1000 de ani singuri
ca Adam şi fiii lui la un loc
numai pentru
a-mi împietri zborul la pomul vieţii
şi e albastru cerule, sabbathule!

Elegie din Auschwitz

să nu mă pierd
sigur e un răspuns
la poezia cu gardul de sârmă ghimpată
îi spusesem că o am în minte
sau în braţul stâng dureros
de aceea nu ştiu cum am ajuns aici
e un soi de staţie dar nu de benzină
pentru că pot să văd înapoi şi înainte
dincolo de oameni
nu ştiu nici de ce ne-am întâlnit cu ei
îmi vine să-i urc pe mormanul de zăpadă
şi să le dau vânt în lună
numai să scap de scuipatul lor când vorbesc
şi de plecarea ta
o văd începând
cum toţi coboară lutăria
şi apoi merg în şir
printre buruieni
cât ei de înalte
despică poteca şi tu eşti prima
de unde nu te mai văd la ora trei din noapte
ai fruntea-n pământ
şi gândul obsedant să te-ntorci brusc din drum
şi să le dai câte un pumn mare în faţă
asta pentru că e un soi de orientare turistică
dar numai tu ştii să ajungi la baobab

îmi bate inima ca într-un solo
din Knocking on heaven‘s door
şi ţi-am promis să nu mai scriu
decât când urlă aruncarea
am mai promis să înjur o singură dată în viaţă
într-un loc remarcabil
şi se întâmplă să-l fi găsit aici
prăpastia asta auschwitziană
unde nu creşte iarba la mal
şi prăzile strânse mişeleşte
s-au întreţesut
în timp ce eu iţeam gâtul după tine
până la gardul de sârmă ghimpată
arto, tu-s colţii mă-tii de javră
ţi-am cules urletul cerului
şi mi-a rămas stigmatul în cinci colţuri
al gardului de fier desfrânat, arto!
l-a netezit, l-a netezit vrabia
ba fluturele
ba păianjenii
l-au rătăcit prin altare despuiate
stârnind guri dibace
ca un râs de fată sprinţară
susur dulce între chiparoşii funebri
eu am rămas în împuţita asta de staţie
şi nu e de benzină
e de timp
pentru că văd şi-napoi ghimpii din carne
nu mai au veleităţi de holocaust
cu mădularele văpăi le-am ars
până-n morţii neamului iudaic
până-n zăngănitul
trudei lui Dis Pater le-am ars!
nu te-ai întors,
te-au trimis la baobab
oase orfane de umbră, arto,
gazul luminii galbene
şi copilul de-a buşilea
lingând noroiul sângelui
lângă alt gard de sârmă ghimpată
aşa mi –a venit înconjurare delicată şi nori, arto
sunt Fortunata şi-mi dau în petec de vers
designul e absolut,
pasărea albă!

Gânduri în decembrie

în clipa aceea am văzut prin tine
ca printr-o plasmă sensibilă
moale şi tresărită
nu avea răbdare şi culmea! devenise albastră
am gândit târziu
doar până atunci
nu uitam niciodată
să fac pachetele cu merinde.

*

pe îndelete mi-am imaginat
că exista locul tău unic
în care fiind decor
am dreptul la fericire
ca un grilaj în confesional
prin auz, călătorule necunoscut!

*

ochii poeziei străvăd
iubirea şi ura
dacă ar putea enunţa
ar luci vitrinele
de sărutări şi obuze.
deci era o seară de iarnă
şi-ţi păstram caldă plăcinta cu dovleac.
tu vânai iepuri.

*

memoria mea şi-a sărit din cheutori
nu are locuri, are doar umbre
de copii de mame şi de ei
ţin minte numai sentimente

*

mi-ai spus că-mi eşti scară
de urcare pe zid
şi de acolo de sus să-ţi descriu ce văd dincolo
asta ca să verifici cât de deplin mă crezi,
Doamne, Dumnezeul meu!

*

bunica: orice rău e cu binele lui!
avea dreptate.
dacă-mi fac răul de a mă citi de-a-ndoaselea
mă întorc la îngeri.

*

locul tău avea puţine cuvinte
sunete şi mai puţine
între culorile pastelate nu distingeam
toate băteau în cer
toate mă dizolvau
ca pe un abajur fiert de lumină

*

eu scriu ca să-mi enervez destinul
şi să lase din mine numai ce nu e scris

Diana Dobrița BÂLEA

coapse penelope

aruncă-mi drumul într-o joacă de fluturi
voi crede că pot să zbor cu genunchii pe deasupra tristeții
și ia-mi golul de pe umerii mâinii
voi înălța clipa dintre noimele fecioarelor vrednice
cu candele înfipte pieziș
în coapse penelope

orașul dă buzna cu tăceri de beton
eu trăiesc în driade
păduri de dor te foșnesc sub clavicule

n-am știut când s-a făcut împărțirea inimii tale
era miezul nopții și te visam deja a doua oară
sub salcia stângă a Dunării
toate femeile neiubite au prins câte un petic
și te-au făcut fericit
mon amour

acest cântec de dor

mi-e clipă de tine
visul acut și greu ca o ploaie de vară stinge zarea
și îmi aprinde pe trup brațele tale de dragoste

mi-e strigăt de tine
cete de poeme zvâcnesc din el
și urcă în amvoane
venusiene

mi-e curcubeu între noi
îmi păstrezi buzele în palma dreaptă
și-mi faci senin în potirul din care te beau
puțin câte puțin
toate ondinele Dunării se prefac în mine

femeile au acest cântec pe buze uneori
tânguit la umbra păsărilor
amestecat cu cerul într-o unică izbucnire de dor

cărare de mir

mă așez lângă visul tău
odată cu primii zori ai inimii
tu îți dai într-o parte și-n alta anii petrecuți fără mine
să-mi faci cărare de mir

mă adii peste buzele tale
din plete până în adâncul tălpilor
și pielea mea de liliac sălbatic ți-aprinde contur

mă respiri dinlăuntru spre lună
te continuu prin suflet în sus

suntem unul și același umăr
aceeași coapsă iubită
glezna dulce bucură fluviul din cer

ceară calină

inima ta atârna de un fir
căzut pe buzele mele din geana licornei
primăvara trezea toate femeile
adunate în mine

sărutul a fulgerat în miezul dulce al cerului
a trosnit din încheieturile tinere ale lunii
și n-a mai ajuns pe pământ

timpul stă la poartă
dă binețe tăcerii și scrie
să nu uite Raiul ce mult ne-am iubit

e ceară calină pe trecerea pajurii
sunt aripi de sare pe când
inima mea atârnă de un fir
căzut pe buzele tale din geana licornei

fă-mă evă din tine

îmbrățișează-mă dinlăuntrul ființei tale
din toate puterile
din genunchii tăi din venele tale din suspin
de peste soartă sărută-mă cu buzele arse

desculț îmi lași cireșe în roua oglinzii
și înflorești luceafărul cu pași de dragoste
atât de mari și de grei
încât nu observi că îți mângâi numele pe albul zăpezii

cunoaște-mă un pic mai bine
trăiește-mă pe mine
există-mă
împletește-mi inima cu bătăile iubirii tale
fă-mă evă din tine

la început ai fost iubire

la început ai fost iubire
și fiindcă nimeni nu era fericit te-ai frânt în două

eu calc linia continuă a coastei
din departele dorului
doar așa clipa se sparge-n poeme
e mai frig pe partea evică
mai îndelungi pletele mele năzuindu-te
și niciun arbore nu-i
să sfâșie cu o primăvară
mersul în gol
inima mea
mon amour

pe firul abrupt al speranței

prin iubirea mea treci tu
îți dezbraci aripile și înveți să mergi ca mine
pe firul abrupt al speranței
îți scufunzi sufletul prin tăcerile mele de dragoste
despletite în râuri ce ard și nu curg mai departe
mă săruți preț de-o lacrimă

spui lumea e mai bogată cu o iubire frumoasă
și umerii goi de mângâieri îmi înfloresc
până la soarele ce-și prelungește razele prin genele tale
doar așa ne privim în ochi
cu atâta iubire
încât norii pornesc să se strângă lacomi între brațele noastre

sădesc un cireș la mine în palmă
liniile ei rostogolite în alb
urcă pe flăcări astrale să limpezească
un cuib