Spații culturale nr. 44 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Reforme… curat reforme!…

Postrevoluționar – și, mai cu seamă, în preajma și-n miezul perioadelor electorale – clasa politică din patrie și-a manifestat, verbal, interesul pentru educație, dar și pentru sistemul de sănătate, față de cultură, economie etc., deci față de bunăstarea materială și spirituală a votanților. S-au întocmit proiecte, planuri, programe, consumându-se tone de hârtie, s-au ținut simpozioane, conferințe, teleconferințe, adunări popular-electorale, talkshowuri și alte năzbâtii, s-au publicat sute și sute de declarații, interviuri și ce nu s-a mai făcut, că, de s-ar fi împlinit măcar un sfert din tot, i-am fi depășit, ca nivel de trai, cultură și educație, și pe japonezi, și pe finlandezi, și pe…
Că n-a fost decât un joc de-a cine știe să mintă mai frumos și să păcălească mulțimile e limpede pentru cei mai mulți dintre noi. Stă mărturie că am fost trași de fiecare dată pe sfoară starea actuală a națiunii, departe de a fi una ca-n basme, așa cum ni s-a tot promis, sau măcar una cât de cât normală, așa cum ar trebui să fie.
De exemplu, fiecare nou guvern, chiar și recent înscăunatul sobor de tehnocrați, a promis o reformă reală în educație. Poate că așa ar fi și normal, ne-o spun, din veșnicia lor senină, locuitorii vechii Atene: pentru o democrație timpurie (a noastră e numai fragedă și originală!) este nevoie de un popor luminat. Luminat, adică educat în școli, familie etc., cu un orizont larg, deci capabil să vadă și să prețuiască și altceva decât ceea ce este de mâncare ori de îmbrăcat. Căci nu se poate numi popor luminat cel care-și trece linia ontologică exclusiv prin stomac. O brumă de cultură, instrucție și informație nu strică nimănui, dimpotrivă, asigură un echilibru între „etajele” societății, adică între elită, clasa de mijloc și marea mulțime a celor care nu aparțin celor două straturi mai sus numite.
De fiecare dată, însă, miniștrii de la educație și toate echipele lor de experți au pornit cu graba și s-au întâlnit cu zăbava. Unii miniștri – numiți numai pentru că trebuia să ocupe cineva fotoliul acela – aveau despre educație și despre profesori părerea zarzavagioaicelor din piață sau a celor care, din corigență-n corigență, au terminat școala, fără să învețe absolut nimic; prin urmare, cu un dispreț nejustificat, au considerat că pot aplica ceea ce visau ei noaptea în materie de educație, adică ceva nebulos, dătător de mari dureri de cap – pentru cadrele didactice – și, mai ales, de dureri în cot pentru ceilalți.
Nu s-au mai construit școli – dimpotrivă, multe au fost comasate ori desființate; s-a asigurat transportul copiilor, în zonele văduvite de școli, prin firme recunoscătoare partidului aflat la ocârmuire și puse pe găinării (microbuzele pentru elevi sunt în continuare burdușite cu tot felul de călători, care ocupă locurile, ascultă nemuritoarele manele și-i înjură pe plătitorii minori de abonament, obligați să stea claie peste grămadă); s-au făcut reduceri de buget la tipărirea de manuale – mai corect ar fi să nu se mai tipărească nici un manual din cele „alternative”, pentru că tot ce există în momentul actual este de proastă calitate, stufos, inutil, o batjocură pe banii plătitorilor de taxe, adică ai (scuzați!) întregului popor; ideea cu tabletele care să înlocuiască Abecedarul este atât de ciudată (ca să ne exprimăm politicos), încât nici nu merită luată în discuție când pomenim de reformele din învățământ; și ar mai putea fi enumerate (dacă i-ar păsa cu adevărat cuiva) sute de exemple despre ceea ce înseamnă să n-ai habar de ceea ce trebuie făcut, dar să dai legi, ordine și dispoziții numai așa, ca să te afli în treabă și să crezi că-ți meriți salariul de ministru.
Vreme de aproape patru decenii am lucrat în învățământ; am prins toate nebuniile, toată isteria „instructiv-educativă”, din 1979 și până în zilele noastre, și pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că niciodată n-am avut impresia că se schimbă ceva în bine.
Acum aflu, cu stupoare, că se reformează iar sistemul educativ din România. Dacă prin „reformă” trebuie să înțelegem reducerea orelor de Limbă română, de istorie, geografie și biologie, precum și scoaterea limbii latine din programa pentru clasa a opta, înseamnă că ministrul în funcție vorbește altă limbă decât noi. Reforma trebuie să însemne altceva decât introducerea orelor de educație sexuală la clasele mici; reforma în educație trebuie să însemne și altceva decât amputare și înlocuire, cam în felul barbar în care un picior bolnav era tăiat (nu tratat!) și înlocuit cu unul de lemn. Scoatem Limba română (oricum, cine mai citește și mai vorbește corect la noi?), scoatem istoria (noi suntem europeni, nu? – n-avem nevoie de identitate și memorie națională!), scoatem Limba latină (strămoșii?! Care strămoși?!) și băgăm tot felul de „educații”: sexuală, religioasă, economică, civică, europeană, tehnologică etc., recalificăm profesorii sau îi dăm afară și-aducem oameni noi, care știu doar de corectitudine politică și nu-și pierd vremea cu mărunțișuri cum ar fi limba, cultura, istoria națională etc. Nu există nici cel mai mic interes real pentru infrastructura din învățământ, dar se vorbește, grandilocvent, despre beneficiile implementării unor norme și idealuri europene. Se pare că suntem blestemați să ne luptăm la nesfârșit cu formele fără fond și, din când în când, osteniți de atâta „implementare”, să ne îmbătăm cu apă rece și să-l așteptăm pe viitorul nou ministru, care să mai taie și el ceva, ca să pună în loc o buturugă, un ciot, mă rog, ceva de lemn, că lemnul e la mare căutare.


Dan Gabriel ONȚELUȘ

Reflecții la ora 1 p.m. a vieții

Predau Limba și literatura română de aproape douăzeci și doi de ani. Temporar, am exercitat și exercit și funcții manageriale: inspector de specialitate, director de colegiu național. De asemenea, am fost patru luni lector asociat la o prestigioasă universitate ieșeană, prima instituție de învățământ superior înființată în țara noastră. Sunt, probabil, cum se exprima poetic creatorul limbii literare italiene ,,nel mezzo del caminoˮ.
Declar senin: explicarea chestiunilor literare liceenilor și scrisul sunt, în ceea ce mă privește, activitățile cele mai aducătoare de satisfacție. Generații după generații, cu ochii fizici și ai minții ațintiți asupra explicațiilor și interpretărilor pe care le oferi textelor literare nu pot avea termen de comparație. Știi sigur că, în cele mai multe dintre cazuri, sădești în sufletele celor care se formează câteva repere pe drumul anevoios al omenescului. Ca profesor de Română la liceu, oricâte obiecții ai avea față de unul sau altul dintre aspectele evident discutabile ale mediului educațional, magia pe care o poți provoca și întreține în timpul orelor în care analizezi polisemantismul operelor literare nu are echivalent… Faci procese literare în cazul unor personaje din nuvela ,,Moara cu norocˮ ori din romanul ,,Ionˮ și viitorii adulți înțeleg diferența dintre ordinea morală și ordinea legală. Zăbovești asupra unor metafore ale lui Eminescu, Lucian Blaga sau Ion Barbu, iar adolescenții pot realiza ingenioase și inefabile analogii cu trăirea lor intensă, unică. Jocul subtil al relației dintre ficțiune și realitate îl evidențiezi la nuvela ,,Alexandru Lăpușneanulˮ și în comedia ,,O scrisoare pierdutăˮ. Profunzimile mitului și riscurile demitizării le discuți la drama ,,Ionaˮ, a lui Marin Sorescu. Splendoarea și mizeria intelectualului le etalezi în cazul romanului ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiˮ etc.
Dacă iubești literatura și pe copii, nu prea îți vine să pierzi niciun minut, astfel încât, când se sună de intrare chiar ieși din cancelarie și nu te pui în situația ca, aproape zi de zi, camerele de luat vederi să te înregistreze pe tine și pe unii colegi cum pălăvrăgiți unu, două, cinci, zece minute pe holurile școlii… Consideri că, mai târziu, acești copii trebuie să îți dea ție pensie, după o viață dedicată lor. S-ar putea să mai întârzie și pensia… Când intri în clasă, ca profesor, lasă problemele tale deoparte și concentrează-te asupra a ceea ce ai de făcut, fiindcă destul ai dat vina pe alții pentru soarta-ți nefericită. Probabil că, de la un anumit moment al vieții, chiar tu însuți/ însăți ai fost agent al acestei nefericiri…
Încerc mereu să mă feresc de conflicte, iar atunci când totuși năvălesc asupra mea fie las de la mine, fie încerc să găsesc o soluție de compromis, care să menajeze ego-ul preopinentului și să lezeze cât mai puțin ordinea firească a lucrurilor. Dincolo de patetisme și de anomalii, consider că de fiecare depinde calitatea atmosferei sociale. Cei puternici sunt reprezentativi social, așa că atunci când îndreptăm degetul acuzator asupra lor ne învinovățim și pe noi, de fapt, cu lașitățile și meschinăriile noastre.
Prețuiesc această nesperată, dar banalizată libertate postdecembristă. Îi înțeleg și pe nostalgicii predecembrismului: în definitiv, atunci s-au format și au trăit o parte ori toată dulceața tinereții… Vremurile de criză pe care le trăim developează în bună măsură interioritatea noastră, ne arată în toată frumusețea și nimicnicia noastră, deopotrivă. Sunt împăcat cu oamenii, cu istoria, cu această mutație antropologică adusă de tehnologie. Sensibil diferiți, în fond aceiași, vom supraviețui, de bună seamă…
,,Iar noi, locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânemˮ.


Magda URSACHE

Când istoria cade în corectitudine politică

„Morţii noştri, scumpii noştri morţi, ne îndeamnă să luptăm, spre a nu lăsa ca jertfa lor să fi fost zadarnică. Ei au dat viaţa lor. Dar pentru ca viaţa aceasta să fie fructificată în viitor, e aşteptată munca noastră”. (Vasile Pârvan, Memoriale, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923).
„Cine nu ia în considerare trecutul, n-are nevoie nici de viitor. Trăieşte exclusiv, în prezent. Prezentul ca un timp orb(itor)…” (Gheorghe Grigurcu, Jurnal, Eikon, 2015).

Nu mai avem nevoie de trecut? Nu ni-l apărăm? Nu vrem să ni-l apărăm? Atacul la marile personalităţi modelatoare, la marile repere înseamnă tot atâtea atacuri la substanţa noastră etnică. Vrem să-l reabilităm pe Ceauşescu cu „ctitoriile” lui, îl plângem cu lacrimi de lemn, în limbă de lemn, dar Mircea Vulcănescu, martirul, rămâne sub sentinţa „criminal de război”; Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”, care i-a salvat viţa pastorului Wurmbrandt cu preţul vieţii lui, nu-i canonizat. Nici Arsenie Boca. Bustul lui Corneliu Coposu din curtea primului sediu al PNŢCD-ului ieşean a dispărut: clădire retrocedată. Ion Gavrilă Ogoranu era, în 2000, tot condamnat la moarte, din care cauză i-a fost respins un împrumut bancar. Paul Goma, azilant politic în Franţa din decembrie ’77, continuă să fie şi acum azilant politic, iar torţionarul său, Constantin Istrate, a murit nederanjat în pătucul din comuna Peciu Nou, la 88 de ani.
De ani răi încoace, asistăm la slăbirea conştiinţei etnice. Insistent, intens, continuu. În Raportul final, greutatea n-a căzut, cum ar fi fost firesc, pe asasinii deţinuţilor politici din crudul, cumplitul, sălbaticul obsedant deceniu, ci pe demagogia cântăreţilor de curte ceauşistă. De ce? Pentru că ar fi corectă politiceşte poziţia contra acelui sentiment al patriei, neasemuit pentru Mircea Eliade, dar considerat de „recenţi” învechit, perimat, obsolet (tautologii, dar le las aşa), de dispreţuit?
Vă mai amintiţi de istoricul Sorin Mitu şi de „miturile” lui schimbând accentele de interes, în manualul şcolar, pe buzele senzuale ale lui Decebal ori Traian, că nu mai ştiu care? S-a ajuns la patul fierbinte al voievozilor. Ştefan cel Mare a fost declarat, după o cercetare îndelungată pesemne, cel mai desfrânat voievod român. Vasile Lupu? Un desfrânat şi el. Faptele de ruşine ale domnitorilor sunt minuţios comentate: Ştefăniţă Vodă, bisexual, ar fi fost maestru în „curvii”; Radu cel Frumos – concubinul sultanului Mahomed al II-lea; Petru Rareş? Pom înflorit pe-afară, lac împuţit pe dinăuntru. Spusele unui cronicar din tabăra adversă (Miron Costin despre Vasile Lupu; Dimitrie Cantemir despre Petru Rareş) sunt des citate, fără precizările necesare. Şi nu mă interesează, din opera lui Cantemir, pasajul mult pus în valoare că sultanul Ibrahim a cerut să i se confecţioneze din aur un vagin de vacă, folosit la fel ca pantoful Cenuşăresei, spre a-şi găsi aleasa potrivită.
Istorici de ultimă oră contabilizează nebunii, beţii, legături bolnăvicioase. Istorie la TV? Iată o temă discutată: în 1716, Mavrocordat avea douăzeci de ţiitoare. Câtă precizie! Ce contează Unirea (mult controversată, de la 1600), când Mihai s-a iubit şi cu Stanca (soţie) şi cu Velica, şi cu Zamfira, şi cu Maria Christierna… Pomelnicul se lărgeşte cu Tudora din Târgşor, care i-a dăruit-o pe Marula ş.a.m.d.
O descoperire din Arhivele Naţionale Iaşi? Carneţelul lui Kogălniceanu despre isprăvi eroticeşti „prin bordeluri, la braţ cu Cuza”. Când nu-i declarat antisemit, acest mare bărbat politic al României e declarat imoral: ar fi avut 700 de amante, pe numărate bob cu bob.
Aşa vă place istoria? Mie, una, nu. Joaca de-a istoria e păguboasă, ca şi ideea că ar fi cea mai frumoasă poveste, adică ficţiune. Vorba etnosofului: „frumoasă poveste, mare minciună!”.
Ion Cristoiu, tot pe micul ecran, vrea exclusiv (cuvântul îi aparţine) o istorie alcătuită din eşecuri, înfrângeri, insuccese pe câmpul de bătălie. Ce Posada, ce Baia, ce Mărăşeşti? Turtucaia şi Stalingrad, coşmarul de la Cotu Donului, asta ne-ar caracteriza, pe noi, românii.
Ar mai fi de scris şi o istorie a comploturilor, a înjunghierilor şi decapitărilor între fraţi; a trădărilor şi a ochilor scoşi (à propos, se aduce vorba în exces despre domnitorii cu handicap fizic: Petru Şchiopul, Bogdan cel orb, Iuga Ologul; despre cel mare, cel bun, cel viteaz, cât mai puţin). Trebuie musai ştiut (prin tabloide) că lui Iliaş I, fiul lui Alexandru cel Bun, i-a scos ochii fratele său, care a fost ucis de Roman al doilea, fiul lui Iliaş I. Tatăl lui Ştefan cel Mare, Bogdan al II-lea, a fost decapitat, la o nuntă din Reuseni – Suceava, de Petru Aron, frate vitreg, omorât tot prin decapitare de răzbunătorul Ştefan cel Mare.
Şi-n tot acest timp, trecem cu buldozerul peste situri arheologice. S-a dus şi parte din „Piscul Crăsani”, unde ar fi fost cetatea regelui dac Dromichete. Cui să-i pese? Vasile Pârvan e mort.
În 2007, Stejărel Ionescu spunea mâhnit că în Transnistria un cimitir al soldaţilor români fusese nivelat şi transformat în cimitir al soldaţilor sovietici: „Nici n-au fost exhumaţi”. Întreb: au protestat guvernanţii? Spre ruşinea autorităţilor noastre, nu s-au găsit bani pentru un cimitir al celor căzuţi în războiul antisovietic. Au înjghebat unul ruşii, la Volvograd, fost Stalingrad.
După părerea mea, nu numai nepăsarea autorităţilor (şi-i mai mult decât evident acest dezinteres dacă se distruge încet casa Iuliu Maniu, dacă se scoate la licitaţie conacul Brătienilor de la Florica etc. etc.), dar e vinovată şi propaganda anti-martiri, anti-eroi tragici, în care excelează fiii agenţilor de bolşevizare a ţării. Şi propaganda prinde, de vreme ce mulţi douămiişti declară: nu mai servim istorioare despre eroi, slavă şi morminte.
Pe timpuri, sper apuse (deşi baba Vanga prognozează revenirea comunismului în forţă, la 2076, că lumea va fi din nou condusă de comunişti), această opoziţie faţă de interesul etnic s-a numit internaţionalism proletar. De la tanc la think thank nu-i, uneori, decât un pas.
Ni se scurtează memoria istorică, se ironizează istoria noastră tragică, sentimentul soartei potrivnice, al nedreptăţilor tratatelor etc. Doar Stalin spunea că „tratatele sunt semnate pentru a fi încălcate”. Destui condeieri (chef Cioflâncă e unul) ne învaţă cum să râdem de „obsesiile naţionale”. Şi-i umflă râsul când aud de conştiinţă etnică, conform politicii corectitudinii ideologice. Ce dacă vom scrie Europa cu subtitrare arabă? E-n trend, ni l-a arătat Angela Merkel. Dispare în UE tradiţia noastră? Dacă-i mică, să piară, nu-i nici o pagubă, doar suntem o „ţară de rang inferior”.
Am ajuns iarăşi la ideologic? Petru Ursache crede că da: „când istoria cade în politic”, se produce abaterea, devierea de la adevăr. În liceu, a fost forţat să înveţe după Manualul unic de istorie a RPR, de Mihai Roller (zis şi Controller), scos în 1947. Şi a durat mult până ce s-a mai spart gheaţa ideologică rolleristă. Acuzat de C. Daicoviciu, A. Oţetea şi Barbu Câmpina de „orientare antinaţională” şi plagiat (în memoriul către Dej), prietenul lui Leonte Răutu, Roller (zis şi Rolea) a ieşit greu din scenă. Petru Ursache, martor la impunerea falsului în istorie, în interviul luat de Alexandru Ovidiu Vintilă în „Bucovina literară”, nr. 7-8, din iulie-august 2012, povesteşte:
„Începutul se datorează lui Mihai Roller, cu «istoria» sa. Lansarea volumului la Iaşi s-a făcut în forţă, în aula Bibliotecii de la Fundaţie (Ferdinand, nota mea, Magda U.): asistenţă aleasă după criterii politice, iar clădirea – înconjurată de armată. Osipov (de la care deţin informaţia), fost luptător pe frontul din răsărit, aflat atunci în sală, s-a ridicat şi a spus câteva fraze în dezacord. Imediat poliţiştii au sărit pe el (era student la Facultatea de Istorie), punându-i cătuşe şi ducându-l direct la închisoarea Galata. Mişcarea strategică era bine calculată: dacă la o primă lansare se proceda cu precauţie iar la nevoie în forţă, era de aşteptat ca următoarele ediţii să se desfăşoare în condiţii mai potolite, fără incidente. Cu timpul, spiritul începe să lâncezească, interesul pentru adevăr scade, în schimb minciuna devine şi mai activă. Tocmai de aceea se cuvine şi trebuie spus corect şi documentat ce şi cum a fost, ce s-a întâmplat în deceniile postbelice, filă cu filă, prin instituţii abilitate şi personalităţi competente, repetat şi sistematic, nu la întâmplare, amatoristic”.
Adaos: postsocialist, fostul deţinut politic Osipov (i-am văzut urmele lanţurilor intrate-n carne) a vrut să ridice, pe proprietatea sa din str. Dumbrava Roşie, o capelă în memoria sfinţilor şi martirilor închisorilor. Moştenitorii n-au mai dorit-o. Au dărâmat ce se construise şi au ridicat vilă făloasă.
Istoria e memorie? Da, dar a cui? A lui Roller sau a lui Gh. I. Brătianu? A lui Pârvan, a lui Iorga, a Giureştilor sau a politrucilor ceauşişti? A lui Ioan Aurel Pop sau a lui Mihai Răzvan Ungureanu? În 2005, ministrul nostru de externe i-a sugerat ambasadorului României în Federaţia Rusă să nu continue discuţia despre tezaur. Răspunde M.R.U. la întrebarea de ce?
Crimele abominabile nu s-au prescris, dar nu se doreşte reluarea necesarului proces al comunismului. Elita românească a fost torturată şi decimată; după procese trucate, s-a executat un masacru drăcesc. Lideri ai partidelor istorice, generali de armată, oameni ai Bisericii, funcţionari superiori, filosofi, scriitori, ziarişti au devenit „criminali de război”. Au căzut, din prima linie de sacrificiu, Mircea Vulcănescu (în august ’44, rezerva de stat era de 49 de vagoane de aur), Iuliu Maniu, Gh.I. Brătianu, Daniil Sandu Tudor, Anton Golopenţia,… Au fost zvârliţi după gratii şi n-au mai ieşit. Un exemplu din Basarabia necunoscută de Iurie Colesnic? Sociologul Petru V. Ştefănucă, din şcoala Dimitrie Gusti, a fost condamnat de un tribunal bolşeo-comunist, trimis într-un lagăr din Republica Tătară, unde a sfârşit, în 1942. Capete de acuzare: agent al românismului şi al imperialismului, fascist, antisemit.
S-a rezistat prin credinţă la martiriu. În memoriile intitulate Aiud însângerat, publicate de editura Conta în 2010 (ed. a 4-a, definitivă), Grigore Caraza a consemnat că la Aiud, între 1949 şi 50, au murit de foame 625 de inşi, care au fost duşi în Râpa Robilor.
„Să nu uitaţi pentru ce am murit”, par a striga cei cu vocaţia eroismului şi a sfinţeniei, umiliţi şi acum prin liberticida lege 217/2015. Jurnalele de închisoare ale oamenilor împovăraţi cu ani de puşcărie doar pentru că istoria îşi ieşise din minţi, aşa cum scrie Petru Ursache comentând dialogul lui Adrian Alui Gheorghe cu părintele Iustin Pârvu, ar fi trebuit să stea la baza procesului comunismului, pentru descoperirea adevărului istoric. Jurnale şi scrieri memorialistice, semnate de Ioan Ianolide, Dumitru Bacu, Nicolae Mărgineanu, Nistor Chioreanu, Grigore Dumitrescu, Marcel Petrişor, N. Steinhardt, Oana Orlea, Florin Constantin Pavlovici…
Nu ne-am săturat de gândire captivă, de învăţământ ideologic dacă permitem să ni se rescrie trecutul, dar şi viitorul? De unde să extragem sensul existenţei, dacă nu din jertfa înaintaşilor? Crede şi nu cerceta? Ba nu. Avem voie să credem şi să cercetăm. Cine spunea despre istorie că se scrie pe tăcerea morţilor? N-aş mai vrea să fie aşa.
Apud adevărul.ro-24 dec.2015, scriitorul şi profesorul de istorie din Focşani, Florinel Agafiţei, a trimis la Ministerul Educaţiei un protest privind propunerea ca disciplinei Istorie să i se consacre o oră pe săptămână pentru clasele V-VIII. Are dreptate: asta înseamnă „început de etnocid cultural în România contemporană. Măsuri ce se vor a fi luate împotriva poporului român, pe care nici regimul lui Ceauşescu nu le-a luat”. Ceaşcă a încercat un etnocid biologic prin cei trei F – foame, frig, frică; acum se urmăreşte prin astfel de măsuri (nesăbuite sau cu sistemă?) distrugerea identităţii etnice.
„Acţiunea «coliva», cum numeşte F. Agafiţei sistemul educaţional, îi vrea pe elevi neinformaţi. Să scoţi din şcoală limba latină, să nu mai ştii de Şcoala Ardeleană şi de lupta pentru afirmarea latinităţii (ca să ne declarăm „slavi romanizaţi”?) este mai mult decât o crimă, este o greşeală, cum spunea francezul acela teribil. Jertfa lui Şincai, cu desaga-n spate, târând Chronicile Românilor (prima ediţie, Buda, 1808) a intrat în neştiinţă. Cenzorul austriac scrisese pe marginea manuscrisului: opus igne, auctor patibula dignus (opera în foc, autorul merită spânzurat). Noii cenzori, care mizează pe amnezie, dar şi pe atonie, pe inerţie etică, îl elimină din cartea de română.
Ce dacă profesorii de istorie au semnat Memorandumul de la Neamţ (10-12 sept.2015), ca istoria să se facă la clasele V-XII, timp de 2-3 ore şi să se respecte cronologia, că de-aia e istorie? Brambureala asta cronologică îi va face pe elevi să creadă că Tatulici e descălecătorul şi că Andreea Esca e Ana Ipătescu. Tov. Brucan, mâna grea a „Scânteii”, o să le apară ca profetul neamului, un soi de Moise, că tot ne-a prevestit gura lui grea răul de 20 de ani.
E de datoria noastră civică să le repetăm tinerilor că avem personalităţi morale exemplare. Soluţia nu-i tăcerea (lui Iohannis). E necesar să constituim o Ligă, Liga contra tăcerii, după modelul Demetru (Dem.) I. Dobrescu, al 51-lea primar general al Capitalei (1930-34). Dacă ne-am cunoaşte istoria, n-am putea fi atât de uşor manipulaţi. Autocunoaşterea etnică e necesară ca aerul. Dacă ne menţinem identitatea, existăm. Dacă nu, nu.
Mi-a fost dat, nu demult, să-l aud pe un cântăreţ de muzică uşoară, exprimându-şi dorinţa: „aş vrea nişte gulaguri, nişte tabere”. Asta ştie el despre GULAG, că-i o tabără pentru chitarişti? Nu s-a cântat, cu foc, după ’89, „ţara te vrea prost”? Mai exact, neinformat privind adevărata noastră istorie tragică: rezistenţa anticomunistă din munţi, experimentul Piteşti, Canalul, revolta de la Braşov…
O să-i dau băiatului un exemplu (din miile posibile) de Gulag. Aflat în fruntea Grupului de cavalerie 25, de la Rădăuţi, Ion Tobă a salvat Putna de Armata Roşie, în 1940, după ultimatum. „Vecina şi prietena” voise ca Putna să intre în componenţa URSS. Şi Ion Tobă a fost trimis, în 1948, după un proces-marionetă, în Siberia, vreme de 16 ani.
Cât despre „politicul deşănţat dementocratic românesc”, aşa cum îl numeşte antropologul Bogdan-Călin Georgescu, autor al unei cărţi nedrept de puţin comentate, Încercări de hermeneutică antropologică asupra ritualurilor religios-creştine, Eikon, 2014, corect-politicul acesta are bătaie lungă. Să resuscităm morala politicienilor actuali? Mă tem că e moartă, deces declarat. Marii bărbaţi de stat s-au devotat, acţiune necunoscută politicienilor. Avem un Mircea Vulcănescu, un Ţuţea, un Ion Petrovici, un Gusti, care să se devoteze? Îi numără cineva, ca Take Ionescu la 1920, pe românii trăitori dincolo de frontiera estică? 600.000 atunci, acum câţi, câte milioane? Dar am putea măcar să-i forţăm pe aceşti politicieni cu conştiinţă naţională distorsionată de vreme ce au formulat, aprobat, promulgat liberticida lege 217, să spună ca la doctor: 33! Mă refer la Constituţia României, articolul 33, care am bănuiala că le rămâne necunoscut. Citez: „Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale (subl. îmi aparţine), sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume”.
Aşadar: Dacă vreţi să fiţi bărbaţi politici, nu politicieni, spuneţi 33!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share