Spații culturale nr. 45 (12)

Ionel POPA

STUDIU CRITIC vs PANEGIRIC

De la început trebuie să mărturisesc că lectura cărţii Monicăi Duşan, Simbolic, metafizic şi monumental în proza lui Mihail Diaconescu, Ed. Magic Print, Oneşti, 2014 a fost o probă, ca să nu zic un supliciu. Mai întâi, un adevărat fior mi-a trezit titlul, destul de pompos, şi masivitatea cărţii (412 pagini, format mare “academic”, dar şi organizarea discursului critic, un adevărat labirint de capitole, subcapitole, paragrafe). Treptat lectura mi-a “revelat” (un cuvânt suprasolicitat, adevărată obsesie a autoarei) şi alte cauze care au făcut din lectură un chin.
Pentru ca încercarea de recenzare a cărţii să nu se contamineze de logoreea care bântuie prin paginile ei, mă voi strădui să fiu concis şi aplicat, formulând aprecieri, favorabile sau mai puţin favorabile, punctuale, pentru fiecare capitol al monografiei.
Autoarea îşi prefaţează cartea cu “o necesară mărturisire”, plină de justificări pentru alegerea subiectului, mărturisire care, de la un punct încolo, devine retorică goală (vezi p. 9). Aici se prefigurează tonul apologetic şi cornul… superlativelor. Blocul ideatico-frazeologic e fragmentat în propoziţii-aliniat pentru a da greutate celor afirmate. Din mărturisirea autoarei am reţinut: “Apelând însă la argumente, la exemple, la demonstraţii, la citate semnificative, uneori foarte ample, şi la organizarea specifică a monologului meu auctorial, cred că am trecut, măcar uneori, dacă nu totdeauna, de la pasiune, entuziasm şi subiectivitate la mult dorita obiectivitate critică.” Să vedem!
Monografia începe cu un capitol despre “Simbolism şi neosimbolism”, un scurt compedium (scuzaţi pleonasmul!) despre simbolism. Autoarei i se poate imputa o mică amnezie: din lunga listă de autori şi opere din literatura universală şi română lipseşte Charles Baudelaire. În finalul listei este introdus şi al nostru romancier, Mihail Diaconescu, pe care Monica Duşan îl consideră, cu tărie şi convingere, un scriitor (neo)simbolist. Judecata critică a Dsale porneşte de la o premisă falsă. Nu există romancier de top din secolul al XX-lea care să nu recurgă la simboluri pentru construirea tramei romanului său şi încărcarea lui cu anumite semnificaţii, dar pentru acest fapt nici Joyce, nici Thomas Mann, nici Bulgakov, nici Nabukov, dar nici Hesse, Umberto Eco n-au fost încorporaţi batalionului simbolismului istoric. Până una-alta, Monica Duşan uită că simbolismul la care se referă nu se reduce doar la folosirea simbolului. Autoarea monografiei susţine că “pădurea de simboluri” a făcut ca romanele lui Mihail Diaconescu să producă “o mutaţie definitivă (s. în text) în arta epică românească. […] au dat o direcţie nouă literaturii moralizatoare şi romanului de idei românesc şi european.” (cap. “Preocuparea pentru simboluri susţine puterea de atracţie a romanelor”).
În cele cinci pagini şi jumătate ale cap. “Note sumare despre volumele monografice dedicate până acum personalităţii şi operei lui Mihail Diaconescu” sunt amintite câteva studii despre opera scriitorului, numele fiecărui autor fiind însoţit de o carte de vizită redactată de Monica Duşan. Desigur că fiecare dintre cei enumeraţi sunt profesionişti în domeniul pe care îl reprezintă, dar ne supără cerneala şi grafia cu care sunt întocmite aceste “cărţi de vizită”. Toţi cei care au scris despre opera diaconesciană, indiferent de ce şi cum au scris, indiferent de ocazia cu care au scris ori de metodologia folosită, sunt “eminenţi”, “savanţi”, “critici şi interpreţi de mare profunzime şi rafinament”. Iată o singură mostră: Ilie Bădescu “este una din cele mai importante personalităţi din întreaga istorie a culturii române şi europene.”
Această primă parte – aşa consider primele patru capitole – se încheie cu un capitol al cărui rost este, în ideea autoarei, să demonstreze că Mihail Diaconescu este “Scriitorul integral” al literaturii noastre. După un fel de introducere, capitolul respectiv are şapte subcapitole: “Romancierul”, “Istoricul literar” (o prelungire a unor trecute elogii exagerate pentru “Istoria literaturii dacoromâne” – o operă la fel de insolită şi exagerată în intenţii, 1999/2013; dacă punem în paranteză… fenomenologică literatura din Grecia şi Roma antică, noi, românii, avem cea mai bătrână literatură din Europa!), “Esteticianul”, “Teoreticianul literar” (“Prelegeri de estetică Ortodoxă”, 2 vol.; “Teologia ortodoxă şi arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii”, 3 vol., sunt lucrări unice în cultura română şi europeană semnate de unul dintre cei mai importanţi teoreticieni literari din întreaga evoluţie a culturii române şi europene”. Să o credem pe cuvânt pe autoarea studiului (critic!), “Gazetarul”; Mihail Diaconescu fiind şi un mare şi eminent gazetar, o adevărată emanaţie a istoriei gazetăriei româneşti. Drept argument ne este furnizată o listă cu nu mai puţin de 24 de personalităţi din gazetăria românească. Mi-e oarecum să citez lista-ghiveci. Din CVul “scriitorului integral” nu puteau lipsi operele de “Critic de artă”. Şi în acest domeniu îşi are locul său “distinct în palierul criticilor de artă din istoria culturii române.”
Ca şi în capitolul precedent, şi în următorul, “Ce este «fenomenologia» narativă a spiritului românesc” procedează organizat pentru a descifra înţelesul frazei sub care scriitorul îşi aşază ciclul de romane istorice. Fraza scriitorului o consider cât se poate de clară, dar exegeta complică explicaţia prin apelul inutil la nume celebre, la termeni şi concepte din estetică, teoria literară, filosofie, teologie şi astfel, copăcel-copăcel, aflăm că dimensiunile existenţei româneşti sunt cea: eroică, tragică, morală, misionară, spirituală, sublimă.
În cap. “Strategie şi tactică epică” sunt comentate cele nouă romane diaconesciene, toate “capodopere”, care alcătuiesc “fenomenologia narativă a spiritului românesc”. O primă apreciere a romanelor sună astfel: “Prin intermediul acestor evocări istorice, lectorul este purtat spre înţelesuri fundamentale, ascunse, stabile, premergătoare, ideale, inconturnabile, misterioase, spre laturi nebănuite şi neştiute a ceea ce a fost, spre ceea ce prin simpla documentare istorică nu putem afla” (p. 81). Momentele istorice ale evocărilor romancierului sunt Dacia lui Burebista (Călătorie spre zei – 1982); epoca dacoromână (Depărtarea şi timpul – 1986); epoca “umanismului românesc în epoca Renaşterii şi Reformei”, secolul XVI, Moldova domnitorilor Despot Vodă, Petru Şchiopul, Ioan Vodă Sasu (Adevărul retorului Lucaci – 1977); Transilvania secolului al XVII-lea al Barocului românesc (Marele Cântec – 1980); epoca brâncovenească şi a primilor ani ai fanariotismului (Culorile sângelui – 1973); epoca romantică premergătoare unirii principatelor române (Speranţa – 1984); Marea Unire (Sacrificiul – 1988); România şi Europa după al doilea război mondial (Umbrele nopţii – 1980); România sub dictatura comunistă (Nopţi şi nelinişti. Pseudojurnal metafizic – 2007). Toate cele nouă romane ca certe realizări literare îşi au locul lor de onoare în literatura noastră, dar acest fapt nu justifică stilul apologetic în care sunt prezentate. Nu punem la îndoială sinceritatea şi buna credinţă a scriitorului în ideea care dă unitate de ciclu romanelor sale, dar trebuie să precizăm, lucru pe care monografista nu-l face, că Mihail Diaconescu îşi scrie şi publică evocările istorice tocmai în perioada de înflorire a protocronismului şi a patriotismului ceauşist. Romancierul a căzut în capcană ca şi naivul Edgar Papu.
Una dintre observaţiile corecte ale exegetei: protagoniştii acestor opere epice sunt intelectuali ori artişti. Ideea este prolix demonstrată în cap. “Intelectualii creatori de valori şi contextul istoric în care trăiesc. Personajele – simbol şi drama opţiunii”. În cele 10 subcapitole (119 p.) se purcede la identificarea şi decodarea simbolurilor şi a semnificaţiilor simbolice ale personajelor. După un preambul care, prin reluări din paginile precedente, ne spune sentenţios de ce eroii romanelor sunt personaje simbolice, şi două subcapitole (“Sumare note despre simbol” şi “Funcţia poetică şi revelatoare a simbolului raportată la misterul istoriei şi dimensiunea ei spirituală şi metafizică. Câteva aspecte generale”) se purcede la identificarea şi decodarea celor 60 de simboluri (fără personajele simbolice) dintre care diavolul, călătoria (cu drumuri şi popasuri), visul apar în mai multe variante. În subcapitole sunt prezente paragrafe care reiau comentarii anterioare despre unul sau altul din romane.
În siajul acestui generos capitol se înscriu capitolele care urmează: “Tablouri simbolice”; “Pitoresc, simbolic, metafizic”; “Portrete simbolice, conflicte simbolice”: “Tema creaţiei şi varietatea simbolurilor”; “Intelectualul şi destinul neamului său”. Din păcate, problemele interesante sunt aproape decimate de boala repetiţiilor.
O frază care ilustrează tonul apologetic al monografiei este următoarea, extrasă din capitolul “Preocuparea pentru simboluri susţine puterea de atracţie a romanelor”; fraza reuneşte toată floarea cea vestită a intelighenţei româneşti: “Abordarea din perspectivă fenomenologică a romanelor lui Mihail Diaconescu i-a preocupat pe numeroşi filosofi, teologi, sociologi, lingvişti, antropologi, pedagogi, istorici, teoreticieni, militari, epistemologi, logicieni, dar mai ales pe comentatorii de literatură.” Fraza este reluată în alte pagini. Sfătuim pe cititorul romanelor diaconesciene să aştepte cu răbdare naşterea a noi discipline care să se dedice studierii operei lui Mihail Diaconescu!
Tradiţionalismul asumat de Mihail Diaconescu nu este “opac”, ne spune exegeta în capitolul “Modernitatea romanelor lui Mihail Diaconescu”; scriitorul şi-l depăşeşte, romanele sale fiind moderne prin prezenţa “dramei existenţiale” (“alienare”, “angoasă”, “stări tensionate”, prin conflictul “intelectualului cu puterea politică”) a omului. Epicizarea dramelor existenţiale a eroilor-simbolici se realizează prin utilizarea parabolei, mitului, alegoriei, prin “construcţia labirintică a romanelor.”
Orice demers critic de o asemenea dimensiune se încheie cu capitolul “Concluzii”. Iată câteva din concluziile la care a ajuns autoarea: “Noi credem, deşi le-au fost consacrate mii de exgeze savante şi atâtea masive volume monografice, că subtilităţile artei epice diaconesciene sunt foarte departe de a fi integral descifrate şi discutate”; “Dar Mihail Diaconescu este un tradiţionalist straniu, care înnoieşte (sub. în text) romanul istoric şi romanul parabolă după criterii numai de el practicate, bizare uneori, deturnate. Temeritatea cu care el a transfigurat artistic unele probleme morale, epoci istorice şi personalităţi creatoare nu are precedent în literatura noastră.”; “Această consecventă trimitere spre Absolut, susţinută de variate rafinate compoziţionale, psihologice, expresive şi simbolice face din Mihail Diaconescu un scriitor religios şi, totodată, un mare clasic al literaturii române şi europene […] estetica spiritualistă şi tradiţionalismul consecvent pe care scriitorul le promovează sunt mereu în răspăr (sub. în text) cu orientările actuale ale literaturii române şi europene.”
Adevărate frisoane mi-au provocat cele 126 de pagini de bibliografie. Dacă nu m-am zăpăcit numărând, sunt 1000 de poziţii. Lista bibliografică e precedată de o “introducere” din care spicuiesc: “În lista de autori şi de comentatori anexată aici am pornit de la riguroasele bibliografii apărute în cele şase ample volume monografice dedicate până acum personalităţii şi operei lui Mihail Diaconescu […]. În mod deosebit mi-a fost de folos volumul lui Ilie Baranga, “Noi contribuţii bibliografice la studiul operei lui Mihail Diaconescu” – 2009, o lucrare de o excepţională valoare ştiinţifică şi un instrument de lucru deosebit de util, şi studiul Ilie Bădescu, “Drama istorică a omului creştin în literatura lui Mihail Diaconescu. De la sociologia literaturii la fenomenologia narativă, contribuţii antropologice” – 2010. Faţă de bibliografia domnului profesor Ilie Bădescu (cea mai amplă), în paginile ce urmează am adăugat însă (sic!) peste 300 de titluri noi.” Fotografia bibliografiei este următoarea:
1.În volume: A. Dicţionare tematice; B. Dicţionare ale unor personalităţi, publicate în România/ străinătate; C. În istorii literare; D. În volume de critică literară; E. În volume monografice; F. În alte volume; 2. În publicaţii: A. Texte semnate; B. Texte nesemnate; 3. Comentarii sau menţiuni pe internet.
În multe din poziţiile bibliografiei, Mihail Diaconescu e doar amintit cu numele, altele sunt strict teologice (ortodoxe), iar foarte multe sunt diplome de licenţă sau lucrări de masterat care zac în arhiva Universităţii Spiru Haret şi a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca. Un critic obiectiv, şi raţional, şi chiar onest şi-ar fi redus bibliografia la minimul necesar, după următorul model, devenit clasic-universal: 1.Bibliografia operei scriitorului; 2. Bibliografia teoretică consultată; 3. Bibliografia critică a operei (evident, consultată).
Lexicul şi sintaxa, stilul exegetei suferă de febricitate. Orgia superlativelor obturează spiritul critic obiectiv şi alungă nuanţele din comentariu. Ilustrarea celor afirmate se poate face doar printr-o listă… lungă de citate. Din posibila listă citez: “Mihail Diaconescu este unul dintre cei mai importanţi teoreticieni literari din întreaga evoluţie a culturii române şi europene”; “Mihail Diaconescu este autorul unor creaţii epice, ştiinţifice şi teoretice monumentale” (p. 180); Mihail Diaconescu este “unul dintre cei mai importanţi romancieri din istoria literaturii române şi europene” (p. 221); “Marele cântec şi, mai ales, Nopţi şi nelinişti. Pseudojurnal metafizic nu au echivalent în literatura română şi europeană.” “Mihail Diaconescu face parte dintr-o familie de spirite care a dat un nou curs literaturii europene” (p. 101); romanele diaconesciene sunt capodopere, de aceea autorul lor “a fost adeseori comparat cu Balzac, Tolstoi, Hermann Hesse, Sadoveanu” (p. 98); în altă pagină (p. 93) este comparat cu Dostoievski, François Mauriac, Jean Giraudoux, Camil Petrescu, G. Ibrăileanu, Anton Holban, Gib Mihăiescu, Mircea Eliade. Pentru a cunoaşte pe toţi congenerii (scriitori, artişti, filosofi, teologi) lui Mihail Diaconescu, trimit la p. 63, 75, 93, 98, 101. Să fim mândri că Mihail Diaconescu este egalul lui Shakespeare, Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Hesse, Camus…, dar mânioşi că încă nu avem un Nobel acordat lui Mihail Diaconescu.
Studiul (sau autoarea?) mai are şi alte hibe. De exemplu, părerile despre simbolism, simbol, baroc, tragic, pitoresc nu mumai că sunt eclectice, dar şi înnourate prin lărgirea exagerată a sferei lor semantice şi de aplicabilitate. După cum am mai spus, autoarei monografiei îi lipsesc discernământul şi nuanţele critice. Iată o referire la o epocă apusă şi la o revistă care, atunci, prin anumiţi colaboratori, au slujit-o cu sârg: “Mihail Diaconescu se simte profund ataşat sufleteşte de personalităţi care au ilustrat după 1976, gruparea de străluciţi scriitori de la Luceafărul: Mihai Ungheanu, Nicolae Fruntelată, N. Georgescu, Ilie Bădescu, Thedor Codreanu, Grigore Hagiu, Ion Gheorghe, Ion Lăncrăjan, Paul Anghel, Paul Dugnean, Artur Silvestri, Gh. Buluţă, Sultana Craia şi mulţi alţii” (s.n.-I.P.).
Despre romanele diaconesciene, monografista afirmă: “În aceste romane fiecare amănunt are forţa revelatoare. Nimic nu este de prisos. Nimic nu este distorsionat, precar, redundant.” Cu regret, asemenea lucruri nu pot spune despre monografia Monicăi Duşan. Eliminănd repetiţiile, citatele de 2-3 pagini şi poziţii inutile din lista bibliografică, paginile cărţii – 412 – puteau fi reduse aproape la jumătate, care, la rândul ei, prin esenţializare şi sistematizare putea fi redusă la jumătate. Astfel ar fi rezultat un studiu de 100 – 120 de pagini.
Mihail Diaconescu, romancier important, creator al unui univers romanesc original, merita o monografie absolut de altă ţinută.


Ana BUȘILĂ

Destinul şi istoria lui

„Lumea e o carte, precum cartea e o lume.” Este vorba de un ,,raport vital”, de un raport conceput şi perceput, ca atare, de când există lumea şi de când există cartea (scrisul socratic al memoriei, scrisul pe tăbliţa cerată sau pe pergament; în Biblie ,,cerurile se fac sul ca o carte”, iar „Cartea vieţii” se identifică chiar cu ,,Pomul vieţii”). Universul ni se înfăţişează şi astăzi ca o carte, pe care încercăm să o înţelegem în noul context al dialogului multicultural, al europenizării şi mondializării.
Pentru cine ştia a citi, o carte vorbeşte în primul rând despre cel care a scris-o. Autorul cărţii ,,Fără mamă, fără tată” (Bacău, Editura „Egal”, 2015), Gheorghe-Jan Iscu, ieşit în literatură, ţâşnind din necunoscut, s-a impus brusc cu un roman neanunţat, ,,Dumnezeu este bun!” Acum se află la a cincea carte, a doua fiind ,,De mână cu ai mei”, apoi ,,Dincoace şi dincolo de Siret” şi în 2014 ,,Cui ne-ai lăsat, tată?” Autorul, cu adânc respect pentru cuvântul scris, cu încredere în sine, sincer şi original, mai vesel, uneori ca un tragedian, sensibil, credincios, om al gliei, chibzuit, are o tehnică admirabilă. Sufleteşte este acelaşi afectuos, generos la maximum, cu adânc respect pentru înaintaşii săi şi cu cea mai neclintită credinţă în Dumnezeu, dar şi cu farmec. Seriozitatea, dibăcia, curajul, tenacitatea, talentul îl caracterizează, fiind Capricorn, asemenea lui Ştefănucă, din ,,Fără mamă, fără tată”. Este mândru, frumos, inteligent, bun şi, să dea Domnul, longeviv!
Este o carte valoroasă şi originală, o operă solidă, matur şi curajos gândită, interesantă, scoasă dintr-o experienţă autentică, roman care se citeşte cu viu interes, omogen şi amplu, de foarte bună calitate.
Romanul ,,Fără mamă, fără tată” este bine construit, substanţial, complex, cu un final frumos, scăldat într-o melancolie fină. Se întoarce în istorie, dezvoltând o temă a rememorărilor. Prozatorul nu este izolat de lume, ci se află în mijlocul ei, surprinzând evenimentele începutului de veac XX.
Este un roman complet prin formula epică, prin deschiderea lui socială şi profunzimea observaţiei, romanul unui destin, care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăieşte printr-un destin. Ori destinul înseamnă şi noroc, şansă reală, împlinire.
Se spune că omul este ceea ce devine, dar şi ceea ce face. Destinul celor cinci copii părăsiţi într-o gară din Dobrogea de tatăl lor, Alexandru Iscuriu, este prilej de a muta acţiunea de pe plaiurile natale, moldave, după cum spune autorul: ,,Au început o viaţă nouă, deosebită de cea de până atunci, nu numai din cauză că Dobrogea ar fi foarte deosebită de Moldova, ci din cauză că ei erau parcă nou-născuţi”. Şi continuă: ,,În orice caz şi în Muntenia, şi în Moldova, şi în Dobrogea obiceiurile erau cam aceleaşi, mai ales cele bune, cele legate de seriozitatea cu care oamenii priveau problemele legate de întemeierea unei familii”.
Adevărat patriot, prozatorul ne mai sugerează ,,un aspect ce ar ţine de unitatea, trăinicia, stabilitatea şi soliditatea poporului român”, şi anume acela al forţei limbii române. Cuvinte ca ,,măr, cruce, lup, pâine” latine, altele ca ,,brazdă, mazăre, viezure” geto-dacice, apoi ,,grapă, drag, blagoslovire” slave sunt numai câteva dintre ele. În legătură cu acestea din urmă adaugă autorul: ,,Slavă Domnului că slavii n-au stat mai mult pe la noi!” Pentru a întări cele spuse, introduce un fragment din Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului (1648), dar pentru că suntem moldoveni, iată o bijuterie de text din Miron Costin: …,,Şi au arsu atuncea tot oraşul”… sau ,,Începutul ţărilor acestora şi neamul moldovenescu şi muntenescu şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume  români  şi până astăzi de unde sântu… a scrie multă vreme la cumpănă a stătut sufletul nostru…”
Autorul continuă: ,,După părerea mea, nu este pe lume lucru mai minunat decât a te dezmierda cu vorbe frumoase de ale marilor noştri înaintaşi în ale limbii române. Glorie lor!”
Bun cunoscător al istoriei, paginile cu referire la cele două conflagraţii mondiale sunt fascinante, demne de a fi reproduse aidoma în manualele actuale de istorie, foarte sărace şi defectuos întocmite. Mă refer la pagina eroică din viaţa zbuciumatului nostru popor, cu date exacte: Divizia 10 Infanterie, din care făcea parte eroul nostru Grigore Iscuriu, Armata a IV-a Română, care în luptele de la Odessa a avut pierderi uriaşe: 17792 morţi, 63345 răniţi şi 11471 dispăruţi, ordinul de zi nr.1 din 1 ianuarie 1941 al generalului Antonescu, reprodus în totalitate, durata războiului (precis: 51 de luni), ordinul de trecere a Prutului etc.
Romancierul are încă o dată ocazia să-şi amintească de bunul său părinte, soldatul Vasile Iscu, din Escadrila 12 Aviaţie Bârlad, eroul primului volum (,,Dumnezeu este bun!”).
Versurile din Vasile Alecsandri, Octavian Goga etc. (,,Eroi au fost, eroi sunt încă” sau ,,Doamne, ocroteşte-i pe români!”) erau cântate de trupele române care treceau Prutul, pentru eliberarea Basarabiei. Iată ce spune autorul: ,,Bunul meu părinte trecea Prutul cu avioanele Escadrilei 12 Aviaţie Bârlad, un Iscuriu (Grigorică al nostru) ca infanterist, un alt Iscu (fratele tatei, Gheorghe) trecea Prutul ca cercetaş al Regimentului 12 Călăraşi cu Schimbul Roman”. Toate acestea produc fiori!
,,Cât de mult aş dori ca măcar o parte cât de mică din copiii de azi, de fapt urmaşi direcţi ai acelor oameni, să citească şi să cunoască de unde se trag şi cură şi dacă n-o fi cu bănat să afle şi ei, săracii de ei, cam cu ce se mănâncă dragostea de patrie şi neam!” Numai şi numai pentru astfel de cuvinte ar merita să citim această carte şi s-o deţinem în bibliotecă!
Deci trecutul nu e mort; el e cel mult uitat sau, şi mai exact, ignorat. Dar el există, trăieşte, foşneşte, te absoarbe şi te acaparează. Prozatorul nu uită să aducă laude localnicilor din Poduri (Valea Şoşii) şi în acest roman: ,,oameni harnici, cuminţi, petrecăreţi, glumeţi”; apoi caii, minunaţii cai ai cărăuşilor din Poduri: ,,Scăpărau pietrele sub potcoavele lor de oţel!”
Autorul ne oferă şi reuşite descrieri de natură: ,,Era o zi minunată din vara anului 1919; pacea puse stăpânire pretutindeni, precum soarele pe marile întinderi dobrogene. Pământurile întinse ca-n palmă, cum ar spune moldoveanul învăţat cu fel de fel de hârtoape sau denivelări, se arătau rodnice şi primitoare oricărui călător…; Câmpurile netede, pline de recolte bogate…; Se profilează sus la orizont un sat cu case albe şi frumoase. De la distanţă localitatea pare turtită de cer, ca şi cum marginile boltei cereşti s-ar fi sprijinit în totalitate pe ea, încercând s-o facă una cu pământul. Doar turla bisericii înţepa seninul cerului, parcă încercând să ducă spre Dumnezeu rugile blânde şi tânguite ale oamenilor”.
Nu lipsesc din roman nici portretele reuşite: „Minodora, pe care de-acum o cunoaşteţi mai bine decât mine, era o fată minunată din toate punctele de vedere: frumoasă, năltuţă, harnică, chinuită de soartă ca şi ceilalţi fraţi ai săi, datorită lui Alexandru. (Aoleu, iar i-am pronunţat numele şi parcă mă hotărâsem să n-o mai fac.) Ştiţi la ce mă duce mintea, dragii mei? Mai că-mi venea în cap ideea că faptul că el, domnul despre care vorbeam, i-a lăsat pe copii aşa cum i-a lăsat, i-a făcut pe aceştia, datorită şi lui Tăchiţă, mai puternici în lupta cu viaţa!”
Autorul ne oferă de asemenea obiceiuri de nuntă, de botez, descântece, blesteme etc. din Dobrogea, prilej cu care le compară cu cele din Moldova, din satul său natal, Poduri. Astfel ,,închinatul betelei” din Dobrogea corespunde cu ,,dezhobotatul” din Moldova. ,,Legătoarea”, dezgătitul, dansul găinii, hora neamurilor se întâlnesc în ambele zone. Ce să mai spunem despre ,,cuiul” care se scoate tot la fel de greu sau de uşor în ambele provincii!
Este demn de subliniat că în roman revine permanent, ca un laitmotiv, cuvântul ,,bun”, cu eventualele derivate: ,,omule bun”, „să fii bun ca Domnul”, „oamenii sunt buni la suflet în Dobrogea”, „pământ bun”, „bunii mei actuali părinţi”, „naşule drag şi bun”, „bun şi iubitor”, „căi bune”, „Dumnezeu care este bun, dar nu s-a supărat nici Alah, deoarece şi el este bun”, „pe buna ei cuviinţă”. Şi exemplele pot continua…
Limbajul este cel cunoscut din romanele anterioare, adică plin de expresii deosebite: ,,Hai, Ioane, la prăşit!/ Nu pot, m-am îmbolnăvit!/ Hai, Ioane, la mâncare!/ Unde-i lingura cea mare?” ,,Şi-au luat grija de la… ca baba de la şoric”. ,,Măi, idiotule, până mâni, sî-mi faci un metru di doi metri, cî ti ie mama dracului!”
Nu lipsesc nici unele declaraţii patetice, care dovedesc marele respect al autorului pentru cei ce-l citesc: „Dragii mei cititori!”, „Iertare, boieri dumneavoastră”, „Dragul meu, dragii mei” etc.
Apar de asemenea unele cuvinte şi expresii mai abrupte, pentru a caracteriza personaje sau situaţii: ,,căpălăule”, ,,pămânciorul”, ,,dodoloaţă”, ,,căcăcioşilor”, ,,ce te bascacarezi”, ,,îţi omoară mătreaţa-n bibilică”, ,,cu rahatul după urechi”, ,,parşivenie infernală”, „i-a venit scuipatu’ la furcă”, ,,matracuci”, ,,politruci”, ,,tărtăcuţe”, ,,mucaliţi”, ,,sluşaite (că doar suntem în Dobrogea)” etc.
Predomină dialogul, dar un dialog magnific, uşor, instantaneu, care nu supără, ci dimpotrivă. Revin destul de des, dar nu deranjant, invocaţii şi rugăciuni către Dumnezeu. Autorul se implică total, este omniprezent, totodată discret şi parcă ocrotitor. Dacă ar fi să concluzionăm, am putea spune că ,,omul este mai puternic decât destinul”.
,,Fără mamă, fără tată” este un roman-sinteză, din care nu lipseşte nici istoria, nici geografia, nici spaţiul mirific al satului românesc, acestea la un loc alcătuind ,,istoria unui destin”. Este unul dintre cele mai bune romane, de o construcţie sigură, de solid realism.
Aşteptăm cu mare nerăbdare ultimul volum promis, pentru a ne lămuri complet şi asupra destinului lui Alexandru.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share