Propoziții pretențioase – Aerarăm

,,Bre tată, da’ adulați mai suntem de nu scăpăm și-a… oară de clienți!”
Mai mult persiflând și căinându-ne. La prima mână casele-s abordabile. Dezordine, grijă și menajamente puține, schele și alte tipuri de cățărători și punți la dispoziție. După, la rearanjări și reparații, ai grijă la trandafiri, coboară scara extensibilă în poziția de maximă restrângere pentru cablurile electrice, toate pentru neajunsul unui cadastru care a împărțit odinioară terenul în curbe și trapezuri. De la mijloc până la colțul din stânga al zidului de la stradă (fundătură cu rang de…) diferența de un metru când ne-a introdus, când ne-a scos pe poartă afară. Și ne-a trimis și la vecin în curte (Unde n-am fost noi bineveniți? Uneori mai bine la ,,dușman”, decât în bătătura clientului. Iar la vecinii lui Cornel nu putea fi altfel. Afabili. Crescusem sub ochii soției proprietarului pe Amurgului, ea chiriașă a doamnei Tabacu, noi niște țânci ce băteam mingea, mada pe asfalt, asaltam rădaștele mai ceva ca afganii civilizația americană, cireșii amari de la Grădiniță… și-l necăjeam, cu ponderare și frecvență cât se poate de redusă, pe Ștambei. Fiica familiei în clasă paralelă sau în aceeași cu Miki, la fel de deșteaptă.) Deteriorarea implica remedierea colțului și în spate, acolo unde natura fusese lăsată să-și cam facă de cap, ceea ce ne-a afectat serios, lungirea scării împiedicându-se de încăpățânatele ramuri. Ascensiunea până la finalul etajului unu având aceeași greutate, hainele și pieile înțepenindu-se la fiecare ridicare pe trepte. Pregetare zero, doar gânduri de terminare cât mai rapidă. Ba cred că ne-am mai cocoțat să-i dregem pe sus vreo două foi ruginite. Și de la picioarele etajului doi, și de la trei, tot îmi adâncii privirea cu teama primordială a primei escalade. Ca la război: murim sau învingem!
Am… supraviețuit. Ca să continuăm. Să ținem calea dreaptă, perpendicular pe imobilul tocmai părăsit până aproape de capăt. Mai întâi pe stânga. O lungime de jgheab și burlanele de trebuință la un fost profesor pe la școala nr. 5, ajuns prin anii aceia inspector școlar județean. Șef bănuiesc. Așa cum viața bate coincidențele și face din ,,districtul” gimnazial atribuit azi lui Vasile Cristoforeanu pepinieră de înainte-mergători peste cadrele didactice. E doar o constatare, n-am afirmat pentru cine știe ce aluzie, aflasem doar cunoscând și lucrând pentru ambele persoane. Am reținut doar prenumele fiului, tiz al meu și pe-aproape ca vârstă, dacă nu leaturi. Lucrare dintre cele ușoare, de ploicelele pentru prelungirea casei, un fel de verandă închisă cu geamuri de la jumătate în sus. O linie de vreo 12 metri. Și-atât.
Pe partea opusă, la o casă distanță, se-ngrijise tata să ne găsească o învelitoare demnă de renumele lui: face tot, drege tot. Eu și Cristi, în fața faptului împlinit, fiind nevoiți să acceptăm necondiționat. Afișori ai lui ,,Ce să mai facem acum?” la aflarea și constatarea ,,minunatei” afaceri. În limbajul lui Cristi, ,,janghină” reprezenta ce disprețuiam mai mult la un acoperiș: vechime, acoperire cu rânduri multiple de carton, grinzi curbate din pricina infiltrațiilor dese de apă, scânduri din resturi, de grosimi diferite, din margine și la decopertare mucede. În al aceluiași, ,,complicație” denumind specialitatea lui tata: legătura cu acoperișul casei vechi. ,,Super complicație” – încăpățânarea mea de a aduce la linie coamele amândurora.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share