Cenaclul Alexandru Sihleanu – 8 Ianuarie 2022

UNIVERSUL UMAN ÎNTRE REALITATE ȘI SPERANȚĂ

de Vasile GHINEA Sâmbătă, 08 ianuarie, ziua Sf. Cuv. Gheorghe Hozevitul; Sf. Cuv. Domnica, ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Matincă Costea.
„(Strângeți cureaua) Guvernanții nu au frână/ Când ne dau o lege nouă./ Ne dau ajutor c-o mână,/ La taxe ne iau cu două. (Concluzie la cumpătare) Oricât ai crede-n cumpătare/ De moarte tot nu ai scăpare./ Așa că, gust-un pic licoarea,/ Chiar dacă-ți ține lumânarea” (Safta Leaută, prin telefon, cu dor de la Năvodari)
„(Oratorii de astăzi) Având capul în nori/ Ei foarte-ușor greșesc./ Se dau buni oratori,/ Dar nu știu ce vorbesc! (Proștilor noștri) Comparații nu au rost,/ Vinovații nu sunt corbii,/ Prost la prost,/ Nu-și scoate ochii! (Asemănare model Antipa) Pentr-un scriitor cu nume/ A primit și el brevetul:/ Seamănă și-i chiar pe bune/ Cu Arghezi… dar scheletul!” (Dumitru Hangu)
„(Culturală) La noi nu a murit cultura,/ Dar o atacă isteria,/ Ce stă la braț cu impostura/ Și are ca baston, prostia! (Pro-natalitate) Vor să cumpere străinii/ Codrii mei, din toată țara/ Fiindcă i-au testat, nebunii/ Și din coajă, fac… viagra./ Tulpina noastră sănătoasă/ Ce ne-a născut copii frumoși/ I-a dus pe tineri de acasă/ Și ne-a lăsat aici doar moși./ Vigoarea lor cea bărbătească,/ E ca un fir din rădăcină,/ Însă vigoarea românească/ E o falnică tulpină. (Oftalmică) – Dacă te mint, să-mi sară ochii!/ Auzi țiganii pe la noi…/ Și vin apoi, târându-și mușchii,/ Să le pui ochii înapoi.” (Laurențiu Turcu, prin telefon)
A urmat lectorul de serviciu, dl prof. Grigore Leaua cu un eseu intitulat TIPURI UMANE FUNDAMENTALE ÎN OPERA LUI D.R. POPESCU și un subtitlu UNIVERSALITATEA CONDIȚIEI UMANE (O POSIBILĂ TIPOLOGIE GENERALĂ A PERSONAJULUI). Vă ofer lectura: „D.R. Popescu însuși afirma cândva că toate tragediile oamenilor provin din slaba stăpânire a propriilor conștiințe și a conștiințelor celorlalți. Această afirmație a autorului reprezintă un element definitoriu pentru modul în care D.R. Popescu își gândește propria operă. Cu mult timp în urmă, el arăta că „omul este o unitate”. O totalitate. N-o poți rupe în diverse părți, judecând omul fără aceste părți, sau numai din punctul de vedere al acestor părți (…). Rupând o parte din om, poți să demonstrezi ce vrei, dar nu adevărul total (…). S-ar putea vorbi, în cadrul aceluiași ins, de omul moral, de omul social, biologic, etc. Omul apare astfel ca un element cu mai multe valențe. „Saturarea sau nu a acestor valențe îi definesc profilul. Tot depopulându-l de aceste laturi și îngroșând pe cele rămase, îl poți defini, repet, cum vrei (…). Este necesar însă ca măcar romanul, regele literar, să restabilească adevărul total despre om”. În acest context, D.R. Popescu conchide că: „Structurile fundamentale ale tipurilor umane cred că rămân fixe, undeva, dar mulându-se mereu pe eveniment, care poate fi istoric, social, politic etc”. Așadar, ceea ce numim personaje în opera sa, nu reprezintă, în esență, decât ipostazele multiple ale acestor tipuri umane fundamentale care, în lumina „adevărului total despre om” reflectă omul ca o „unitate, mulându-se mereu pe eveniment”. În opera lui D.R. Popescu se pot detecta trei tipuri umane fundamentale, definite prin raportul ce se stabilește, pe parcursul trăirii lor, între existența și conștiința acestei existențe. Acest raport se realizează în spațiul larg al unei imense memorii colective (unde Oreste poate trăi peste milenii alături de Hamlet și de Cervantes) și pe temeiul în care indivizii umani se raportează la propriul trecut. Cele mai multe dintre personajele lui D.R. Popescu povestesc, povestesc cu patimă un trecut apus, de unde târăsc în scena prezentului obiecte, dar și idealuri, cuvinte și tăceri ascunse, valori și abjecții – amintiri ce recompun un univers sau o condiție umană din memorie. Capacitatea de a realiza acest studiu de stranie arheologie personală, de a-și aminti totul, are un rol hotărâtor pentru destinul personajului. Am numit acest tip uman fundamental HOMO SAPIENS, caracteristica sa principală fiind capacitatea sa de a-și re-compune trecutul. Și celelalte personaje ale lui D.R. Popescu își povestesc amintirile, însă cu teamă, cu reticență, re-compunând faptele în favoarea lor, imaginea trecutului fiind, astfel, deformată, falsă, subiectivă sau tac, refuzând amintirile trecutului. Am numit acest tip fundamental HOMO FICTUS. În timp ce HOMO SAPIENS re-compune trecutul pentru descoperirea unui adevăr pierdut sau ascuns în mod premeditat (ca Tică Dunărințiu din F, ca Sergiu din Pasărea Shakespeare ori ca Ion din Acești îngeri triști) HOMO FICTUS recompune același trecut cu intenția de a ascunde un gol, VIDUL creat la limita dintre existența și conștiința sa, vid datorat refuzului de a-și recunoaște propriile fapte (asemenea lui Moise din F sau lui Cristescu în Acești îngeri triști). În „Ninge la Ierusalim” (F) D.R. Popescu expune o teorie a vidului prin intermediul doctorului Vasile Cristoloveanu. El înțelege acest vid ca pe un element de dezechilibrare a naturii, în spiritual gândirii lui Pascal: „Îmi place cuvântul oroare cu care numește el repulsia pe care o are natura față de vid. Toate corpurile, zice el, se opun separării unuia de altul și admiterii vidului între intervalul dintre ele”. Așadar, orice spațiu vidat, orice gol creat între existența și conștiința unui personaj trebuie umplut pentru a evita un dezechilibru al naturii, existența acestui spațiu vidat fiind dovada sigură a vinovăției personajului în cauză. Imposibilitatea apariției unui spațiu vidat ca semn al vinovăției personajului se demonstrează foarte bine în „Marea Roșie” (F). Mașina lui Nicanor se defectează și acesta este amenințat de moarte în viscol. Din întunericul nopții, însă, apare o mașină cu care reușește să ajungă până la cel mai apropiat oraș. În această mașină Nicanor stă de vorbă cu două femei, Școlărița și Circăreasa, amândouă având semne sângerii la gât. Odată ajuns în oraș, Nicanor este invitat în apartamentul celor două femei pentru a servi un ceai fierbinte. A doua zi, însă, personajul revine la ușa apartamentului celor două femei pentru că își uitase o tabacheră de argint. La insistențele sale repetate nu răspund, însă, decât vecinii care cheamă organele de ordine; Nicanor este arestat pentru simplul motiv că cele două femei… fuseseră asasinate cu mult timp în urmă, iar ucigașul nu fusese descoperit atunci. Acuzat de crimă, Nicanor arată motivul vizitei sale și, deși totul pare absurd, tabachera de argint este găsită acolo unde fusese uitată, semn al nevinovăției lui Nicanor, pentru că între existența și conștiința sa nu a apărut golul, spațiul vidat care ar fi constituit argumentul sigur al vinovăției sale. HOMO SAPIENS și HOMO FICTUS nu există nicăieri în opera lui D.R. Popescu în stare pură. Aceste două tipuri fundamentale apar în proporții diferite în fiecare dintre personajele sale, fiecare în parte neputând fi definit numai ca un HOMO SAPIENS ori ca un HOMO FICTUS. Acest fapt face posibilă evoluția unui personaj dintr-un tip fundamental într-altul. HOMO FICTUS are o conștiință diferită de cea a lui HOMO SAPIENS, conștiința unei lumi indeterminate. Faptul se datorează apariției în universal său a unui factor relativizator cum ar fi: fanatismul puterii în cazul lui Moise din F sau al lui Cristescu din Acești îngeri triști, copilăria în cazul lui Tică Dunărințiu (F) sau moartea în cazul mătușii Maria (F). Asemenea factori relativizatori fac ca HOMO FICTUS să creadă că trăiește într-o lume fără limite restrictive față de sine și față de ceilalți. Într-o asemenea lume în care totul este posibil (crimă pentru Moise sau crimă morală pentru Cristescu față de mama Silviei), în această lume, deci, apare VIDUL acuzator între existența și conștiința lui HOMO FICTUS, VIDUL care dezechilibrează natura întregului univers uman din creația lui D.R. Popescu, HOMO FICTUS construindu-și astfel o conștiință și o lume nouă, fictivă, dominată de principiul relativizator respectiv. În timp ce vidul leagă existența de conștiința lui HOMO FICTUS, existența în conștiința lui HOMO SAPIENS se leagă prin amintire. Tocmai la acest nivel devine posibilă evoluția personajului dintr-un tip fundamental într-altul. Inițial, Sergiu din Pasărea Shakespeare este un HOMO FICTUS trăind în lumea sa fictivă, lumea filmului unde totul este posibil, în care principiul puterii de a crea existențe relativizează un spațiu în care Sergiu poate mișca orice om după dorință. Ulterior, însă, el evoluează treptat în HOMO SAPIENS sub obsesia amintirii Irinei, amintire care în cele din urmă îl transformă într-un veritabil procuror aflat în căutarea adevărului, al unui adevăr pe care, însă, în final nu are voie să-l rostească, asemenea procurorului Tică Dunărințiu din F care, pentru vina de a-l fi rostit, este ucis de Nicolae. Cezar, Caterina, Ovidiu, Mircea sunt vinovați doar pentru că au făptuit, ca și când ar fi putut să nu-și făptuiască propria lor viață care, odată, intrată în memorie, nu mai poate fi judecată în rău sau bine, nu mai poate fi bună sau rea, ci rămâne pentru fiecare exact ceea ce este. Acesta este motivul pentru care Sergiu nu are voie să spună adevărul căci dacă vorbele și faptele fiecăruia au împins-o pe Irina la sinucidere, odată ajunse în memoria colectivă, acestea nu mai pot fi bune sau rele, după cum nici sinuciderea Irinei nu mai este bună sau rea, ci pur și simplu ele există în trecut laolaltă, fără să mai fie nevoie de adevărul lui Sergiu ajuns în ipostaza unui tragic HOMO SAPIENS mut, un Hamlet modern. Cel de-al treilea tip uman fundamental în opera lui D.R.Popescu este personajul martor. Legătura dintre existența și conștiința sa se face prin vis. În romane acest tip uman fundamental este reprezentat de Noe, Don Iliuță, și baba Sevastița din F, bătrânul Gălătioan din Cei doi din dreptul Tebei sau Eftimie din Ploile de dincolo de vreme. Personajul martor participă la acțiune fără să sufere o evoluție asemenea lui HOMO SAPIENS sau HOMO FICTUS. Pentru el trecutul, prezentul și viitorul există laolaltă într-un timp imemorial unic, definitive, etern, iar spațiul în care trăiește e diferit de cel în care se mișcă celelalte personaje. Astfel, baba Sevastița „și-a găsit lumea de dincolo, e raiul și iadul, bunul Dumnezeu cu care stă de vorbă în tindă sau pe drum când vrea, sau mai mergând în împărăția Lui, iar Eftimie infirmul era omul care trecuse de limitele sale, simțea și vedea ce pentru alții era imposibil”. Istoria acestui tip uman fundamental începe din anii ʼ60, când proza lui D.R. Popescu, așa cum afirmă și G. Dimisianu, a introdus în literatura timpului „personajul cu manifestare excentrică, așa zișii răsuciți, inșii anapoda, răzleții de albia comportării comune printr-o gesticulație de multe ori paradoxală, în răspăr cu deprinderile consfințite” (Proza lui D.R. Popescu – România literară, nr. 52/1975). Prezența personajului martor a fost remarcată de toate textele critice referitoare la opera lui D.R. Popescu. Toate aceste referințe critice se opresc, însă, la termenii de straniu, senzațional sau pitoresc, fără a încerca să pătrundă dincolo de semnificația lor imediată. Se recunoaște, în genere, că motivul refugierii acestor personaje în ireal se datorează anomaliilor prezente în aria socialului. „Ceea ce sugerează narațiunea, spune Mihai Ungheanu, este că dimensiunea anomaliei dictează (…) refugiul în fabulos” (Dumitru Radu Popescu – F- Luceafărul, nr. 17/1969). Acest fabulos este, însă, diferit de lumea fictivă al cărui locuitor obișnuit este HOMO FICTUS, pentru că refugiul în fabulos nu este pentru personajul martor un mijloc de evaziune din fața acuzației ce i se aduce, ci un modus vivendi propriu sieși prin simbolul pe care îl reprezintă. Rupte de decorul imediat al satului căruia îi sunt atât de proprii, totuși, de meschinăria intereselor minore, de crimele și faptele reprobabile ale lui HOMO FICTUS, personajele martor par a fi întruchiparea unor vechi permanențe spirituale românești, contrastând puternic într-o lume „pentru care au pierit anumite valori, iar altele nu s-au născut” (Dumitru Micu „Un roman al genezelor” vol. „Periplu” București 1974). Adevărate prelungiri ale lumii cotidiene dincolo de limitele normalului, personajele martor traversează egal toate circumstanțele, precum niște prezențe supranaturale ce au permanent intuiția binelui și a răului. Un asemenea personaj martor este și Nechifor din Pasărea Shakespeare care trăiește rupt de ceilalți într-un paradis pe care ceilalți l-au pierdut, așa cum singur o spune în finalul piesei. Dacă este adevărat că teatrul lui D.R. Popescu este o prelungire a romanelor sale, tot atât de adevărat este că în acest teatru, ca și în teatrul lui Eschil, Sofocle și Euripide, nu au loc acțiuni în scenă. Tot ceea ce este nou pentru cursul devenirii personajelor din scenă este adus din culise, ca o recuzită de sentimente, fapte și idei scoase din uriașul rezervor al unei memorii colective, fie că este vorba de moartea Clitemnestrei sau a mătușii Maria din F. Odată intrate în scenă, ele urmează să fie disecate cu luciditate în numele unui adevăr unic, total, absolut. Dacă în teatrul grec acest fapt duce la reconfirmarea unor idealuri scumpe antichității elene, în dramaturgia lui D.R. Popescu același fapt provoacă mișcarea personajelor dintr-un tip fundamental într-altul, tensiunea rezultată din această mișcare interioară generând katharsisul aristotelic într-o variantă modernă, generalizată, astfel încât cele trei tipuri umane fundamentale discutate se multiplică în nuanțe infinite, asemenea unei raze de lumină trecută printr-o prismă. Dincolo de ea însă, totalitatea nuanțelor reprezintă un unic și irepetabil întreg: umanitatea însăși. Deși redactat cu ani în urmă, acest studiu surprinde în acest mod premonitoriu chiar realitatea paradoxală a lumii în care trăim cu toții astăzi. Cei care își recunosc sau, dimpotrivă, își neagă cu vehemență trecutul, cei care își refuză realitatea refugiindu-se într-un ireal fabulos sau nu, în speranța unei salvări iluzorii, sunt contemporanii noștri. Ei suntem noi”. Dl prof Grigore Leaua dovedește și cu acest eseu, parte dintr-un întreg mai amplu, deschidere spre analiza literară ca o profesie de credință. Eseul este elocvent pentru demersul susținut într-un limbaj accesibil curiozității oricărui cititor și îl așteptăm cu interes la o nouă lectură.
„Am surpriza mare la început de an ʼ22, ca în cadrul ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu să audiem un material, un fragment dintr-o analiză amplă a operei lui D. R. Popescu. Materialul prezentat, așa cum spune la început autorul, caută să scoată în relief că toate tragediile umane provin din slaba stăpânire a propriei conștiințe și a conștiinței celorlalți din jur. Ținând cont de acest lucru și lecturând opera lui D.R. Popescu, deduce că printre alte obiective pe care le-a avut autorul, acesta a fost unul primordial. Audiind acest material, constat că lectorul, Grigore Leaua, ne dovedește că a studiat în profunzime atât opera epică, cât și opera dramatică a lui D.R. Popescu. Personajele, foarte complexe, din opera lui D.R. Popescu, așa cum reiese din material, pot fi urmărite din punct de vedere moral, social și biologic, vorbindu-se, adesea, în această lucrare despre trecerea la cele două tipuri ale specie umane: HOMO SAPIENS și HOMO FICTUS. Personajele care întruchipează HOMO SAPIENS, exemplu din „F” ar fi Tică Dunărințiu. În opera dramatică a lui D.R. Popescu întâlnim o serie de personaje care vin din opera epică a D-sale. Am observat o asemănare dintre felul cum denumește D.R. Popescu unele personaje din opera sa nedându-le un nume, ci înlocuind acest nume cu poreclele acestora și care reprezentau o categorie social: Școlărița și Circăreasa. Acest fapt mă trimite la un dramaturg al timpurilor noastre Matei Vișniec, care are ca personaje Bărbatul și Femeia. Acțiunea din una din piesele la care face referire autorul Grigore Leaua, în care avem ca personaj pe Nicanor ce este arestat nevinovat, mă trimite la Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski. Personajele care reprezintă HOMO FICTUS au conștiința unei lumi indeterminate, iar celelalte din HOMO SAPIENS reprezintă și trecutul. Între cele două tipuri umane există o conștiință diferită. Din tot materialul prezentat înțeleg: catharsisul își spune cuvântul. Dacă ținem cont de afirmația autorului D.R. Popescu pe care o face într-unul dintre citatele din textul de critică literară pe care l-am audiat, trebuie să reținem faptul că fiecare autor de literatură să fie atent la conturarea personajului literar, de cel puțin cele trei valențe ale omului: moralitatea, socialitatea și biologia sa”. (Aneta Țâru Pioară)
„Din punct de vedere al cititorului, o operă literară este „analizată” emoțional. Important rămâne ca între cititor și scriitor să se lege o punte de comunicare spirituală. În concluzie opera literară trebuie să creeze interes din punct de vedere spiritual și să atragă cititorul la lectură sau spre lectură. Este punctul meu de vedere, al meu ca cititor referitor la opera scrisă. Lucrarea de astăzi este adresată pentru a lămuri niște chestiuni pur tehnice de creare a operei literare în care cititorul nu este implicat. Este o lucrare de teorie literară adresată tot unor cititori, dar de critică literară. Sigur că aceste lucrări sunt extrem de interesante privind modul în care se realizează opera în sine. Mulțumim lectorului de a ne prezenta într-un limbaj accesibil aceste noțiuni de teorie literară”. (Adrian Câmpeanu)
„Lucrarea de azi a dlui Leaua Grigore prezintă o sinteză a personajelor literare din mai multe opere ale autorului D.R. Popescu. Tema comună a acestor personaje este o dezbatere despre conștiință. Ce este de fapt conștiința? Din punct de vedere psihologic conștiința este un mod de reflectare al realității. D.R. Popescu urmărește la personajele sale mai multe tipuri de conștiință în mod gradual, legat existența lor. Totul se judecă într-un context pentru o mai bună reflectare a evenimentelor descrise. Așa cum și psihiatrii și psihologii de astăzi analizează evenimente din trecut din viața oamenilor care determină o legătură între trecut și manifestarea din prezent a individului. La D.R. Popescu se vorbește și despre un vid de conștiință. Acolo unde personajele nu-și amintesc traume din trecut sau datorită acelor elemente traumele trecute sunt aduse în prezent și privite distorsionat. Plecând de la o realitate falsificată prin distorsiune, personajele capătă pentru viitor o imagine fantasmagorică, ruptă de realitate. Autorul D.R. Popescu trece în operele sale de la un prag al realității la un prag imaginativ, impropriu multor oameni de azi. Conștiința depinde de genetic, de educație, de viața trăită, de nivelul de înțelegere. Îi dorim dlui Leaua succes și am o rugăminte pentru toți lectorii care prezintă eseuri privind analiză sau critică literară să ne prezinte autorii înainte și operele lor”. (Georgeta Iuga)
„În calitate de cititor afirm următoarele, cu privire la lucrarea prezentată de dl Grigore Leaua. Am ascultat cu mare emoție lucrarea prezentată de dl Leaua într-o formă accesibilă cititorului și am înțeles că din punct de vedere literar dânsul a prezentat o lucrare de vârf”. (Dumitru Bardaș)
Sâmbătă, 15 ianuarie, începând cu ora 11:00, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu va fi închinată lansării de carte. Centrul Cultural Florica Cristoforeanu organizează cu ocazia Zilei Culturii Naționale a României lansarea a două cărți: Scrisorile de Mihai Eminescu și Eminescu între amintire și uitare de Nicolae Georgescu. Moderatorul evenimentului Constantin Marafet. Vă așteptăm cu drag!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share