Spații culturale nr. 44 (4)

Mihaela MALEA STROE

Poem închinat sufletului-pereche…

Nectarul cuvântului tău, iubite,
Pe îndelete îl sorb,
Citind, dimineața,
Tot ce tu, în tăcerea nopții, îmi scrii…

Ridicatu-s-a ceața
De pe sufletul căii întortocheate, pustii.
Lumina din veac arătatu-s-a
Ochiului nevolnic și orb.
Arătatu-s-a privirii diferența dintre
Porumbelul sălbatic și corb.

Cuvântului tău mă încredințez,
Cuvântului tău-ecou-
Al cuvântului meu-ecou-
Al cuvântului tău…

Și tot așa,
Înveșnicită, prin iubire, clipa…

Iubire din și întru iubire,
Vis în vis,
Ecou din ecou…
Tresărire din împietrire…

Ție, îndureratul meu,
Mă încredințez, acum, de bună voie,
Precum
Întâiul creștin încredințatu-s-a
Cuvântului din Testamentul Nou,
Încredințatu-s-a întreitei ființe
A lui Dumnezeu.


Ionel POPA

Despre primul Cioran și scrierile sale românești

Un raft de bibliotecă este de acum ocupat de bibliografia românească ,,Emil Cioran”. Studiile scrise de filosofi și literați sunt de toate calibrele valorice și de toate formulele stilistice. Ultima, deocamdată, poziţie cronologică o ocupă eseul monografic al lui Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârșirilor, Ed. Tracus Art, 2014. Cartea despre filosoful de la Rășinari a fost precedată de Mircea Eliade. Un spirit al amplitudinii (1995) și de Tânărul Eugen Ionescu (2012).
Orice studiu despre opera lui Cioran este îndreptățit la mai multe titluri, fiecare din ele având acoperire în scrisul locatarului din Mansarda de pe rue d`Odeon – Paris, care își spune ,,filosof privat”. Aflăm din ,,Argument” că autorul cărţii despre Cioran s-a aflat în situaţia, aproape dificilă, de a alege pentru eseul său, dintr-o multitudine de posibile titluri, pe cel mai potrivit care să sugereze cel mai bine teza de fond a eseului său.
Obiectivele majore ale eseului, în formularea autorului sună așa: ,,În eseul de faţă mă ocup de Primul Cioran și de scrierile sale (românești)”; fiind ,,un strălucit scriitor de limbă română […]. L-am citit pe Cioran din acest unghi estetic și am încercat să reconstitui, cât a fost posibil, cronologia și adâncimea fantasmelor sale și, cum am precizat mai înainte, să descopăr miturile ascunse în aceste propoziţii, care în afară de muzică și misticismul sfinţilor, nu acceptă nimic din ceea ce există.” Și, continuă criticul, ,,Și, totuși, Cioran este mai mult, infinit mai mult și mai profund decât un negativist à outrance, este un moralist care pune în discuţie, în felul său paroxistic, temeiurile existenţiale și valorile umanismului european.”
Propunându-și să comenteze doar operele scrise de Cioran în limba sa valahă până la adoptarea limbii lui Voltaire (Précis de décomposion, 1949), criticul nu pune o barieră între ,,opera română” și ,,opera franceză”, ci, dimpotrivă, urmărește continuitatea tematică, permanenţa fantasmelor și a miturilor cioraniene: ,,[…] nu m-am mărginit în cartea de faţă, când discut aceste subiecte, la opera românească a filosofului. Am căutat urme și evident, le-am găsit în scrierile franţuzești, în Caietele sale.”
Cartea e structurată în 21 de capitole cu titluri sugestiv-sintactice; la rândul lor împărţite în subcapitole cu titluri care enunţă problema. Astfel demersul analitic acoperă cvasitotal plaja de teme a ,,filosofului privat”. Această structurare cronologică și tematică, împreună cu scriitura criticului face ca eseul să fie citit cu interes, ca un roman.
Este superfluu să purcedem la o rezumare a …romanului, prin urmare mă limitez la punctarea câtorva aspecte semnificative cu speranţa că voi pune în evidenţă valoarea și locul ,,Cioranului” lui Eugen Simion în bibliografia subiectului.
Primul capitol, ,,Angoasele unui tânăr «gânditor existenţialist»”, este consacrat publicisticii tânărului abia ieșit din adolescenţă, în care apar primii muguri ai gândirii și scriiturii care odată daţi în floare vor deveni constante ale operei. Se conturează spiritul liber al gândirii care se opune oricărui sistem care înseamnă pentru Cioran încremenire. Eugen Simion intuiește grund-ul expresionist al gândirii și stilului tânărului Cioran. Iată o temă demnă de abordat! O primă idee ce se poate extrage din publicistica viitorului filosof ar fi următoarea: Cioran are conștiinţa tragismului existenţei și necesitatea unui ,,eroism” care să arunce pe om ,,dincolo de istorie”.
În capitolul doi, sub emblemă blagiană, “Culturi majore, culturi minore”, este analizat volumul care a provocat marele scandal ale cărui ecouri azi unii încearcă să le revigoreze cu anumite scopuri neortodoxe. Eugen Simion analizează cartea din interiorul ei dezghiocând negările și învinuirile violente lansate de Cioran la adresa poporului său. Conţinutul ideologic și politic al cărţii fiind bine inventariate și cunoscute, criticul pune accent pe identificarea condiţiilor interne și externe și pe cele personal-subiective care, într-un fel sau altul, l-au dus pe Cioran la scrierea controversatei cărţi. Dincolo de minusurile date Schimbării la faţă a României, Eugen Simion subliniază sinceritatea și autenticitatea sufletului care dau viaţă paginilor respective. Criticul identifică acea ură din iubire pentru ţară, care irigă publicistica scrisă în ţară, paginile din Mon Pays, dar și corespondenţa: ,,De nu aș fi român decât prin defecte, și tot aș iubi această ţară, împotriva căreia sunt înverșunat dintr-o nemărturisită iubire.” Din vituperările sale exclude pe Mihai Eminescu pe care toată viaţa l-a venerat. Scriind Schimbarea la faţă a României tânărul Cioran săvârșește “o crimă din iubire”. Cartea, după cum afirmă și Eugen Simion, lasă la lectură o impresie stranie.
În textele filosofului pot fi găsite autoapărări pentru acuzele aduse. Recenzând volumul La tentation d`exister (1956) D. D. Roșca îl acuză pe Cioran pentru vorbele grele la adresa poporului său. Eugen Simion citează in extenso din răspunsul filosofului exilat: ,,Cum puteţi să-mi imputaţi vanitatea și faptul că ceea ce am scris despre români am scris numai pentru a căuta scandal? Știţi tot atât de bine ca și mine că o dragoste se poate exprima și în termeni negativi… De ce nu încercaţi să vedeţi în ceea ce scriu contra ţării mele «o iubire care nu îndrăznește să se mărturisescă?; agresivitatea n-a fost niciodată un semn de indiferenţă și nici de ură». De ce ignoraţi faptul că România m-a obsedat totdeauna chiar dacă uneori am contestat-o cu încrâncenare și tristeţe? («multiple sunt căile iubirii; mai ales aceea care pedepsește; dar, pedepsind originile mele și pe ai mei însumi»); dacă aţi fi făcut un mic efort de obiectivitate, aţi fi putut ghici enormele suferinţe pe care atacurile mele le ascund […]; în loc de a face acest gest, aţi preferat să-mi faceţi un rechizitoriu în care să mă prezentaţi ca pe un monstru de egoism.” Cioran încheie subtil: ,,Înţeleg singurătatea Dvs și vă plâng tot atât cât mă deplângeţi Dvs.”
Pe culmile disperării (prima carte a lui Cioran – 1934, analizată în cap. V “O confesiune lirică și barocă”) este, afirmă Eugen Simion, “jurnalul unei crize morale” care în cele 41 de fragmente (versete) întoarce pe toate feţele “ideile primite și se îndoiește de adevărurile acceptate ca adevăruri.”
,,Falimentul culturii europene. Un «declinist» mântuit de limbajul fastuos” e o continuare firească a capitolului precedent. Problema e pe ordinea de zi a filosofiei culturii europene. Analizând publicistica, criticul lasă să se înţeleagă că paginile tânărului Cioran sunt uzina în care se forjează fantasmele și stilul viitorului filosof.
Urmând ideea că “Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţă decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască”, în cap. IV, Eugen Simion poposește în ograda epistolierului demonstrând: ,,În corespondenţa bogată și extraordinar de interesantă, acum și mai târziu (Cioran e unul dintre marii noștri epistolieri!) eseistul își reformulează sau își anticipează într-un stil mai pronunţat subiectiv și polemic, ideile din articolele sale, asociindule mici elemente din viaţa intimă.” În scrisorile trimise lui Bucur Ţincu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Ion Chinezu, fratelui Aurel ,,reflecţia și confesiunea se asociază deseori în aceste răvașe dominate, în mai mare măsură decât eseurile, de un spirit al catrastrofei și al urgenţei.” Tema predilectă, punctează exegetul, în scrisori este suferinţa. O altă teză a gândirii cioraniene este: ,,sufăr, deci exist.” Portretul spiritual-intelectual al ,,filosofului existenţialist la tinereţe” conturat până aici este întregit cu noi tușe prin extrase relevante din scrisori. Într-o scrisoare adresată lui Aurel, aflat într-o criză religioasă, își sfătuiește fratele să nu abandoneze studiile de drept: ,,Admit că studiezi mistica, pe care după muzică o preţuiesc mai mult din tot ce au produs oamenii. Dar la teologie nu vei găsi mistică, vei găsi, însă dogme, istorie și raţionalism voalat.” Cioran face o distincţie valorică netă între credinţă (sentimentul religios) și teologie, religia instituţionalizată și etatistă a bisericii: ,,Teologia este o știinţă pentru atei, nu pentru spiritele religioase. Tot ceea ce este instituţie și teorie nu mai e credinţă.” (În epocă aceeași distincţie o face și Lucian Blaga). Religiosul este una din problemele majore, permanentă în gândirea filosofului. Eugen Simion urmărește diferitele variante și forme sub care problema credinţei intră în relaţie cu alte probleme existenţiale. ,,I-am scris odată Soranei, se mărturisește gânditorul, că, de n-ar exista religia și mistica, m-aș face paznic de bordel.”
Un capitol de excepţie în economia eseului este ,,«Fecicirea de a fi nefericit»” în care exegetul lui Cioran reconstituie pas cu pas romanul sentimental-spiritual din ultimii ani ai filosofului din Rășinari. Idila cu tânăra Friegard Thoma, profesoara de filosofie din Koln ,,se încheie trist, ca toate povestirile de dragoste într-un anotimp nepotrivit vârstei.” (Cazuri asemănătoare mai sunt în cultură!). Friedgard Thoma a lansat o bombă publicând corespondenţa despre idila lui Cioran cu ea: Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran (2001), tradusă în românește în 2005 de poeta română stabilită în Germania.
Capitolul XV este un scurt istoric al receptării în ţară a operei lui Cioran, de la debut până în epoca comunistă. Concluzia? Interbelicii (cu excepţia lui Eliade și Noica; relaţia lor cu Cioran face obiectul cap. XVI) nu l-au înţeles deplin, n-au pătruns în toate pliurile gândirii și scriiturii filosofului. În regimul comunist Cioran a fost etichetat criminal, legionar, dușman al ţării și poporului. Opera lui este interzisă, iar numele îi este pronunţat numai pentru a fi satanizat. Criticii și “filosofii” maxiști se întrec în îndeplinirea sarcinii de serviciu. Parșivi, ca totdeauna, ideologii comuniști atrag în campania de denigrare a lui Cioran și câţiva intelectuali autentici și de valoare ca Lucian Blaga, D. D. Roșca, Șerban Cioculescu, G. Călinescu. (În epocă de același tratament au avut parte Mircea Eliade și Vintilă Horia, alte două somităţi ale culturii române din exil.)
Este singurul capitol, mai ales pentu partea lui finală, căruia îmi permit să-i fac o observaţie critică. Eugen Simion ar fi trebuit să detalieze problema pentru a reconstitui conjuctura și pentru a înţelege cum D. D. Roșca și Lucian Blaga au fost implicaţi în campania anti Cioran: pentru a arăta cât adevăr, și de ce natură era el, conţin afirmaţiile lor și care le sunt argumentele. Fac aceste observaţii gândindu-mă că un cititor neavizat asupra porblemei și-ar forma o idee falsă despre Blaga și Roșca. Lăsând la o parte falsa modestie, în contextul acestor observaţii îmi permit să menţionez studiile subsemnatului: ,,Din polemicile lui Blaga”, ,,Cioran și muzica”, ,,Cioran scriitorul” din volumul ,,Recitiri din literatura română – III” Ed. Sfântul Ierah Nicolae, Brăila, 2012.
Un capitol important al cărţii lui Eugen Simion căruia trebuie să i se acorde atenţie este cel cu nr. XVIII, ,,Un antimodern modern. Un precursor al postmodernităţii?”. În căutarea răspunsului exegetul ,,profesorului de îndoieli”, se ghidează după teoria lui Antoine Compagnon expusă, în principal, în Les Antimoderns… Cu spirit analitic fin, atent la nuanţe, Eugen Simion urmărește evoluţia ,,filosofului privat” în parametrii modern – antimodern – postmodern. Concluzia este că Cioran revendicat de toţi ,,nu intră [integral] în paradigma teoreticienilor”, filosoful și scriitorul rămânând inclasabil, un caz. Cioran este simultan ,,un antimodern modern în drum spre o postmodernitate”.
În celelalte capitole sunt urmărite ipostazele fantasmelor și miturilor cioraniene din cărţile scrise acasă în ,,limba valahă” (dar și în celelalte) căreia, după ce a negat-o aproape în termeni de blasfemie îi recunoaște frumuseţea și vraja: ,,Limba noastră e cea mai poetică, din câte cunosc sau intuiesc. Ce noroc și totuși ce nenorocire. Un popor condamnat la izolare.” (dintr-o scrisoare către Aurel).
Fantasmele și miturile cărora le urmărește prezenţa în cărţile scrise acasă și în corespondenţă sunt: limba, copilăria (,,Coasta Bocii”), ,,sentimentul românesc”, ,,umbra Carpaţilor”.
Preţuirea lui Cioran nu-l oprește pe autorul eseului să nu fie critic. Observaţiile critice și amendamentele sunt disipate în paginile cărţii. Un singur exemplu: dincolo de lirismul lor, ultimile pagini românești (Îndreptar pătimaș – 1940-1944) sunt considerate cele mai inconsistente, ele ,,par mai «chinuite», mai «nemuncite» și prin asta, mai puţin spontane.” Despre Franţa (carte scrisă în română în 1940, publicată în franceză postum în 2009) este, metaforic vorbind?!, o variantă mult mai blândă a ,,Schimbării la faţă” aplicată Franţei văzută ca sinecdocă a Europei. Obiectul reflecţiilor este Franţa care l-a nemulţumit din pricină că este o ţară a formelor și a civilizaţiei ajunsă la ,,oboseală”. Gândul la viitorul Franţei, la viitorul Europei nu-l părăsește nici un moment pe Cioran. Într-o scrisoare trimisă lui Wolfgang Kraus în 1987 scrie profetic: ,,Nu există salvare pentru civilizaţia care nu mai crede în ea însăși. Îmi îngăduiţi să fac o profeţie? Peste cincizeci de ani, Notre Dame va fi o moschee.”[!] Profeţia lui Cioran ne amintește de o alta, dureroasă în adevărul ei: secolul XXI va fi religios [creștin] sau nu va fi deloc.
,,Cioran face literatură” afirmă criticul. Prin urmare este firesc ca în cartea sa Eugen Simion să nu scrie numai despre filosoful Cioran, ci și despre scriitorul Cioran. Mereu criticul argumentează adevărul că autorul Pe culmile disperării și a tuturor celorlate cărţi românești este un maestru al limbii. Dincolo de constucţia logico-lingvistică a paradoxurilor și negaţiilor, Cioran este autorul unor “fraze regale”. Despre Lacrimi și sfinţi criticul scrie: ,,există și un lirism al lucrurilor ce pier și o poezie foarte personală a singurătăţii. O poezie scrisă de un spirit care aude tăcerile și scrutează misterul singurătăţii.” Dincolo de neajunsurile lor, ultimile pagini valahe sunt ,,cele mai lirice” dintre scrierile lui Cioran. Multe din ,,fragmentele”(versetele) cioraniene sunt adevărate poeme în proză. Cărţile filosofului-scriitor sunt de o retorică superbă. Prin lexic și structură propoziţiile lui sunt memorabile.
Addenda care însoţește cartea este un fragment din Jurnalul parizian în care Eugen Simion evocă întîlnirile sale cu Cioran. Paginile respective completează portretul intelectual-spiritual al filosofului din ,,mansardă” cu faţa omului cotidian – Emil Cioran.
Una din concluziile implicite ale eseului lui Eugen Simion ar fi următoarea: Emil Cioran este unul din filosofii existenţialiști ai secolului al XX-lea mult deasupra multora din ,,celebrii” epocii interbelice și postbelice europene. O altă concluzie, formulată chiar de autorul exegezei este: ,,Cioran este încă de la debut un caz. […] Va rămâne […] cred un caz pentru criticii literari, pentru filosofii, moraliștii și politologii din generaţiile care vor urma, seduși, poate, și ei de nedesăvârșirile acestui moralist, atât de inspirat formulate în scriitura sa, încât ele sunt seducătoare la lectură.” Cioran este un Iov, nu numai al veacului său. Opera lui Cioran dă dureri de cap oricui care își propune să scrie chiar și un simplu articol encomiastic. Eugen Simion a câștigat cursa cu obstacole.
Eugen Simion nu se lasă subjugat de scrisul eseistic cu multe cuvinte alese și sărace în idei. El nu-și construiește o oglindă narcisiacă lăsându-și autorul, dar și cititorul în plata domnului. Criticul procedează ca un adevărat dascăl: îţi îndrumă lectura, îţi aduce la vedere problemele și nu de puţine ori te ia alături lăsându-te să privești peste umărul său. El rar dă verdicte, judecăţi apodictice. El formulează întrebări, se miră, are îndoieli, se bucură de frumusețea și profunzimea operei despre care scrie. Sunt trăiri și atitudini pe care reușește să le inoculeze învăţăcelului. O altă caracteristică a criticului și istoricului literar Eugen Simion cred că o pot arăta prin următoarea propoziţie: lovinescian născut n-a ocolit vorba lui Călinescu “critica este arta citatului”.
Cioran: o mitologie a nedesăvârșirilor este o carte academică neacademică; este un jurnal de lectură care exprimă bucuria spirituală și sufletească trăită la întâlnirea cu opera lui Cioran.
Închei cu formularea unei speranţe care m-ar bucura foarte tare dacă se va dovedi profetică: sper ca la cărţile despre Eliade, Ionescu, Cioran să adauge una despre Vintilă Horia, un alt mare scriitor român exilat.


Ignatie GRECU

DOAMNE, ÎNTINDE DOAR MÂNA

Cu sfială, marea sărută și azi nisipul
în care s-au întipărit pașii Tăi, Doamne,
într-o seară de vară, mai ieri,
când umblai desculț pe țărm
și spuneai mulțimilor cuvinte cerești.

Marea-mi aduce iarăși aminte,
mie celui atât de uituc și indiferent,
copil zvăpăiat, trecător prin lume
cu-o vâslă pe umeri, crezând că e lyră,
că Tu, într-adevăr, ai pășit pe acest pământ,
Cel ce ești și mai înainte ai fost!

Încununând pietrele cu broderii albe de spumă,
deși zgomotoasă și grea de furtuni,
marea, acest uriaș iris albastru de nestăvilit,
când ajunge la țărm se liniștește
și mângâie nisipul cel mărunt și neînsemnat,
cu aceeași dragoste maternă cu care
îmbrățișează luna și stelele oglindite în ea.

Într-adevăr, am fost îndrăgostit de frumusețe,
odinioară, iubeam luna și stelele,
aripi aveam la umeri și nu brațe,
zburam peste câmpii și dealuri ca un albatros,
beat de splendoarea luminii,
odinioară!…

O, mare, sora mea de neliniște,
bucolic m-apropii de tine
scandând hexametri de iubire.

Aș vrea să scriu despre veșnicie
privindu-te în față!
Dar nu mai am nici un impuls.
Zilele trec ca și nopțile
fără de nici o aură de melancolie.

Aș vrea să mă asemăn ție, o, mare,
și căzând în genunchi să cer lui Dumnezeu iertare
zicând:
– Doamne, nu-s bun de nimic!
Întinde doar mâna și din țărâna morții
am să mă ridic!


CA ÎNGERII SĂ FII

Poți tu opri ca frunza să nu cadă,
A pomilor podoabă, atât de greu lucrată,
Cu grijă și cu râvnă, nu pentru o clipă doar,
Ci pentru veșnicie, acum murind sub roți?

Spune-mi, desfrunzirii, tu, dacă poți
Să-i pui stavilă, ori risipirii, toamna?
Tu cânți, cântarea ta oprește măcar
O clipă destrămarea-ncepută-n univers?

Știu, tu spui că te înalți cu fiecare vers
Și dai cuvântului fragil eternitate.
Zadarnic ! Va spune Cel ce peste toate
Stăpân domnește și rânduind sfințește.

Mai mult să taci ! În cuget te smerește
Și roagă-L să te ierte gândind așa înalt.
El poate har să-ți dea și frumusețe,
Lumină în care mintea să ți-o scalzi…

Ca îngerii să fii, ai Domnului heralzi!…


ATÂT DE NEAȘTEPTATĂ A FOST
CLIPAÎNTÂLNIRII

Veni într-o zi de marți, la început de august,
înspre amiază.
Bagaj cu sine: o raniță și niște scule
înfășurate într-o pânză verde,
ceva ca o vâslă ruptă-n două,
în rest nimic.

A intrat sfios în birou dăruindu-mi vreo
două-trei cărți.
Când am văzut numele lui pe copertă
l-am cunoscut atunci îndată
deși nu-l mai întâlnisem niciodată.

M-am oprit să nu sar de bucurie
de pe scaun și să-l îmbrățișez.
S-ar fi speriat, desigur.
Chiar bărbile noastre ar fi luat foc.

Atât de neașteptată a fost clipa întâlnirii.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share