Spații culturale nr. 45 (10)

Doina POPA

Fărâma de irațional
(fragment din romanul Ca frunza-n vânt în curs de apariție la Editura Junimea)

Sidonia îl aștepta în parcare. Pretextase că avusese treabă prin împrejurimi, venise pentru niște borcănele de smântână pe care i le păstra o vânzătoare, fostă clientă a ei. Pentru că tot se întâlnise cu Ovidiu, îl rugă s-o conducă până la tribunal cu mașina. Așezată pe banchetă îi atrase atenția asupra cerului înalt, foarte curat și atunci Ovidiu avu certitudinea că întâlnirea cu Sidonia nu era chiar de loc o întâmplare. Când se mai lăsase ea impresionată de fastul naturii? Era foarte aglomerat pe stradă, o forfotă continuă de oameni și mașini, bărbatul se concentră asupra volanului ca să-și mascheze începutul de nemulțumire… Era nedormit, cu o seară mai înainte se întorsese cam târziu de la Carmina, acasă, ca de obicei, găsise ușa blocată cu siguranță, trebuise să sune, să sune de câteva ori insistent, până când Larisa se deranjă să-i deschidă. Avusese cu ea un schimb prelungit de replici, generalizat, fără un punct de plecare anume, amândoi se fereau să spună lucrurilor pe nume. Dimineața, în baie, se tăiase cu lama în câteva locuri, n-avea chef de nimic, n-avea absolut nici un chef s-o mai ia de la capăt și încă de dimineață. Sidonia îl întrebă dacă știa că Trofin o să plece în Franța; ridică din umeri, de unde să știe, i se amintea atât de rar de tatăl său, da, întări femeia, a fost invitat la o expoziție filatelică de mare amploare, îți dai seama, jubilează, o să întâlnească atâția colecționari în carne și oase, e atât de extraordinar când ani de zile a purtat corespondență cu toți acești oameni.
-Probabil, dragul meu, că pasiunea aceasta a lui nu-i tocmai joacă de copii.
-Știi și tu bine că nu este o joacă de copii.
-Da, probabil că știu, dar nu-mi pot bate capul cu asta. Îmi lipsește microbul, ce să fac?
Nu-l mai văzuse de mult pe Ovidiu, nu prea simțea nevoia s-o facă, nici Larisa nici părinții ei nu-i erau pe plac. Prea dornici să parvină ca să fie pe placul ei. Și nu voia să fie în societatea oamenilor asupra cărora nu avea nici o ascendență. Ei făceau parte din tagma învingătorilor, a celor de neclintit, ori ea avea o adevărată slăbiciune pentru învinși, aveau mai multă larghețe sufletească. Pentru acești oameni păstra ea întotdeauna în rezervă o fărâmă de inimă, oricând gata să fie exploatată cu tact, cu migală, i se putea insufla energie și particulele invizibile să se urnească încetișor din loc, să înceapă mișcarea, ciocnirea, dividerea, zborul. Numai cu un minimum de efort energetic era posibil să se ajungă la proporții fantastice! Atâtea resurse, atâtea șanse. Îl privi pe Ovidiu din profil, părea așa de sigur pe el, cu cearcănele lui săpate sub ochii de culoarea mierii, ce combinație bizară se făcuse totuși între ea și Trofin, atunci, în momentul fecundării, ce amestec zguduitor, celula ei și celula lui, un amalgam, un nebulos, o rotație continuă, până când au reușit să se fixeze particulele pregnante… O clipă avu impresia că băiatul este nefericit și se gândi că poate ar fi mai bine să tacă, pe urmă, în parcare, cu mâna pe mânerul portierei, a trecut peste propria ei afectare și a început să vorbească despre Carmina, Larisa, despre o anume datorie, nu-și alungase stânjeneala, nu credea o iotă din ce spunea. Ce jenant, venise fără să-și fi pregătit orația, crezuse că se va orienta la fața locului, că va reuși să intre în rol, nu încerca să depășească emoția provocată de privirea lui tensionată, plină de imputări și atunci, se etală brusc pe sine, rosti cuvântul ”sacrificiu”, nu, tot nu reușea să-și vină în fire, să stingă mustrarea din ochii lui.
-Ce dracu, n-are rost să te lași îngropat de sentimente iluzorii, se înflăcără ea, e absurd tot ceea ce ți se întâmplă, găsește-ți altă modalitate de a-ți satisface dorințele. Dacă pentru tine Carmina ar fi o noutate, aș înțelege, dar așa, ce-ți poate ea oferi nou, acum în al opt-lea ceas? Tu nu-ți dai seama? În toată povestea asta există un iz de irațional.
-Așa o fi, maman, cum spui, o fi irațional, o fi absurd, dar ESTE! Mulțumește-te cu explicația asta. Nu-mi cere mai mult
Dar Sidonia nu era omul care să accepte așa ușor un eșec al întreprinderilor ei.
-Tu nu mai ești un om ca oricare, continuă, acum vrei, nu vrei, ai o oglindă sub nas tot timpul, sunt zeci de ochi care te urmăresc, de ce să le arați o imagine diformă, de ce să te cramponezi într-un sentiment iluzoriu și să devii vulnerabil pentru o femeie care, practic, nu mai are ce să-ți ofere. Îți este milă de ea? O crezi neajutorată, urmărește-o într-o zi pe stradă, mie mi s-a întâmplat fără să vreau s-o fac, ai să vezi că se întorc capetele bărbaților după ea. Las-o în pace, își găsește ea drumul, e o femeia ca oricare alta, nu are defecte fizice, nu te mai gândi că a rămas singură, n-oi fi tu unicul om din lume capabil să-i dea ce-i lipsește.
Tăcu fulgerată de privirile lui. Tăcu când se afla aproape de apogeul perorației ei, tăcu și tâmplele-i bubuiră în timpul apneei, era paralizată de surpriză, strivită, plecă pleoapele, își cuprinse în palma cu degete lungi fruntea, se masă, nu i se mai întâmplase să cadă așa de fulgerător, amețită de-o singură privire și doar trecuse prin fel și fel de situații limită, nu mai era de mult o copilă.
-Maman, îi spuse Ovidiu, împăcat și amuzat totodată, nu te băga, maman. Până aici, te rog! V-am făcut pe plac la toți. Și ție și Larisei și altora, Carmina e singurul meu moft. E o oază. N-am să permit nimănui să se amestece, să se atingă de ea, ai înțeles?
Clipi către ea de câteva ori. Părea foarte hotărât. Stătea cu cotul pe volan, pe jumătate întors spre Sidonia. Pe urmă privi plafonul mașinii. Părea să zică: Tot ce era de spus a fost spus. Mâna Sidoniei șovăi.
-Da, în felul tău ai dreptate. Nu-i poți cere unui om să fie altfel decât poate. Fiecare avem albia noastră. Dincolo de ea e periculos să ne aventurăm. Mai înainte vorbeam din prisma celui care vede în senzualitate un punct vulnerabil, mă gândeam la cariera ta, la viitorul tău, desigur, fără să-mi pun problema că tu poți să fii o persoană particulară, independentă de tot ce în lumea asta reprezintă o țintă. Acum îți pot spune deschis că fără iubire omul nu ar fi om. Este normal să-ți placă o floare de măr, o gâză, o creangă de salcie, o femeie, un copil, dar atunci când toate celelalte dispar din mintea ta și nu mai vezi nimic în jur, începi să te cramponezi într-un singur loc… atunci dragostea devine distructivă ea pârjolește în jur, nu rodește. Ai o femeie pe care tot tu ți-ai ales-o, un copil. Acum crede ce vrei. Te înțeleg și nu te înțeleg. Numai tu poți să știi dacă iubirea ta este distructivă sau dimpotrivă te ajută să-i înțelegi mai bine
pe cei din jur.
Apăsă mânerul portierei când simți degetele lui Ovidiu cuprinzându-i încheietura mâinii.
-Noi ne-am înțeles întotdeauna bine, maman. Fii liniștită, și tu ai dreptate și Larisa are și eu și toți ceilalți. Fiecare avem un univers separat, suntem persoane distincte și oricât de clare ne-ar fi intențiile tot mai păstrăm ceva care să fie numai al nostru. Simțul posesiei, maman, egoismul posesiei

Sorin CĂLIN

Antecedente penale

La ziua judecății de apoi-mi spusese cineva
Să fac închinăciune, plecări și temenele.
Eu, de, ca păcătosul cu multă carte
Nu căutam să ‘cerc spre nemurire decât în clipa de visare.
Pe-atunci gândeam la mări în zbor,
La frunză de fag, la gură de lup…
Un netot, asta eram. Priveam la gutui deșuchiat,
La porți încuiat, la ,,Aho” înghețat.
Eretic din fire, intentasem proces de conștiință
Lui dumnezeu. Îl chemasem la bară să spună minciuni,
Să mă aburească, să mă ispitească, să mă fenteze
Cu hârtia nemuririi, cu veșnicia toată.
Știți cu ce venea pișicherul?
Cu pește la târnă, cu azimă în sac,
Cu renașterea lui nea Vasile, ba în culmea sfruntării,
Se jura că poartă cunună de stea, că
Sistemul solar e-un inel de-l învârte pe degetul mic
În ritm revoluționar. Și câte alte inepții…
Auziți și voi cu ce-ncerca să păcălească,
Onor jurați și ea, instanță. Cu mușuroi.
Așa, pe un ton arogant, profețise că omul,
Lucrarea lui de examen de grădiniță,
E doar o biată furnică, o nebună-mbiată cu fărâme de pită.
O cățea destrăbălată, îmbârligată-n coada lui Azor.
De-ajuns, i-am retezat-o, poți părăsi sala sufletelor pierdute,
Lasă-i pe-ai mei să delibereze.
Aveam biletul pregătit și știam bine ce scrie pe-al celorlalți.
Eu îl iertasem, ce vrei, un tont cu oniric la cap nu e de internat,
Ei însă, la colț de altar, se puseră să-l drăcuiască,
Să-l scuipe-n față…

Mihaela MERAVEI

urcare liberă

de lumina acesta de care
mi s-au contaminat
toate slovele
ca de cel mai adânc şi misterios
cancer al iubirii
nu mă mai poate vindeca
nicio incertitudine
doar conservarea
mă face uneori să rămân
ancorată de pământ
picurându-mi
prin arterele amintirilor
câte un gram de morfină
la fiecare oră de fericire
respirată
altfel aş fi în
urcare liberă
până la contopire

silfidă

am ajuns pe culmea ultimei secunde
de aici timpul se va prăbuşi în gol

ţie îţi vor creşte pe umeri
măreţe aripi de cocor
mie…
mi se va da inima pe din două precum
Marele Canion

secată de orice germene de viaţă
vor curge prin ea frunze
fum şi ceaţă

şi poate…uneori
câte-o silfidă
înfăşurată-ntr-o poemă precară
va mai aprinde-n treacăt câte-un dor
uitat pe buzele unei nopţi de vară
să răscolească purpura amintirilor
cum amuţesc luminile în zori

trag după mine-un car
cu roţi de plumb
paşii… îmi sunt mai grei decât căruţa
mâ târâi ca un melc cu mersul strâmb
ce-şi cară-n spate viaţa
nu căsuţa

țin pe umerii lăsaţi un sac
plin peste buze cu dureri
înghesuite una-ntra-alta să încapă
lacrimi încarcerate-n azi şi ieri
cuvinte înghiţite-n van cu apă

duc peste ape cuvântul legământ
nu-i drum să mă mai pot întoarce
nici timp nu am să aflu cine sunt
cioplită-n cremene iubirea-mi tace

cum amuţesc luminile în zori
aşa îmi tac şi visurile uneori

până la limită

aerul verde al Edenului îți inundă plămânii
când te ierţi pe tine începi să respiri
ștergând cu mâneca ultima trăire
lipită de lentilă aburită a zilei
te dezminți de ultimul păcat

prin tine însuți te cureți
să poți înmuguri
trebuie să scuipi în sânul pădurii de trei ori
să-nveţi să respire până la limită cu albastru
apoi să-ţi priveşti viaţa în ochi

Nina Elena PLOPEANU

Lupoaica din Cetatea Zânelor

Înainte de a se deschide, pleoapele mi-au tremurat îndelung ca după un somn infinit. Primul lucru pe care l-am zărit a fost tavanul al cărui alb strălucitor era întrerupt de plafoniera mică și rotundă de culoare bej. Mă dureau ochii de atâta alb. Am întors capul spre dreapta și fulgii mari de zăpadă ce valsau în fața geamului m-au obligat să trag cortinele peste irișii agresați de lumină. Mi-am înfrânt fotofobia și, de data aceasta, am privit spre stânga. Peretele imaculat m-a obligat să caut refugiu pe ușa care tocmai se deschidea lăsând să pătrundă în încăpere o tânără îmbrăcată într-un halat ca laptele proaspăt muls.
—S-a trezit, a strigat necunoscuta apropiindu-se de patul în care zăceam de multă vreme, așa cum am aflat în zilele ce au urmat. Te-ai trezit, draga mea, mi-a murmurat lângă ureche. Nici nu știi cât mă bucur.
—Unde mă aflu și cine ești tu? Am întrebat, mirându-mă că pot deschide gura și pot articula cuvinte.
—Ești la spital, iar eu sunt sora ta. Stau lângă tine și te veghez de luni bune. Chiar nu mă recunoști? Sunt Petulia. Tula, așa mă alintai de când erai de-o șchioapă, îți amintești cum mă strigai ori de câte ori nu eram în preajma ta?
—Dar eu, eu cine sunt?
Cea căreia i se spunea Tula m-a privit cu uimire.
—Tu? Tu ești Cozeila, Zeia cum te alintam toți.
Tula, Cozeila, Zeia, nu-mi spuneau nimic numele acestea, iar albul de peste tot îmi provoca amețeli și dureri de cap. Așa zisa mea soră vorbea în continuu, iar eu încercam să înțeleg șirul neîntrerupt de cuvinte care se transforma în fulgi de nea dacă mă uitam pe fereastră și în steluțe argintii dacă priveam în partea opusă. În cele din urmă, am refuzat să mai ascult glasul care devenea treptat un urlet de lup ce-și chema cu disperare perechea. Am început să fug de albul obositor, m-am afundat, din nou, în noaptea fără lună și am coborât la poalele dealului străjuit de stejari uriași ca niște sihaștri uitați de timp. O turmă de cornute păștea lacom iarba uscată, dar încă plină de sevă. Un cioban cu plete cărunte și dese le veghea rezemat în toiagul la capătul căruia sculptase un cap de lup. Din când în când, scotea fluierul din traista de păr de capră și doinea ca să-și alunge singurătatea. Deprins să asculte glasul pădurii și să înțeleagă șoaptele frunzelor, a surprins sosirea și a rămas privind spre femeia cu tiară pe cap, cu rochia de ceață și mantia de iarbă ce se apropia grăbită. Mângâindu-și amuleta legată la gât cu piele de căprioară preoteasa i-a zis blând.
—Ziua bună, păstorule Dotos.
—Bună să-ți fie inima, crăiasa pădurilor. Ce vânt te aduce prin părțile noastre?
—Nevoia și necazul păstorule. Umblu de zile bune să te întâlnesc.
—De ce mă cauți, cu ce pot eu să te ajut? a întrebat-o bătrânul uimit.
—Dacă nu mă poți ajuta tu, nimeni altcineva nu va putea s-o facă. Cred că ai auzit de necazurile ce s-au abătut, de un timp, asupra noastră. Femeile nu mai zămislesc prunci, vitele nu se mai înmulțesc, ogoarele nu mai dau rod. În cetate totul se pârjolește. De nu vom afla calea prin care să îndreptăm toate acestea, într-o zi, neamul nostru va pieri.
—Așa este precum spui, înțeleapto, Zi-mi ce trebuie să fac și îmi voi da și viața ca să aduc bunăstarea pe aceste locuri.
—Ai o fată de măritat, cuminte și frumoasă cum alta nu-i.
—Da, Cozeila. Mă uit la ea ca la soare.
—Veniți împreună la sfârșitul anului la sanctuarul din centrul cetății. O s-o trimitem pe frumoasa ta ca sol la Marele Zeu. Apoi, vom aștepta un semn de la acesta a mai spus marea preoteasă înainte de a se pierde printre corolele copacilor ce străluceau ca aura unor lumânări.
—Zeia, Zeia, trezește-te!.
Am deschis ochii. Tula și un domn grizonat, în halat alb, se aflau la căpătâiul meu.
—Zeia, este domnul doctor. Vrea să te consulte.
—Bună, Zeia, mă salută medicul încercând să-mi deschidă pleoapele care se închiseseră speriate de atâta neculoare. Nu trebuie să forțăm lucrurile. Va trebui s-o lăsăm să se acomodeze cu lumina, cu noi, cu tot ce este în jur, a spus întorcându-se către cea care spunea că-mi este soră.
—Dar nu-și aduce aminte de nimic. Nu mă recunoaște, nu știe cine este și belmejește fel de fel de lucruri despre lumi care nu mai există de mult.
—Este firesc ca după o comă atât de îndelungată să persiste o perioadă de ușoară amnezie. Sunt sigur că, după ce a trecut ce-a fost mai rău, o să vindecăm și rănile sufletului. S-o lăsăm să se odihnească.
Atât am așteptat și am pornit către satul de la poalele dealului care părea un melc uriaș ce se odihnea la umbra stejarilor falnici. Colibele din lut se înșirau ca bănuții auriți pe salba de la gâtul unei fecioare. O tânără, ce-mi semăna leit, cu părul ca florile arborelui văpaie, trebăluia de zor în jurul vetrei străjuite de o veneră din lut. Oalele, ulcelele și străchinile din lut, îngrijit modelate de mâinile sale, cu ornamente viu colorate în alb, negru și roșu se aliniau pe o poliță ce se sprijinea pe unul dintre pereți așteptând să-și găsească întrebuințare. De afară se auzeau clinchete de clopoței ce vesteau sosirea cornutelor de la păscut. Dotos a adăpostit mioarele, a lăsat desaga în pragul ușii și a pășit cu greutate spre lavița din piatră acoperită cu blană de urs. Înainte de a se așeza s-a întors spre fata ce avea grijă ca supa de linte să nu dea în foc.
—Bine te-am găsit, Zeia.
—Bine te-ai întors, tată. Ți-am gătit bucate alese: supă de linte dreasă cu măcriș uscat, mei fiert în lapte, plăcintă de brânză amestecată cu spanac și o ulcică de vin negru să-ți dea putere și înțelepciune. Așează-te și bucură-te de aromele minunate presărate cu iubirea fiicei tale.
—N-ai uitat că astăzi au început Filipii de iarnă, i-a reamintit păstorul grijuliu și n-ai aruncat cenușa afară. Lupoaicele dornice să se înmulțească vin și caută bucăți de jeratic aprins.
—Știu. Nu am cusut, nu am tors și nu am țesut și nici n-o să arunc gunoiul afară.
—O să lipesc gura sobei și o să atârn barda lângă horn. Așa vom putea ține lupii departe până la sfârșitul lunii, a completat-o tatăl.
Dotos, îndemnat de Zeia, s-a așezat pe scăunelul de lângă masă și a încercat să guste din mâncarea aburindă fără să poată, însă, să-și ducă lingura la gură. Vorbele Marii preotese îi stăruiau în urechi ca urletul unei haite de lupi flămânde.
—Zeia, ți-ai pregătit straiele pentru sărbătoarea sfârșitului de an? a întrebat-o pe fată privind spre războiul de țesut.
—Veșmintele sunt aproape gata, tată. Dar de ce mă întrebi?
—Am fost invitați în Cetatea Zânelor unde s-a dus vestea despre frumusețea și hărnicia ta. Peste cămașa cu altiță o să porți o blăniță din iepurele pe care l-am prins astăzi în timp ce pășteam turma.
De pe pânza de in țesută cu drag de mâinile mele, privirea mi s-a întors spre cearșaful spălăcit care îmi acoperea trupul pe care nu-l simțeam. Am coborât din pat și, fără să mă vadă cineva, am străbătut holul plin de lumină difuză și am ieșit în curte. Pașii m-au purtat, fără să știu, printre mașinile care goneau nebunește, fără ca vreuna să mă poată atinge, către Institutul de Arheologie, unde am intrat fără ca cineva să mă bage în seamă. Încăperile, cu vitrine în care erau expuse obiecte din vremuri trecute, îmi păreau cunoscute. În ultima cameră am descoperit o vitrină în care pe o pânză de catifea sienna se odihneau trei tăblițe din lut, două rectangulare și cealaltă rotundă, impregnate cu fel de fel de semne pictografice, poate cea mai veche scriere sacră din lume. Privirea, obișnuită se pare, cu descifrarea acestor simboluri, s-a oprit pe chipul păstorului și al mioarelor sale, pe pădurea din apropierea acestora, pe simbolurile magice legate de cultul vieții și al morții. Amuleta rotundă cu sfere minuscule, cu romburi și triunghiuri stilizate o mai văzusem undeva. O priveam cu insistență , iar buzele mele murmurau, fără voie, „Mărită preoteasă, am să te văd curând!” Cineva, nu cu mult timp în urmă, îmi vorbise despre lycantropie, despre scrieri antice, despre figurine de alabastru și brățări din scoici, despre zei și șamani. În capul meu am simțit deodată o herghelie în galop care m-a dus într-un amfiteatru plin cu studenți, colegi de-ai mei. Toți ascultam cu atenție explicațiile despre misterele unei civilizații apuse. La finalul expunerii sale, profesorul ne-a adresat o invitație.
—Vă aștept la Institutul de Arheologie să vedem pe viu lucrurile despre care am discutat astăzi.
M-am întors în patul trist și rece din rezerva de la spital. Medicul făcea vizita de seară. Mi-a pus degetul mare la încheietura mâinii și a spus nemulțumit.
—Pulsul e mult prea rapid pentru o persoană care abia s-a trezit din comă. Ați mai observat vreo schimbare? a întrebat-o pe Tula care a dat negativ din cap. Așteptăm, altceva nu putem face, a adăugat în timp ce ieșea pe ușă.
Mi-am amintit că se apropia sfârșitul de an și am pornit în grabă spre sătucul de la poalele dealului împădurit.
Cele două săptămâni care mai rămăseseră până la sfârșitul lui brumar s-au scurs ca uleiul de migdale printre degetele de la o singură mână. Păstorul a căutat să-și umple timpul cu pregătirile pentru iarnă. Nu dorea să se gândească la ziua când avea să se despartă pentru totdeauna de fiica sa. Își făcea de lucru pe lângă animale. Le mângâia și le hrănea cu mâinile sale pe cele care în curând ar fi trebuit să fete. I se strângea sufletul când își amintea cât de mult se bucura Zeia când îi punea în brațe primul mieluț alb ca zăpada care, de câțiva ani, întârzia să apară. A sărat și a uscat carnea de vânat, a adunat fructe uscate și buruieni de leac și pe toate le-a așezat cu grijă în chiupurile și lăzile din groapa de provizii. Târziu în noapte mergea să se odihnească, iar înainte cu mult ca ziua să îmbrățișeze noaptea se trezea și colinda îndelung ulițele satului. Știa că nu există nici o scăpare. Porunca Marii Preotese era sfântă. Nimeni nu ar fi îndrăznit s-o încalce. Din când în când, se oprea din treabă, se apropia de ușă și îmi asculta cântecul doinit. Eu coseam de zor pe umerii cămășii, pe poale și pe mâneci flori ce semănau cu soarele, brăduți în miniatură și romburi ce adunau într-un joc, ce nu avea început și nici sfârșit, dansatori albi, roșii și negri.
În dimineața care anunța sfârșitul de an, cerul își legăna cu dărnicie sita de făină asupra satului. Păstorul și-a trezit fiica și i-a spus.
—Pregătește-te, avem drum lung de făcut. Pune-ți și mantia cu glugă, iar la încălțări prindeți “mâțele” acestea. Vremea s-a înrăutățit, iar drumul este greu.
Am îmbrăcat hainele noi, mi-am luat rămas bun de la locul în care crescusem și am pornit spre necunoscut. Pașii mei călcau pe urmele bătrânului meu tată și se afundau în albul pur al primei zăpezii. Din când în când, obosită, mă întorceam în camera de spital, dar nu îndrăzneam să deschid ochii. Doream să merg mai departe, s-o cunosc pe Marea Preoteasă. Am străbătut păduri și ape înghețate, văi și maluri abrupte și, într-un târziu, am ajuns la șanțul cu apă și la îngrăditurile de nuiele ce ne anunțau că suntem aproape de Cetatea Zânelor. Un străjer a coborât podul peste apă și a deschis porțile cetății, semn că eram așteptați. În fața sanctuarului, Mama Divină și zânele sale îmbrăcate în rochii lungi, și mantii cu poale aurite, cu fibule de gheață în păr și brațele pline de brățări aurite ne priveau cu speranță și încredere.
—Bine ați venit! Nu este timp să vă odihniți, deși ați făcut un drum lung și greu, i-a anunțat Marea Preoteasă de cum i-a văzut. Noaptea amenință să ne strice planurile. Noi am postit și ne-am rugat toată ziua ca Zal Mokșa să ne primească solul și să ne asculte necazurile. Și, dacă va găsi de cuviință, să ne îndeplinească rugile. Frumoasă Zeia, ești pregătită să ne salvezi neamul?
Mi-am privit tatăl care nu ridica ochii din vârful opincilor roase și am răspuns sigură pe mine.
—Sunt pregătită să-ți îndeplinesc porunca, dacă mă consideri vrednică de aceasta, am răspuns, nedezlipindu-mi ochii de pe ținuta maiestoasă a Marii Zeițe și de pe amuleta rotundă ce o purta la gât.
—Urcă cele douăsprezece trepte care te vor duce mai aproape de Marele Zeu.
Am urcat treaptă cu treaptă și am ajuns pe piedestalul de pe care doi tineri străjeri m-au ridicat pe brațe și m-au legănat îndelung, înainte de a-mi da drumul deasupra săbiilor ascuțite ce trebuiau să mă ducă la Zal Mokșa. Am deschis ochii. Mă aflam pe trecerea de pietoni care ducea către Institutul de Arheologie. Un bolid se apropia cu viteză chiar de locul în care eram. Înainte să mă lovească, m-am reîntors la Cetatea Zânelor. Străjerul ce supraveghea poarta a alergat s-o anunțe pe Marea Preoteasă.
—Maică Zeiță, o lupoaică albă dă târcoale cetății.
—A sosit răspunsul Zeului fără început și fără sfârșit. Așadar, Zeia s-a dovedit vrednică de cinstea pe care i-am făcut-o. Deschide poarta. Trebuie să ascult, neîntârziat, mesajul lupoaicei.
—Precum spui, s-a grăbit străjerul să-i îndeplinească porunca.
Marea preoteasă s-a apropiat de lupoaica albă care aștepta răbdătoare în pragul porții.
—Ce veste mi-aduci? a întrebat-o în limba fiarelor, aplecându-se s-o poată auzi și înțelege pe deplin.
După ce a vorbit îndelung cu lupoaica, Marea preoteasă s-a întors în cetate și a poruncit străjerilor să adune sfatul în interiorul sanctuarului. De pe jilțul aurit a vorbit cu hotărâre către cele douăsprezece zâne.
—Mesajul lui Zal Mokșa a fost clar. În curând va trebui să părăsim cetatea. Pentru noi, aici va rămâne doar trecutul. Viitorul ni-l vom întemeia pe alte locuri. Strângeți podoabele, îngropați-le în locuri ascunse și ferecați-le cu blesteme numai de voi știute. Urmașii urmașilor noștri se vor gândi, cândva, la noi. Apoi, dați de știre locuitorilor. În curând, totul va fi purificat prin foc.
Tula privea înmărmurită spre patul gol. Și-a rotit privirea prin camera din care lipsise, doar câteva minute, dar Zeia nu era nicăieri. Îngrijorată, s-a apropiat de fereastră și a văzut cum, printre arborii din parcul spitalului, se furișa o nălucă ce semăna cu o lupoaică albă.

Valeria Manta Tăicuțu

nevoia de schimbare

sângele lui Cristos nu mă mântuiește
pe mine, umbra pământului, cea cu
spaime împrejmuită, ca un gard la casă pustie
pentru mine bat clopotele bisericilor
de cum se face seară și convoaiele de nori
pleacă în închisoarea de dincolo de orizont
mâna scrie cu sânge, dar nu mai crede în el,
cum nu crede în puterea lumânărilor de-a ascunde
cântece sub ceară și lumină de vară
sângele tău, totuna cu vinul.
al meu n-are titluri de noblețe,
picură din rădăcini obscure, amestecate,
le crapă vântul, le rabdă pământul,
ploaia nu le mai crește, umbra le strivește.
poate că am chipul tău, așa cum, uneori,
și apa are chipul și culoarea cerului.
curg de multă vreme printre cuvinte
și aștept să-mi crească solzi,
să se mi se răcească sângele,
să fiu, în sfârșit, altceva.

cu tălpile în nisip

tu poți să te ascunzi în rănile mele
și să le vindeci
eu vin cu urciorul pe creștet și picioarele
desculțe prin praf
părul nu-mi miroase a mosc, vizuină
cu șerpi împletiți s-a făcut
de când cutreier deșertul
cu umbra târâș după mine, singura care
nu apără de soare nici nisipul, nici oasele albe
îngropate sub el, în mările păgâne
fugite-n adânc acum mii de ani
eu vin spre tine din deșertul acesta care mă crede
lumânare de seu și mă face să plâng uleios
urciorul e gol, tălpile subțiate de mersul pe nisip
nu mai măsoară drumul rămas până la tine.