Spații culturale nr. 44 (5)

LA ANIVERSARĂ

Radu CÂRNECI

Desen de SILVAN

„(…) Radu Cârneci se impune ca unul dintre cei mai importanți poeți ai iubirii anume prin intuiția conlucrării acestor trei aspecte: zeiescul, demonicul și orficul, cel din urmă înțeles ca suferință produsă de dezmembrarea unității îndrăgostiților și ca înstăpânire, prin cântare, a delicatei zone a trăirilor erotice. Erosul este arhetip al întemeierii, al unirii lui animus cu anima, temei al Ființei, principiu universal al înființării (…). Viziunea asupra vieții – cu toate ale sale – se întregește, așadar, asociind Erosului și Logosului, Ontosul, adică însăși ființarea. Ars amandi se întrețese nu doar cu ars poetica, ci și cu ars ontologica.
Radu Cârneci rămâne fără-ndoială, unul din cei mai reprezentativi poeți români, impunând o viziune adâncă asupra existenței.” (Acad. Mihai Cimpoi, decembrie 2001).

IUBIREA DE IUBIRE*

… la început ideea de iubire
precum lumina aburea în fire
neliniște vibrând în elemente
visând la bucuriile absente
chemând împreunări, dorind a fire
la început ideea de iubire…

(…și noi ne-am căutat prin vremi de-a rândul:
te bănuiam, te-apropiam cu gândul
te desenam recunoscându-ți mersul
și-mpodobeam cu tine Universul
fără-de-chipul tău în mine-avându-l
și noi ne-am căutat prin vremi de-a rândul…)

… Iubirea-i axul cerurilor toate
în mari nuntiri cu muzici peste poate
un semn al ei și lumi cu lumi s-adună:
idei dansează, hăurile tună
stele-n ghirlande leagănă-se roate
iubirea-i axul cerurilor toate…

VÂNĂTOR CU ȘOIM

… de mugur dor și de lumină-adâncă
de Soare rază înflorind o stâncă
de iarbă fraged vuiet către stele
și ropotul de ploaie și acele
păsări de vis sosindu-ne și încă
de mugur dor și de lumină-adâncă.

(… ce-a fost rămâne-n iarnă și-n topire
trupul tânjind spre-această despărțire
de vânăt frig, dorindu-se iar tânăr
iar vânător cu șoimul șoim pe umăr
și iar vrăjind a vorbelor pornire:
ce-a fost rămâne-n iarnă și-n topire…)

… vom îndrăzni grădinile spre norduri
vom încălzi în suflete fiorduri
rămase-n spaime, izolând durerea,
și gura ta – sărutului ca mierea –
va înteți a’ sângelui acorduri:
vom îndrăzni grădinile spre norduri…

MIERLA DE ETERNITATE

… s-aude mierla de eternitate
sunând adânc în aerul-cetate
iar frăgezind cu fluieru-i de ceruri
știutele și proaspete-adevăruri
dându-le miez ce-n miezul firii bate:
s-aude mierla de eternitate…

(… cu trupul tău de tânără vestală
asemeni primăverii, triumfală
bolți arcuiești împodobite-n verde
sub care drumul gândului se pierde
când steag iubirii arborezi cu fală
în trupul tău de tânără vestală…)

… minunile către minuni mă cheamă
topind în aripi ne-minuni și teamă
zboruri în sânge înnoind semințe,
regenerând credința-n ne-credințe
și iar mă simt cu cel-ascuns de-o seamă:
minunile către minuni mă cheamă…

UN DOR CA ORCHIDEEA
mamei mele Dochia-Stanca

.. a fost să fiu și să se împlinească
în tine-atunci puterea lui zeiască:
semințe-gând cu miezul de-nviere
– din fruct amar la clipa de plăcere –
intrând în tine raza lui cerească:
a fost să fiu și să se împlinească…

(… o, amintește-ți de iubirea-ceea:
ardeai în dor cum arde orchideea
printre minuni de ierburi și răcoare
iar el venea cu aură de soare
și înflorea în tine-atunci femeea:
o, amintește-ți de iubirea-ceea…)

… și, iată,-ncepe zborul în abisuri
maică, mireasă-n albele-ți dichisuri:
rămân de aer pașii tăi, privirea
și intri-n chip de ceață, amintirea
lucind ca apa visului din visuri
și, iată,-ncepe zborul în abisuri…

OUL ETERN
se închină lui Brâncuși

ochi al tăriei fără de ființă
materiei rodind în prisosință
sublim de vis esențelor primare
răspuns cerând o singură-ntrebare
punct hialin întemeind credință
ochi al tăriei fără de ființă

(…matrice-n care se încheagă sporul
a tot ce-a risipit Risipitorul
adânc de chip și ascunzând adâncul
în care se-ntrupează tainic pruncul
edenic semn: femeie tu ești dorul
matrice-n care se încheagă sporul…)

…nimic fără de tine și nici-unde
tu îl pătrunzi pe cel ce te pătrunde
dai gând în grai auzului privire
cu gustul pipăi spre nemărginire
și-l mirosind neantul se ascunde:
nimic fără de tine și nici-unde…

AL TAINEI CHIP

al tainei chip fără de chip știut
prin sine doar văzut în nevăzut
cu văzul minții voi a mi-l ivi
eu ceața-n devenirea lui a fi
spre a mă-ncape Cel-Neîncăput:
al tainei chip fără de chip știut

(…eu ceața, adevărul în respir
torcându-mă al clipelor deșir
tăcut pătrund materiei în joc:
sunt ceața-n ceață, vuiet în ghioc
topindu-mă de suflet ca un mir
eu ceața, adevărul în respir…)

…și zidurile cad ca nefiind:
eu cel cuprins pe necuprins cuprind
și-asemenea-s în toate și în tot:
cu cel ce poate-nvinge și eu pot
și-s ceața din adâncurile-n jind
și zidurile cad ca nefiind…

MAI-MULT-CA-OMUL

… Cel ce n-a râs – surâs în adâncime! –
de duh și vis mai tânăr în treime
iubire-n tot și fără de hotare
peste tăria totului mai tare
mulțimilor dând tainele-i mulțime
de duh și vis mai tânăr în treime…

(… om întru imn și respirând minune
eu mă supun celui ce nu supune
împărățind peste frumos și bine
eu, trudnicul din stupul de albine
înțelepțit de-a lui înțelepciune
eu mă supun celui ce nu supune…)

… Cel nezărit mereu zărit în fire
lumină-n tot și fără de pierire
cel judecat – judecător în toate –
cel ce-a murit dând viață peste poate
nerisipit în marea-i risipire
lumină-n tot și fără de pierire…

ÎMPOTRIVA MATERIEI

…sufletul iar îl bănuiesc a fire
nemărginire prinsă-n mărginire
de visuri caste și de patimi grele
efluviind dinspre și către stele
o nezărită, – ascunsă strălucire
sufletul iar îl bănuiesc a fire

(…precum o ceață-n ceața nevăzută
neînceput eram neîncepută
erai mireasmă dor eram ardoare
vuiet de trup și fără de pudoare
răpus ades de spadă ori cucută
precum o ceață-n ceața nevăzută…)

…putere stăruind în frumusețe:
chip se ivind în mii și mii de fețe
văpaie fără cauză ori moarte
ivind adâncul în adânc de soarte
ideile voind să le răsfețe:
putere stăruind în frumusețe…

OCHIUL DE GÂND

… și să mă minunez privind la ceruri
în noaptea care-ascunde adevăruri
ochiul de gând, purtându-mă, să vadă
prin galaxii de cosmică zăpadă
misterizând să intru în misteruri
și să mă minunez privind la ceruri

(… la câte stele am eu drept de soartă
și câte porți îmi vor deschide poartă
ce cărți de foc voi descifra și unde
cel nepătruns mă va dori pătrunde
când fantezia s-o desprinde moartă
la câte stele am eu drept de soartă?…)

… albastra ceață-nvăluie-le toate:
cel ce-a voit voi-le-va și poate
– îmbogățind cu aur de lumină
și cu netimp cereasca lui grădină –
să se înalțe-așa precum socoate:
albastra ceață-nvăluie-le toate…

FIERBINTELE SOLSTIȚIU

… Soarele-n vârf, miresme-n despicare
drumuri pustii în fără-de-hotare
iar sângele pe căile învinse
de ne-rodiri, cu aripile stinse
îmbătrânea în cea îndurerare
Soarele-n vârf, miresme-n despicare…

(… când ai sosit, răcoarea mea alpină
te însoțea vibrând acea grădină
de paradis: la Pomul de cunoașteri
am genunchiat acelei vechi re-nașteri
mă-mpodobind cununa ta regină
când ai sosit, răcoarea mea alpină…)

… topite veșnicii, văpaie pură
ființa mea spre înălțimi îndură
și-o frumusețe fără bătrânețe
mă soarbe în caliciul de tristețe:
e-acel solstițiu, tainică arsură
topite veșnicii, văpaie pură…

PASĂREA DE CENUȘĂ

„Ochii săi scânteiază de o lumină
tainică
în jurul gâtului penele-i strălucesc
asemeni unei flăcări, un cer de
azur
trece peste aripile sale…“(Claudius
Claudianus – Phoenix)

… mă doare-un cer mă bucură un
altul
mă cer la fel zenitul și bazaltul
lumina ar voi să-i dau lumină
împrospătându-i palida
grădină
când sângele-mi încearcă iarăși
saltul
mă doare-un cer mă bucură un altul…

(… pasăre, ieși din vraja de cenușă
zorile cer împurpurata-ți gușă;
fără-de-trup un trup topind
altare
pasăre-duh și pasăre-ntrupare
fii iar deschisa patimilor ușă
Pasăre, ieși din vraja de cenușă…)

… pe gând îmi crește-o iarbă
argintie
din tot ce-a fost din tot ce n-o să
fie
spre-a fi mereu mai pur ca
inorogul
ci doar chemarea ta fiindu-mi
drogul
de-a-mi re-ivi un sens în veșnicie
pe gând îmi crește-o iarbă argintie…

TRECEA AȘA TĂCUTĂ ȘI REGINĂ
(un vis ce mă bântuie)

… Moartea venea pe un cal alb frumoasă
de o zveltețe pură majestuoasă
voaluri de cer îi fluturau sihastre
și păsări o-nsoțeau cu voci albastre
într-o mireasmă din miresme scoasă:
Moartea venea pe un cal alb
frumoasă…

(… cine ești tu de aer și de lună
– de-mi sună somnul visele-mi răsună
iar sângele îmi cade-n ierbi ca rouă –
tu-mi răvășești ființele-amândouă
și spaimelor mă dai ca-ntr-o furtună
cine ești tu, de aer și de lună?…)

… trecea așa tăcută și regină
sorbind în ochi lumina din lumină
ci n-a voit să mă privească-n față
– ardeam superb în firea mea de ceață
și-o muzică mă stăpânea divină –
trecea așa tăcută și regină…

VÂRSTA

… epuizări, anxietăți, momente:
de dincolo priviri cătând atente
cu dor ademenindu-ne spre ele
– sunet-destin în cosmice mărgele
și nopți de veghe, zilelor accente –
epuizări, anxietăți, momente…

(… de n-ai fi tu în teama din aorte
în gândurile năvălind cohorte
n-ar fi nici ispitirile-esențe
nici transparența dându-mi transparențe
– o, fără soare-n vârf pământul mort e! –
de n-ai fi tu în teama din aorte…)

… nedându-mă plăcerilor deșarte
ci căutând a sufletului parte
în partea dinspre umbra luminată
lumina mă lumină ca o pată
strălucitor născându-mă în moarte
nedându-mă plăcerilor deșarte…

CE IERBURI FI-VOM…

… privindu-te eu uit că mai exiști
se iscă-n mine ceea ce tu iști:
un timp în care timpul crește bun
și fericite pajiști îl adun
iar ochii mei de bucurii par triști:
privindu-te, eu uit că mai exiști…

(… topiri de trup în arderea de tot
vag desenate umbre care pot
amețitor învinge gând și dor
semințe-n viul lung legănător
în sus, în jos, amețitor înot:
topiri de trup în arderea de tot…)

… ce ierburi fi-vom, ce pământ duios
ce glezne săruta-vom luminos
ce fiare îmblânzi-vom, ce azur
vom răsturna în chipul nostru pur
când clopote vor bate-armonios
ce ierburi fi-vom, ce pământ duios!…

*Poemele de față au fost scrise între 1980-1985 și revăzute acum pentru „Spații culturale”.(r.c.)

Dumitru Augustin DOMAN

TREI PROZE

Repetent votat democratic

În ziua de 1 iunie, zi care anunţă deja o vară călduroasă, la şcoala gimnazială din Delureni Vale, se desfăşoară un consiliu profesoral extraordinar. Soarele pătruns pe lângă perdele face feţele profesorilor străvezii.
„Dragi colegi, începe doamna directoare Sidonia Popescu, doamna Sida, cum i se spune, să trecem direct la subiect: ne aflăm într-o situaţie cam complicată. Anul viitor, în clasa a cincia vor fi doar 14 elevi, iar legea spune că trebuie să fie cel puţin 15. Deci, dacă nu putem alcătui clasa, rămânem fără catedre întregi, fără salarii…” „Şi ce putem face?” întreabă panicată Geanina Cocoran, profesoara de biologie, datoare dintotdeauna la trei bănci şi la patru colegi de cancelarie. „Există o soluţie, zice directoarea, de fapt singura soluţie. În clasa a şasea sunt 16 elevi. Lăsăm pe unul repetent şi echilibrăm situaţia, iar anul viitor avem clase întregi. Eu zic să-l lăsăm pe Vasilică Miculescu.” Aici intervine pensionabilul domn Dumitru D. Dumitru cel cărunt ca Moş Crăciun, profesorul de matematică: „De ce pe Vasilică? Sunt şapte în clasa asta de acelaşi nivel cu el, toţi de patru-cinci, mai aproape de patru. De ce să nu-l lăsăm pe Ionel Păsculete?”
Priviri încrucişate peste masa de consiliu. Se ştie că orfanul de tată Vasilică, împreună cu mama lui, îl ajută prin gospodărie pe pensionabilul domn Dumitru, la curăţenia de primăvară, la prăşit grădina, toamna la strâns prunele. Tot aşa se ştie că Ionel este vecinul doamnei Sidonia, doamnei Sida, iar tatăl loazei îi mai duce directoarei un miel de Paşti, un purcel de Crăciun, de, ca-n obştea sătească.
Domnişoara de română propune şi ea pe Costin Minculete, doamna de istorie pe Lizica, proful de sport pe Andrei… Fiecare are un preferat.
„Dragi colegi, pune piciorul în prag directoarea Sida, aşa nu ajungem la nici un rezultat. Eu zic să fim operativi, să votăm în secret. Scrieţi pe câte o hârtiuţă numele repetentului şi cu asta basta.”
Cu trei voturi „pentru”, repetent a fost declarat Vasilică Miculescu.
Doamna directoare închide şedinţa: „Acestea fiind zise şi votul cu totul democratic, trebuie să recunoaşteţi, vă invit pe terenul de sport unde ne aşteaptă elevii şi părinţii să sărbătorim ziua copilului. Vă mulţumesc şi vă spun de pe acum la mulţi ani şi noi succese!”

O pleurezie norocoasă în amor

Noiembrie rece, cu lapoviţă, ba şi cu ninsoare, dar şi cu frig. Florin Petrean, un copil acolo de optsprezece ani şi jumătate, face alergări de întreţinere pe Bulevardul Carol I, fost Lenin, fost Averescu… După norma de trei kilometri, transpirat şi obosit, în faţa blocului său de zece etaje, se opreşte şi bea apă de la cişmeaua care parcă pe el îl aşteaptă. Apă rece ca de gheaţă. Bea de parcă nu s-ar mai sătura, bea simţindu-şi esofagul parcă străpuns de ace de gheaţă.
Peste două zile are febră, delir în cap, şi două picături făcute cu pixul pe un plămân desenat din două linii de medicul radiolog de la cabinetul de la parter. Cu astea se duce la spitalul judeţean şi e internat pe loc.
Două zile stă în rezervă cu un bătrân cătrănit pe regimul unui preşedinte bezmetic, marinar veneric şi multe alte epitete care caracterizau regimul sau mai curând marinarul preşedinte sau preşedintele marinar. Dar, bătrânul e externat şi Florin scapă de cenaclul politic.
A treia zi, la şase seara, apare cu trusa de injecţii asistenta Olguţa, vreo 25 de ani, blondă spre roşcată, suplă-suplă, cu nişte pistrui simpatici în vârful nasului în vânt, cu halatul economicos în lungime şi decoltat pe lăţime. „Pregătit pentru injecţie?” îl întreabă ea. „Pregătit”, răspunde el, deşi nu e, că-i e o teamă animalică de injecţii. Se întoarce automat cu fundul în sus şi-şi trage puţin pijamaua. Olguţa îi mângâie câteva secunde fesa încordată, i-o mai mângâie alte câteva secunde cu vata udată în alcool sanitar şi-i face injecţia atât de uşor, că nici nu simte nimic. Apoi, lucrurile cam scapă de sub control, cum se zice. Olguţa îi trage mai jos pantalonii de pijama şi-l mângâie pe ambele fese, îl învăluie cu mâna pe sub, apoi îl întoarce cu faţa în sus, se sărută, ea închide uşa cu o cheie aleasă dintre o sută, „acum ar cam fi cazul să mă injectezi tu” , zice asistenta şi aşa începe pentru Florin Petrean o săptămână de vis, după prima seară de vis hormonal.
Există oameni trişti că ies sănătoşi din spital? Există. Cel puţin unul: Florin Petrean.
Ajuns acasă în ultima zi de noiembrie umed şi friguros, Florin se lasă răsfăţat de părinţi, mănâncă împreună, el mai mult se face că-i e foame, mintea-i merge aiurea, vede pe fereastră, la etajul opt, picioare de femei şi peruci roşcate plutind la deal şi la vale, ca dronele peste câmpii…
Imediat după masă, se echipează cu un trening subţire, aleargă o normă dublă pe Bulevardul Republicii, fost Lenin, fost Averescu, vine leoarcă de transpiraţie şi, obosit, bea peste măsură de însetat de la cişmea apă rece, parcă plină de ace de gheaţă, visând cu ochii deschişi la două picături pictate cu pixul de medicul radiolog pe un plămân desenat din două linii.

Jan Porojan şi balena de aur

Într-o zi de toamnă frumoasă, cetăţeanul european Jan Porojan pescuieşte undeva pe malul Mării Nordului. Încă de la prima lansare, el prinde o balenă. Şi balena îi spune cu gura ei cât craterul Vezuviului, îi spune cu o voce mieroasă:
„Dragă cetăţene, eu sunt balena de aur, dacă-mi dai drumul, îţi îndeplinesc trei dorinţe”.
„Hm! Ia, să vedem. Aş vrea nişte vile, cabane şi hoteluri la Poiana Braşov, Tuzla, Predeal, judeţul agricol Ilfov…”
„Ele sunt deja la locul lor”, îl asigură balena de aur.
„Aş mai vrea acţiuni majoritare la 17 combinate, fabrici şi uzine capitaliste, foste socialiste”.
„Le ai, la cele mai profitabile. Şi a treia dorinţă?”
„Aş vrea şi două tone de carne de balenă, că tocmai i-a crescut preţul la Bursa din New York”.
Cetăţeanul Jan Porojan s-a întors de la pescuit şi şi-a completat declaraţia de avere cu cele de mai sus şi cu altele, că a mai prins el şi alte balene de aur.