Spații culturale nr. 44 (3)

Virgil DIACONU

Un omagiu lui Mircea Cărtărescu
sau
De ce îl iubesc unii pe M. C.

De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu
# Pentru că scrie aşa cum alţii respiră;
# pentru că transformă în literatură de vârf tot ce atinge;
# pentru că e talentat pur şi simplu;
# [îl iubesc] pentru romanul pe care încă nu l-am citit (…),
# îl iubim pentru că e un tată atent şi inventiv
şi pentru că are o soţie înţeleaptă…
Ioana Pârvulescu

Cel mai proaspăt text elogios dedicat unui scriitor român se numeşte De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu şi este semnat de prozatoarea şi poeta Ioana Pârvulescu.
Textul cu pricina, care este de fapt un omagiu, apare în „suplimentul special Mircea Cărtărescu”, supliment pe care Revista de toamnă-iarnă a Grupului Humanitas îl include şi chiar îl anunţă ca atare încă de pe prima sa pagină. Revista de toamnă-iarnă… este catalogul Editurii Humanitas, tipărit cu ocazia Târgului de Carte Gaudeamus, la sfârşitul anului trecut. În fond, de vreme ce la faimosul târg de carte Editura Humanitas i-a tipărit şi lansat lui Mircea Cărtărescu recentul roman Solenoid, era firesc ca tot ea să îi prezinte romanul şi să-l nemurească pe autor prin portretul semnat de Ioana Pârvulescu.

Aşadar, De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu…
„Pentru că scrie aşa cum alţii respiră,
pentru că transformă în literatură de vârf tot ce atinge,
pentru că atinge tot ce se poate preface în literatură,
pentru că numele lui e mai aproape de carte decât
al oricăruia dintre noi, creând senzaţia predestinării”,
consideră Ioana Pârvulescu. Aprecierea „scrie aşa cum alţii respiră” vrea să spună că M.C. scrie într-un mod cât se poate de firesc, de natural; a scrie proză sau poezie, este pentru acest autor modul natural al fiinţei sale. Mircea Cărtărescu este aşadar un scriitor autentic şi fără îndoială performant, de vreme ce el „transformă în literatură de vârf tot ce atinge”, după cum ne asigură Ioana Pârvulescu. Din „literatura de vârf” semnată de Mircea Cărtărescu mă voi opri asupra poeziei*, pentru a urmări cum se „transformă în literatură de vârf – de fapt în poezie de vârf – tot ce atinge”; tot ceea ce poetul atinge. În acest sens, vom asculta chiar mărturisirile sale.
Din articolul Cum am devenit poet, publicat în volumul Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (1), aflăm că Mircea Cărtărescu nu îşi elaborează poezia în urma unei „experienţe de viaţă” şi a unui act de imaginaţie propriu, ci a unor lecturi poetice, a contactului său efectiv şi căutat cu poezia altor poeţi. Pentru Cărtărescu, contactul cu poezia băştinaşă şi străină a însemnat trei convertiri poetice succesive.
Prima convertire poetică s-a produs în liceu (prin 1970).
„Descopeream câte un poet, român sau străin, şi îl imitam cu sentimentul că scriu de fiecare dată în singurul fel posibil, că am descoperit punctul culminant al poeziei” (ib., p. 63, s.n.), spune Cărtărescu despre începuturile sale poetice.
A doua convertire poetică se petrece în anii studenţiei, când este cucerit de poezia colegilor optzecişti din Cenaclul de luni, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Alexandru Muşina:
„am reuşit în cele din urmă să înţeleg formula lor [poezia optzecistă] şi să o pot folosi” (ib., p. 64), mărturiseşte autorul textului numit Poema chiuvetei şi a epopeii eroicomice Levantul.
Şi, în fine, a treia convertire are loc prin 1985, când este cucerit de poezia postmodernistă americană şi, în general, de
„cultura de tip nord-american, astăzi un adevărat arhetip al postmodernităţii.” (2, p. 202).
Cărtărescu ne spune în acest fel că toată poezia pe care a scris-o din liceu şi până astăzi a fost influenţată şi dominată de anumite modele poetice, că el a făcut întotdeauna poezie în genul poeziei altora: de-a lungul timpului, poezia lui Cărtărescu a imitat fie „un poet român sau străin”, fie formula poetică a generaţiei optzeci, fie poezia postmodernistă aflată în vogă în America de Nord, drept pentru care creaţia sa în versuri devine, în final, optzecist-postmodernistă sau postmodernistă. Şi, ca să întărească şi mai bine modul în care îşi concepe poezia, iată ce declară el în Zen, jurnal 2004-2010 (Humanitas, 2011):
„E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali.”
Sub hârtia de calc a versurilor pe care Mircea Cărtărescu le scrie se văd versurile altor poeţi, „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali”. Pentru Mircea Cărtărescu, poezia poetului de azi, postmodernist, se constituie prin imitarea unor modele poetice predecesoare sau contemporane. Şi vom înţelege că poetul care imită modele poetice este un mare scriitor…
Faptul că Mircea Cărtărescu îşi fabrică poezia din poezia sau din proza unor scriitori predecesori este dovedit, de exemplu, de poemul Căderea, din volumul de debut Faruri, vitrine, fotografii (1980), care copiază cuvânt cu cuvânt pagina 194 a volumului Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, autor Lawrence Sterne (ELU, 1969). O parte a criticii noastre a punctat în mai multe rânduri acest plagiat, în timp ce o altă parte s-a făcut că nu-l vede. Ioana Pârvulescu, autoarea recentului omagiu dedicat lui Mircea Cărtărescu, nu-l vede, fireşte, nici ea. Prin aceeaşi metodă a imitării şi reciclării textelor scriitorilor predecesori, Mircea Cărtărescu elaborează epopeea eroicomică Levantul.
Noi îl iubim pe Mircea Cărtărescu „pentru că scrie aşa cum alţii respiră”, spune Ioana Pârvulescu în „suplimentul special Mircea Cărtărescu”, din Revista de toamnă-iarnă a Grupului Humanitas, în care editura face reclamă romanului Solenoid. Scrie Mircea Cărtărescu aşa cum alţii respiră? Probabil. Însă scriind la fel de firesc precum alţii respiră, poetul scrie totodată aşa cum scriu alţii, deci el imită scrierea/poezia altor poeţi, uneori chiar şi scrierile prozatorilor.
Poezia lui Cărtărescu nu este, aşadar, consecinţa unui flux intelectual, afectiv şi imaginar propriu, ci a unor influenţe venite din spaţiul literar, mai precis dinspre poeţii şi direcţiile poetice pe care le-a preţuit la un moment dat. Se schimbă obiectul adoraţiei, se schimbă şi poezia lui Cărtărescu. Arta poetică a lui Mircea Cărtărescu este o artă de împrumut. M.C. scrie prin delegaţie. Arta poetică a acestui poet constă în imitarea unui model poetic sau altuia. Iar dacă poetul este iubit „pentru că transformă în literatură de vârf tot ce atinge”, după cum afirmă Ioana Pârvulescu, trebuie să înţelegem că ceea ce atinge poetul este de fapt literatura/poezia altora şi că poezia pe care el o scrie în urma acestei atingeri miraculoase nu este nicidecum o poezie de vârf, ci doar o poezie teribilistă modestă, una dintre cele mai sărace ale generaţiei sale. Dar, ca să nu vorbim în deşert, să citim câteva versuri semnate de Cărtărescu, scrise în perioada 1988-1992, culese din volumul nimic (cu n mic, 3):
„şi am sărit la geam: pe bune, ningea” (p. 38).
„Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45).
„o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57).
„Tristuţ deci, pentru că vremea s-a-nchis” (p. 80).
„Mişto miroase a pământ/ când vine metroul” (ib.).
„Văd în schimb o fată tânără şi dulce într-un tricou mişto.” (p. 95).
„era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96).
„Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100).
„E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102).
„Mai demult iubeam constelaţiile,
azi mi-e perfect perpendicular.” (p. 103).

Iată aşadar cât de autentic este Cărtărescu Mircea, cât de mişto este poezia scriitorului omagiat de Ioana Pârvulescu în „suplimentul special Mircea Cărtărescu” al Revistei de toamnă-iarnă a Grupului Humanitas. De aici vine probabil „senzaţia predestinării”, pe care Ioana Pârvulescu o are în faţa scriitorului omagiat de ea. Da, Mircea Cărtărescu este predestinat să imite poezia altora şi să scrie atât de inteligent şi sensibil, atât de mişto… Dacă trăia într-o altă epocă, M.C. ar fi imitat, fireşte, poezia generaţionistă a acelei epoci, pentru că aceea ar fi fost poezia în vogă, poezie pe care este bine să o ilustrezi cu propria creaţie, dacă vrei să ştie lumea de tine, să fii băgat în seamă şi eventual să fii omagiat de critica acelei generaţii.
Dar să revenim la textul omagial De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu. Îl iubim, spune Ioana Pârvulescu,
„Pentru că e talentat pur şi simplu, (…),
pentru Levantul,
pentru Nostalgia,
pentru Dragostea,
pentru fluturele lui Orbitor (…)
şi pentru romanul pe care încă nu l-am citit (…).
Îl iubim pentru că e un tată atent şi inventiv şi pentru că are o
soţie înţeleaptă…”
Mircea Cărtărescu este iubit ca scriitor „pentru romanul pe care încă nu l-am citit”, aşadar pentru Solenoid, spune prozatoarea Ioana Pârvulescu… Solenoid care trebuie musai vândut la Târgul de Carte Gaudeamus.
Asta da dragoste literară! Să iubeşti un scriitor pentru romanul pe care nu i l-ai citit! Şi noi, care credeam că absurdul a dispărut din evaluările criticilor şi ale prietenilor. Ca doctor în filologie, cu teza Prejudecăţi literare. Opţiuni comode în receptarea literaturii române, Ioana Pârvulescu îl apreciază pe M.C. nu doar pentru cărţile pe care i le-a citit, ci şi pentru cele pe care nu i le-a citit. Să fie asta o practică evaluatoare legitimă? Dacă da, înseamnă că şi noi vom fi legitimaţi ca de acum înainte să îi iubim, să îi apreciem pe scriitori pentru cărţile pe care aceştia le-au scris, dar pe care noi nu le-am citit. Îi vom iubi în alb.
Aşadar, de ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu? „Pentru că e talentat pur şi simplu”, ne spune Ioana Pârvulescu, adică pentru că are talentul de a imita, prelucra, recicla, plagia creaţia altor poeţi, fie aceştia optzecişti sau postmoderni americani, după cum declară poetul mai sus.
Şi în fine, „îl iubim pentru că e un tată atent şi inventiv şi pentru că are o soţie înţeleaptă”…, ne asigură prozatoarea, poeta şi criticul literar Ioana Pârvulescu în textul ei omagial publicat sub sigla Grupului Humanitas. Şi probabil că a fi „un tată atent şi inventiv” şi a avea „o soţie înţeleaptă” constituie chiar argumentele pentru care M.C. este iubit ca scriitor…
Trăim vremuri năucitoare! Susţinem excelenţa literară a lui Mircea Cărtărescu, un scriitor care produce poezie prin reciclarea poeziei predecesoare, care „creează” texte poetice lipsite de originalitate şi emoţie, cu inserţii plagiate. Şi îl iubim, ca prozator, „pentru romanul [Solenoid] pe care încă nu l-am citit”! (s.n.).
Susţinem excelenţa unui poet, însă acel poet este departe de a fi unul excelent, de vreme ce el scrie aşa cum scrie şi îşi compune textele poetice prin imitarea poemelor altor poeţi. De fapt, noi îi supradimensionăm calităţile literare, opera poetică. Unii ar putea spune că supraevaluarea aceasta aminteşte de apusele omagii. Dar nu este aşa. Acesta este un omagiu literar, ceea ce e cu totul altceva. Lasă, că şi celelalte omagii erau literare! – îmi şopteşte îngerul negru, care tocmai mi s-a aşezat pe umăr. Nu erau ele semnate tot de scriitori notorii?
Oricum, cu „argumente” de acest fel sau apropiate, şi chiar cu argumente care s-au vrut mai atent plombate critic, i s-a construit în timp lui Mircea Cărtărescu o imagine de mare poet; o imagine artificială, falsă. Ca poet, Mircea Cărtărescu este în mod evident supradimensionat; el este produsul unei politici de marketing literar, pentru care asudă o parte din criticii colegi de generaţie, editura, şi chiar critici din alte generaţii literare.

Răsfăţat pe patru pagini, Solenoidul lui M.C.
îngrămădeşte trei laureaţi Nobel pe o singură
pagină

Dar să revenim la „suplimentul special Mircea Cărtărescu”. Aici, poetul şi prozatorul ocupă lejer patru pagini, în timp ce alţi scriitori, deloc neglijabili, precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Lucian Boia, Radu Paraschivescu, Dan. C. Mihăilescu, Victor Ieronim Stoichiţă, Alain Finkielkrant, Evgheni Voldolazkin, Svetlana Aleksievici – Premiul Nobel pentru Literatură 2015 –, Amos Oz şi atâţia alţii, beneficiază, în cuprinsul Revistei de toamnă-iarnă a Grupului Humanitas, de câte o singură pagină sau nici atât.
De remarcat este şi faptul că trei scriitori care au primit Premiul Nobel – Thomas Mann, Yasunari Kawabata şi J.M. Coetze – sunt îngrămădiţi pe o singură pagină, în timp ce Solenoidul lui Mircea Cărtărescu ocupă patru pagini. De ce? Pentru că este important. Poate chiar mai important decât scriitorii nobelizaţi. Pentru că, editat probabil în mare tiraj şi lansat de către Editura Humanitas la Târgul de Carte Gaudeamus, Solenoidul trebuie musai să fie vândut!
***
Este de observat, încă din titlul textului omagial De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu, că Ioana Pârvulescu nu vorbeşte doar în numele ei, ci şi în al nostru. În acest îl iubim Ioana Pârvulescu afirmă şi că noi îl iubim pe Cărtărescu. Care noi? Noi cititorii? Poate să vorbească prozatoarea în numele cititorilor? Nicidecum. Vorbeşte în numele ei. Iar faptul că Ioana Pârvulescu face reclamă romanului Solenoid, pe care nu l-a citit, nu are nicio importanţă, pentru că astăzi, în postmodernism, pot fi promovate şi lucruri pe care nu le cunoaştem. Nu cunoaşterea lucrurilor pe care le promovăm este importantă, ci cunoaşterea persoanei care deţine lucrurile în cauză.
În finalul omagiului, Ioana Pârvulescu nu uită să menţioneze faptul că Mircea Cărtărescu „a fost primul autor Humanitas de literatură română contemporană”. A fi „autor Humanitas” trebuie să fie desigur un lucru de excepţie, pentru că editura nu publică decât foarte puţini autori români, mai precis pe cei care se vând bine. Iată însă că de pe site-ul Editurii Humanitas aflăm că şi Ioana Pârvulescu este un „autor Humanitas”. Aşadar, un „autor Humanitas” elogiază un alt „autor Humanitas”, pe Cărtărescu Mircea, care este de fapt „primul autor Humanitas de literatură română contemporană.” – Un gest colegial-editorial firesc, din care toată lumea literară are de câştigat: Ioana Pârvulescu, ca autor al editurii Humanitas, Mircea Cărtărescu, „primul autor Humanitas…”, şi editura, de vreme ce romanul se vinde la aproximativ 70 de lei. Important este să contribuim la creşterea cifrei vânzărilor. Pentru cine nu ştie, solenoid înseamnă o bobină electrică fără miez feromagnetic.
Oricum, în urma unor omagii literare neîntemeiate critic, de tipul celui de mai sus, Mircea Cărtărescu a primit mai multe premii importante pentru poezie. Şi ar trebui să punctăm aici faptul că poetul atinge rara performanţă de a fi premiat de către USR pentru un plagiat, mai precis pentru plagierea, în cartea de versuri Faruri, vitrine, fotografii, a paginii 194 a volumului Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy. După mai multe intervenţii ale criticilor, acest plagiat este recunoscut în cele din urmă de către autor, pentru că în volumul Poezia (Humanitas, 2015), care antologhează toate cărţile de versuri ale lui Mircea Cărtărescu, textele plagiate apar, în fine, în ghilimele.
Şi o ultimă observaţie: toată iubirea revărsată asupra lui Cărtărescu de către aplaudacii săi în presa literară şi toate premiile obţinute pentru „poezie” de acesta, nu reuşesc să schimbe părerea lui M.C. despre el însuşi:
„Ce lipseşte din tot ce scriu: excesul, implicarea, emoţia. Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti, pentru că un poem bun trebuie să fie patetic, chiar dacă la un mod superior…”
Aceasta este declaraţia care certifică performanţa literară a lui Mircea Cărtărescu, declaraţia de avere literară făcută de poet în Jurnal (Editura Humanitas, 2001). Ce ar mai fi de spus?

Bibliografie
1. Mircea CĂRTĂRESCU, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
2. Mircea CĂRTĂRESCU, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
3. Mircea CĂRTĂRESCU, nimic, versuri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
* Articolul dă atenţie specială poeziei, aşa încât aprecierile mele nu se referă la calitatea de prozator a lui M.C., ci doar la aceea de poet.


Adrian BOTEZ

SINUCIDERE ŞI VÂNZARE, ÎN CONTEMPORANEITATE

lume-atârnând isteric de-o grenadă
cu cuiul scos – rânjind la bărbi de sfinţi
a fost odată-n lună-o serenadă
acum sunt cranii – luminând cuminţi

tic-tac tic-tac bat ceasurile-n geamuri
nu mai sunt flori – e-o iarnă explozivă
nu sunt nici arme – suliţe n-au flamuri
dar moartea vine zilnic prin derivă

castele cavaleri şi regi – ruine
de amintiri vândute azi la solduri:
ce pururi a fost rău – acum e bine

calculatoare ne-otrăvesc cu slove-bolduri…
…emisia tv s-a terminat:
Hristos a fost vândut pe-un masturbat!


E-UN CIMITIR ÎN AER LIBER – LUMEA

e-un cimitir în aer liber – lumea
vizitatorii-şi tot amân’ sosirea:
în galaxii se mişcă silnic ştirea
căci orbii-o duc de-a-ndoaselea – e culmea!

„Regina Aştrilor e groapă de moroi!”
am pus afiş – dar cine-s eu? – un sloi!
stelele văd doar pata-mi de noroi
văd şansa-n vis de show-uri – mereu noi…

…era-n verset: „nici de văzut nu fuse”…
iar „ochi”… – de unde? -oceane de strigoi
cu hârca goală şi găvane moi!

…s-a fost hrănit şi Hrist de piedici puse
când vrei să-nvârţi în cer câteva fuse…:
dă a lehamite din mână… – şi se duse!


POVEȘTI DE CĂLĂTORIE

Doina CERNICA

Dulcineea la Ulcinj

Urcăm de câteva ori pe zi peste o sută de trepte spre camera noastră din vila străjuită de chiparoşi, însă nici măcar ultima, cea mai grea, nu-mi zdruncină convingerea că am făcut bine alegând Ulcinj pentru un moment de respiro în minunata şi obositoarea noastră călătorie de la sfârşitul verii prin Balcanii de Vest. Aici dimineaţa începe cu soarele între cer şi Adriatica, în trilul unei cigale şi în aroma pătrunzătoare a pădurii de pini. Lumina cade pe fortificaţiile oraşului vechi şi cuprinde treptat ambarcaţiunile din micul port al golfului. Sunt atât de la vedere, încât nu poţi să nu te întrebi cum arăta în secolul al şaptesprezecelea amfiteatrul natural pe care urcă astăzi oraşul nou, câtă umbră proiecta peste valuri, încât, sub protecţia turcilor, piraţii supravieţuitori ai celebrei bătălii de la Lepanto şi urmaşii lor să-şi stabilească aici comandamentul? De aici să plece flota lor de temut ca să semene teroare în Adriatica şi în întreaga Mediterană şi aici să se reîntoarcă să-şi socotească prada. Aur şi vieţi omeneşti deopotrivă.
Nu avem răbdare pentru mult căutatele plaje ulţineze, în primele zile am urmat voluta drumului spre centru pe marginea sa îngustă, încercând un echilibru între învolburarea aerului după trecerea maşinilor în dreapta şi vertijul priveliştii la stânga, oraşul începând de la picioarele noastre şi aruncându-se adânc în acoperişuri roşii şi turle de moschei spre lama de asfalt a bulevardului Skanderbeg, fost Mareşalul Tito, denumiri care condensează două informaţii esenţiale despre oraş: trecuta sa apartenenţă, împreună cu întreg Muntenegru de azi, la Iugoslavia, şi predominanta albaneză în compoziţia etnică a locuitorilor săi. Acest drum presărat cu panouri care anunţă ,,sobe”, camere de închiriat, ne place pentru momentul său de la cotitură, care alătură un mic ,,restoran” cu terasă, ,,Stari Ribar”, ,,Bătrânul pescar”, plin de pitoresc, al desenului firmei, al specialităţilor casei şi al clienţilor fideli, cu bărbi, pipe şi tinereţe în secolul trecut, elegantului hotel ,,Senator” de cinci stele, cu parcarea întotdeauna plină şi geamuri permanent închise. Dar după două zile renunţăm la tensiunea lui, preferând incitanta aventură a coborârii pe păienjenişul treptelor care străbat această parte în amfiteatru a Ulcinjului.

Este o aventură, fiindcă întortocheate şi imprevizibile, desfăşurându-se în semiobscuritatea caldă a arcadelor de bughenvilia ca în nişte tuneluri florale, te pot duce în diferite puncte ale bulevardului principal, dar tot atât de bine în curtea unei case sau pe acoperişul plat ori în balconul deschis al unui hotel. Jos, adică în centru, depăşim micuţele magazine, cu produsele ieftinite de apropierea toamnei etalate pe trotuar, poposind aproape obligatoriu la poştă, deschisă parcă nonstop, unde găseşti pe lângă ilustrate, timbre, hărţi, pliante, suveniruri şi o extraordinară disponibilitate a funcţionarei, care ne dă explicaţii ca un veritabil ghid turistic sau mai curând ca o veritabilă ulţineză îndrăgostită de oraşul ei. Ne continuăm drumul până la faleză şi apoi o luăm spre port, întâmpinate de privirea somnolentă a unei uriaşe bufniţe de piatră, dar nu ca să traversăm golful într-o bărcuţă, ci ca să urcăm scara ridicată pieptiş, din pietre şlefuite de valuri şi de paşi, spre ,,stari grad”, oraşul vechi.

Localnicii nu fac mare caz de îndepărtata condiţie de cuib de piraţi a aşezării, nu-l ,,promovează” pe Utudž Alija, teribilul lor conducător, în schimb agreează legenda care îl vrea pe Cervantes prizonierul acestora, însă numai ca să o susţină pe aceea a unei ulţineze inspiratoare a nemuritoarei Dulcineea a nemuritorului Don Quijote. Să fie ghiulelele îngrămădite dincolo de grilajul de fier al uneia din celulele din zidul care delimitează oarecum spaţiul muzeelor urme ale epocii piraţilor? Să fi fost oare aceasta sau cealaltă celulă chiar temniţa lui Miguel de Cervantes Saavedra? Soarele se răsfrânge orbitor în tăbliţele cu explicaţii de dincolo de grilaj, îngăduind închipuirii să se joace de-a povestea, cu fiica temnicerului, frumoasă şi miloasă întinzând printre gratii o portocală sau o rodie tânărului şi chipeşului spaniol, cu braţul anchilozat de bătălia de la Lepanto. În biserica devenită moschee şi acum muzeu de arheologie nu primim nicio desluşire, arheologii nu cred decât în ceea ce pot atinge, data şi explica, doar la muzeul etnografic piese din portul popular al vremii încurajează fantezia. Astfel înveşmântată, răpitoarea ulţineză, răpitoare în genul Aldonzei Lorenzo, ,,ca un bujor”, ,,rumenă în obraji şi cu pieliţa feţei ca petalele”, a cui străstrăbunică să fi fost? A cameristei care ne salută zâmbind în toate limbile pământului, bucuroasă că ne vede bucuroase, preţuind micul câştig al locului său de muncă? A neobositei funcţionare de la poştă, care nu lasă să-i transpară din vreun gest, din vreo grimasă dificultatea de a fi ulţinez, adică locuitor activ al unui oraş căruia turismul îi aduce în fiecare anotimp de trei ori mai mulţi vizitatori decât populaţia sa? A drăgălaşei Sabina de la micuţa papetărie în care intrăm, ca să întrebăm de vederi cu monumentele oraşului, la coborârea din ,,stari grad” după o nouă lungă incursiune printre căsuţele, hotelurile şi vestigiile sale istorice, soldată cu un popas la fântâna ridicată de familia Scuraj în veacul al şaptesprezecelea, cu descoperirea farului, dar şi a restaurantului ,,Dulcinea”, anunţat insistent pe mai multe din străduţele sale lunecoase şi abrupte? Mama fetiţei are treabă cu frăţiorii mai mici în camera alăturată, dar Sabina se descurcă voioasă. Ne pune câteva ilustrate sub ochi, le alătură una cu o moschee, ne măsoară ager şi adaugă şi una cu o biserică de demult, a Sfântului Nicolae.
Am zărit-o de când am ajuns în Ulcinj. Era vizibilă din diferite locuri la înălţime ale aşezării, dar am găsit-o greu, rătăcind-patinând pe nenumărate străduţe, din care unele se înfundau pe neaşteptate, silindu-mă să mă reîntorc şi într-un fel să o iau de la început. Am pierdut-o tocmai când mi s-a părut cel mai aproape şi când, brusc, biruită de oboseală, am împins ca într-un vis portiţa de lemn întredeschisă. Şi m-am aflat dintr-o dată în livada raiului cu măslini imemoriali, cu trunchiuri împletite de timp ca de mâna unui uriaş şi cu un cer de frunze argintii întreţesându-se între coroanele lor bogate. Am înaintat prin cea mai frumoasă livadă prin care mi-a fost dat să colind vreodată, urmând poteca subţire care m-a scos în lumina bisericii. M-am aşezat pe una din băncile din faţa ei şi am privit-o fără să mă satur. Pe varul strălucitor al pereţilor, numai icoana sfântului. O uşă deschisă: din când în când o fluturare albă în cadrul ei întunecat. Într-un târziu am intrat. Cu tata, Nicolae, şi acum cu fiul şi nepoţica dintâi purtându-i numele, m-am închinat în multe din locaşurile cerescului făcător de minuni. Cu respect întotdeauna, de multe ori cu nădejde, dar fără sfiala şi emoţia cu care am păşit pragul acestuia, atât de departe de casă. Să fi fost liniştea perfectă care îmi sonoriza bătăile inimii? Singurătatea mea absolută? Singurătatea crucii sale între semilunile minaretelor? Măslinii străvechi?

Am luat o lumânare şi o icoană dintre lumânările, icoanele, cărţile de rugăciuni şi calendarele înşirate pe pânza brodată a măsuţei de la intrare cu desăvârşită încredere, sau poate speranţă, în bunătatea şi în cinstea oamenilor, lăsând în loc bancnota cuvenită, şi am ieşit, dorindu-mi din suflet să revin. Şi am plecat spre vila cu chiparoşi şi spre seara legănată de cântecele nostalgice ale tenorului Fernat Kasapi, acompaniat de violina profesorului Ramazan Peku. Dar nu înainte de a intra în cimitirul din vecinătate şi de a mă opri la primul mormânt care mi-a ieşit în cale, gândindu-mă la soarta cu atâtea necunoscute a faimosului scriitor spaniol, până ce ceara s-a topit în ţărână, încălzind-o.
La biserică m-am întors chiar a doua zi dimineaţă, împreună cu Niadi. Slujba la marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului după calendarul iulian o făcuse neîncăpătoare, ortodocşii din Ulcinj îi dăduseră viaţă, respira, era o zidire vie în livada cu măslinii parcă mineralizaţi.
Apoi am urcat pentru ultima oară în cetate, cum i-am spus mereu, fiindcă aşa ne-a apărut din prima zi oraşul vechi, cu meterezele, cu zidurile sale inexpugnabile. Şi am privit îndelung printr-una din ferestrele decupate în piatra lor, până am văzut corabia care îl aducea pe Miguel de Cervantes de Saavedra. Fără să ştim că el, la rându-i, privea de pe punte către o altă fereastră, acolo unde fiica temnicerului inspira adânc aerul oxigenat al poveştii. Ani mai târziu, sunt 400 de atunci, trecând la cele veşnice, Cervantes avea să o vadă din nou în clipa dintre lumi. De data aceasta după chipul şi asemănarea Dulcineii sale.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share