Propoziții pretențioase – Afinant

Și parc-aș mea vrea să mă certe, să mă-njure, să mai împace lucrări cu nivel sporit de dificultate. Și nu se mai poate.
Avea atâta farmec, deliciu pentru întreaga afacere. Să fi fost ăsta motivul solicitărilor neașteptate, dese și necondiționate, episoadele când ne trăncăneau gurile precum băteam cu ciocanele pe acoperiș. Se afiliau la grupul nostru de gureși și jucau după tonurile acute, le afectam iremediabil comportamentul până deveneau la rându-le comentatori și găseau cuiva vreo hibă. Bună parte dintre ei rămâneau ca afișele, afazici, deșteptarea din nemișcare și muțenie – i se potrivește aici afagiei locul – împărțind probabil cruci ascunse. Deși afirmau fără tăgadă măiestria, temperamentul vulcanic și afluxul de invective, dialogurile contradictorii le tolerau la nici jumătate. Dar nu aveau încotro.
Doamnei de pe fundătura Vișinului i-am pus la punct și jgheaburile, și burlanele la noul stabiliment ce făcuse obiectul unei foste magazii, dar și împrejurul jumătății vizibile a casei. Vii cârlionțate, flori strigătoare la cer, strâmtori poziționale.
Mă dedasem la a o lua rara pe alte încadramente stradale, uitând să închid cercul vicios al lucrărilor pe partea centrală și de nord: Drăgăicii, parte din Matei Basarab și-nc-o străduță printre ele.
Prima (ași – intervenție după destăinuirile de mai jos – a doua), dar nu în ordinea satisfacerii maestrului timp, este acea amintită despuiere de coperiș între două părți de casă, corpul aferent locuirii proprietarilor, mamă, fostă profesoară, și fiu cam de-o seamă cu mine, un flăcău tomnatic, și cel alocat chiriașelor, una-două bucăți eleve de liceu. Garajul. Eternit-izat, schițat din grinzi și lanțișori de țiglă, ,,căprărit” din – uzul mamii lui și uitarea! – (de parcă era filozofie kantiană; la nas și nu vedeam de el), !, căpriori – zburdau grinzile-n sinapse – groși, dar nu aliniați, nici la mijloc, nici sus, lângă zidul ridicat în prelungirea celui comun cu al familiei Pîrnuș, și nici perfecți de la mama natură. Deja mă angajasem la Centrul Cultural și doar mai scăpam boii, când și când, la mai pretențioasele lucrări. Așadar ultima intervenție stradală drăgăiceană. Într-un martie pe care-l botezasem nemeritat călduros, lăsându-l la tricou și-un pulovăraș de pripas de prin atelier. Ce rămăsese de cu toamnă în traista cu haine. Friguleţ, eu viteaz, mă aerasem la despuierea de țoalele bune în bătătură fără jenă, făcusem carnea pe Cristi și tata ca pe porcii mistreți, tare și strânsă talpă, expozeu care la două zile după mă scosese din corpul sănătosului afebril și mă trântise peste noapte în al răcitului la pat. Pastile de om normal pentru unul sastisit de antibiotice, deci alergic. Cu limbă de bou, cu deloc cuvinte perceptibile pe gură. Dar…. Am rămas cu încă două amintiri, fotografii și filme imaginare, marea asemănare cu teama picajului prin tavan de-acasă, de la fosta cameră de repetiție, și mofturile încăpățânării cristiene. Podul garajului podit-nepodit, plin de capcane și goluri, înțesat de vechituri hodoroage, aruncate la voia întâmplării. Fă-ți loc și căi de acces, ia schelet de lemn în cocoșă și cap, umple-te de păienjeniș din fes până-n adidași, luptă cu chiroanele încăpățânate, înfipte prin eternit și ajunse în căpriorii-stâncă, îndoite cu cel mai obstinat simț de răspundere de predecesori.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share