Spații culturale nr. 45 (8)

Petrache PLOPEANU

Stăpânul în a cărui curte se găseau cu toţii
(Dejunul cel de taină)

Când, după multe zile cărora le pierduseră șirul, au ieșit în sfârșit la lumină și s-au privit, aproape că nu s-au recunoscut. Ceața groasă, ca un fum alb din ierburi verzi arzând, le acoperise ochii, încât nu-și mai puteau vedea nici măcar palmele cu degetele răsfirate și apropiate de față, chiar atingând-o. De la primul pas făcut în aburul care unea pământul de norii cenușii de pe cer, se rătăciseră fără nici o putință de întoarcere. Dacă frânghia, cu care erau prinși unul de celălalt, nu ar fi fost legată mai devreme, mai puțin ca o măsură de precauție și mai mult ca decor și justificare a înfățișării lor, s-ar fi îndepărtat fiecare de ceilalți, ca pleava aruncată pe suprafața apei și s-ar fi împrăștiat care-încotro (1.Și erau treisprezece și fiecare arăta celorlalți câte un beteșug). Au făcut câțiva pași dincolo de zidul de ceață, care se terminase dintr-o dată, cu o anumită însuflețire nouă în picioare și priviri. Își roteau ochii încercând să cuprindă atât ceea ce li se înfățișa înainte, dar și învolburarea din spatele lor din care tocmai ieșiseră. Clipeau des și-și puneau streașină mâna pe frunte, își apropiau pleoapele, în încercarea de a se obișnui din nou cu lumina soarelui.
Doar unul, deși avea ochii deschiși larg, nu lăsa să se vadă vreun semn că l-ar tulbura ceva. Era cel dintâi care pășise afară, aflat în fruntea ciudatei adunături. În ceață, orbirea lui nu mai fusese ceva care să-l împiedice să fie asemenea celorlalți, ba chiar, devenind la fel ca ei, căpătase o putere în plus asupra lor. Fiind veșnic în întuneric, era obișnuit cu acesta, iar lipsa vederii îi ascuțise, așa cum se întâmplă adesea, celelalte simțuri. A fost numit să le fie călăuză prin fluviul alburiu, trimis din coada frânghiei în capătul ei și ieșise primul la mal. Îndepărtându-se iute de locul calvarului lor, trăgându-l după ei pe orb, se lăsară apoi să cadă epuizați pe iarba grasă. Erau chiar pe malul unei ape ale cărei vârtejuri o arătau a fi destul de adâncă pentru a-i împiedica să treacă. Erau prinși între ceața tulburătoare de minți și apa înecătoare de trupuri, dar gândul acesta încă nu încolțise în ei, prea obosiți să mai gândească și altceva afară de evidența palpabilă a scăpării din mrejele negurii. Întinși la pământ, nemișcați, păreau soclul unei statui a ignoranței: orbul rămăsese în picioare, tras, împins printr-un joc al grăbirii, în mijlocul lor. Se oprise și el, începând încet-încet să înțeleagă ce se întâmplase, cu fața întoarsă spre soare, de unde venea o boare caldă ce-i învăluia trupul, făcând să-i fluture veșmintele zdrențuite. Își coborî pleoapele peste ochii albi și părea că se lasă în voia soarelui și a vântului ușor. O mână, a omului aflat cel mai aproape de picioarele sale, trase ușor de frânghia legată de mijlocul orbului, dar și al său. Nu vorbea, dar gestul său părea să spună: „Așază-te” şi poate că ar fi vrut să adauge ceva drept mulţumire, „Ne-ai scos la lumină”, sau poate chiar spusese aceste cuvinte şi cel căruia îi erau adresate chiar le auzise…
Orbul îşi întoarse chipul spre locul de unde venise gestul şi vorba presupusă. Cel care mişcase de frânghie şi poate şi limba fără a rosti vreun cuvânt, avea pielea plină de încrețituri în care vârste subțiri de alb își încrustaseră pecetea. Fața, gâtul, pieptul și spatele care se vedea în golurile tunicii răpciugoase, picioarele, erau o mare de valuri minuscule, abia atinse de briză, cu spuma scurgându-se în adâncuri.
—Lumină… rosti orbul… după care pipăind cu amândouă mâinile în jurul său, coborând de-a lungul frânghiei se aplecă ușor, dând de celălalt… Pietrarule!… Celălalt nu mai spuse nimic, doar îl apucă de mână și-l ajută să se așeze pe iarbă. Un oftat îi scăpă din pieptul osos, peste care se încurcau pletele-i negre, încă umede. Nu se culcă însă pe iarbă, ci își cuprinse genunchii ascuțiți cu ambele brațe și își întoarse din nou fața spre soare nedezlipindu-și o clipă pleoapele. Mâinile sale prelungi coborau din când în când peste gleznele slabe, frecându-le ușor. Îi auzea cum suspinau sfârșiți de neodihnă. După cum lungeau gemetele, cum le înălțau ascuțindu-le sau dimpotrivă cum le coborau îngroșându-le, după ritmul lor sacadat sau prelung, fâșâitor ori aspru, știa unde sunt cu toții, cei pe care îi cunoștea de o bună bucată de vreme, cu care își împărțise traiul hoinar și bucata de pâine. Nebunul, cel care își arăta oricui îl vedea, fața sa de smintit, Bolborositorul, cel ce nu se putea opri din rostit vorbe de nimeni înțelese, Mutul, cel ce tăcea veșnic, Surdul, cel tare de urechi, ocolit de orice zgomot, Adormitul, cel care odată ce avea o clipă de răgaz, cădea pe dată într-un somn adânc, Ciungul, cel cu mâinile ţepene, Șchiopul, cel cu picioarele strâmbe, Cocoșatul, cel cu gheb uriaș în spinare, Leprosul cu trupul mâncat de bube, Femeia cu barbă, Bărbatul cu chip de maimuță. Apoi gemetele au încetat, înlocuite cu fluierul sforăiturilor şi înecul horcăitului. Adormiseră. Orbul rămas în aceeaşi stare ca atunci când se aşezase pe iarbă, ridică doar pleoapele ascultându-i. Nu-i văzuse niciodată, dar îl ştia pe fiecare după voce, după asprimea sau netezimea pielii pe care alunecase cu palmele, după mirosul fiecăruia. Ştia unde este fiecare în jurul său, doborât de chinul trecerii prin ceaţă. Îl simţea pe fiecare, dar asta nu-l făcea să creadă că ar fi cu ceva deasupra, ci dimpotrivă ştia că este la mâna lor. Cerşiseră împreună în multe oraşe a căror strălucire, repetată în basmele scornite ca de fiecare dată despre ceea ce era văzut, îi atrăsese ca pe mulţi alţii. Pentru aceia din urmă cerşitul se transformase în cucerire, iar cuceritorii, tot un fel de cerşetori cu arma în mână, deveniseră stăpâni.
Ei erau stăpâni doar pe zdrenţele care mai mult îi dezgoleau, pe traistele acoperite de petice în care îşi ţineau agoniseala sărăcăcioasă: bucăţi de pâine neagră din tărâţe, legume uscate, fructe, ciuperci şi uneori câte o bucată de carne sărată, tare ca pingeaua, dar care, mestecând-o neîncetat, le ţinea de foame. (2.Dincolo de malul pe care opriseră, au văzut apa care îi înconjura pe ceilalţi şi au întrebat: cum putem Doamne oare să trecem și să ajungem le ei?).
După ce îşi ostoiră tremurul cărnii obosite şi-şi astâmpărară foamea cu bucatele lor simple, avură vreme să privească dincolo de ei. Era o apă care curgea între ei şi muntele de ceaţă, o apă care se pierdea în depărtare în partea dreaptă, în stânga curgând în aburul din care tocmai ieşiseră.
—Văd apă ieşind din ceaţă, curgând spre stânga noastră… rosti Pietrarul. Vorbele erau pentru cel care îi dusese până atunci, Orbul. Toţi îşi întoarseră capul murmurând „Să trecem, să trecem”.
—Oare ştiţi voi să înotaţi? se auzi vocea Orbului, mai mult pentru sine, ca o speranţă că răspunsul ar fi cel aşteptat. Se uitară unii la alţii cu aceeaşi speranţă, dar plecară descurajaţi capul.
—Dar poate că apa este mică, se auzi glasul Nebunului…
—Şi poate că o putem trece cu picioarele, se auzi glasul şchiopului…
—Sau putem vâsli cu braţele, adăugă ciungul…
—Nebunilor, strigă Mutul, unde vedeţi voi calea de a ajunge dincolo prin vârtejurile ce-şi întretaie tăria ucigaşă, aşteptându-ne ca pe o jertfă proastă? „Jertfă proastă” repetară unii dintre ei, „noi suntem” răspunseră alţii.
—Aud zgomotul tulbure al valurilor, spuse Surdul…
—Simt în spate greutatea mâlului ce ne va cuprinde, spuse şi Cocoşatul…
—Vai de trupurile noastre, suspină Leprosul…
Şi atunci se auzi vocea Femeii:
—Dar tu? Tu ce spui? îi vorbi ea Orbului.
—Da, reluă ca un ecou credincios Pietrarul, tu ce spui Orbule?
Cel numit astfel stătea în continuare aşezat, înlănţuindu-şi cu braţele picioarele. Nu se clintise de la rostirea celei dintâi vorbe, ascultându-i pe toţi.
—Puteţi voi să mergeţi pe apă?… Eu nu pot şi nu voi putea merge vreodată… Dacă aveţi credinţă în voi, duceţi-vă dincolo de mal. Eu voi rămâne aici aşteptând să vă întoarceţi de oriunde aţi ajunge. Plecarea este însoţită de întoarcere, lucrurile fireşti nu se petrec altfel… Celelalte se pierd şi nu se mai regăsesc pe ele însele… Orice rămânere în pustiu are un sfârşit în întoarcere. Fără întoarcere nu există plecare, ci doar o veşnică rătăcire… La fel cum am rătăcit noi prin ceaţă…! Au tăcut pentru că nu ştiau ce să spună. Şi chiar nu-i înţelegeau vorbele. Dar puteau ei merge pe apă? „Ha, chicoti cineva, cum am putea noi să fim asemenea zeilor?”
—Zei? răsună şoapta Orbului, îndată ce acela care întrebase se oprise să-şi tragă răsuflarea. Poate mai voise să spună ceva, poate nu… Zei? Ce sunt zeii? întreabă el. Ce înseamnă a fi asemenea lor? întreabă el. Dacă am spune, cu voce tare, de tunet, „Cred în voi Zeilor, lăsaţi-mă să merg pe apă, lăsaţi-mă să ajung pe malul celălalt, unde este verdele mai verde, unde este fructul mai dulce, unde este… Credeţi că va fi acolo un zeu să vă răspundă sau să facă ceea ce îi cereţi?”
—Şi atunci? se auzi vocea Femeii. Ce să facem? Femeia ştia că el îi dusese prin negură, că el ştiuse să găsească lumina, chiar dacă până atunci ochii lui le fuseseră povară grea și de multe ori se îndemnaseră să-l lepede, singur, la o margine de margine de margine de… Ecoul minţii lor răsuna ca ciupitura coardei ţimbalului… Dar nu o făcuseră. De ce? se întreba chiar el, Orbul. El i-ar fi părăsit pe toţi, nu i-ar fi păsat de psalmii îndurării, ai prieteşugului, al furtişagului ce îi unea pe toţi. Şi era o vorbă pe care o auzise înainte de a-i întâlni şi a rămâne cu ei: „Quo vadis?”. Era dintr-o limbă vorbită undeva înspre apus… Oare cum ajunsese la el? Şi de ce el o ştia?: „unde mergi?.” Eu nu voi merge niciodată pe apă… Hai, duceţi-vă! Credeți că vom fi auziţi acum de Zei şi vom fi ajutaţi? Credeţi că noi însemnăm ceva pentru ei? Vă înşelaţi. Dacă persistaţi în greşeală, mai bine aruncaţi-vă de pe acum în valuri…
—Nu vom merge pe apă, şi nu ne vom arunca în ea, se auziră spusele Pietrarului și nici prin ea. Vom merge la deal pe malul acesta şi…
L-au pus, supărați că nu-i înțelegea, în coada frânghiei pe care au păstrat-o legată de ei, mai mult pentru a simți că sunt împreună decât pentru a nu se pierde unul de altul. În fruntea tuturor mergea Pietrarul pe care toți îl doriseră acolo încă dinainte, pentru a-i conduce și fiecare își păstra locul său potrivit unei înțelegeri nerostite asupra mărimii arătate a beteșugului lor. (3.Și au ajuns la o mare ale cărei maluri nu se vedeau, atât era de întinsă și au mers pe apă multe zile, peștii zbenguindu-li-se netemători printre picioare). Mergeau ziua și poposeau noaptea, pe malul apei din care Bolborositorul scotea, cu o mână vrăjită, parcă, pești care îi uimeau prin mărimea lor și-i îndestulau. O fi vocea lui, bolboroseala aceea pe care o stăpânea? se întrebau toți, dar nimeni nu-i vorbea despre asta, chiar dacă el le-ar fi răspuns că peștii aceia nu mai văzuseră niciodată umbră de om sau de alt dușman și erau blânzi ca mieii, îndemnându-i pe oameni să se facă pescari… Umbra ceții dispăruse departe în spatele lor, iar dincolo de apă, noaptea, puteau, dacă își oboseau ochii, să vadă scânteieri trecătoare despre care le plăceau să spună că sunt focurile de pe zidurile unor orașe bogate, pe străzile cărora sperau să-și joace rolurile, înduioșând sufletele milostive și slabe cu duhul. De unde veneau, toți îi cunoșteau, iar din unele așezări fuseseră alungați cu pietre. Plecaseră să li se piardă urma, să fie uitați o vreme după care să se reîntoarcă, într-un veșnic scrânciob al amintirii și uitării.
În a cincea zi, apa pe malul căreia mergeau s-a lățit, și-a făcut mai multe brațe care s-au împânzit într-o mare întinsă al cărui mal de dincolo nu se întrezărea.
—Nu apa s-a împărțit în mai multe râuri, ci râurile care curg din mare s-au unit într-o singură albie, spuse într-un târziu Cocoșatul, care privea drept spre acele guri de apă vijelioase. Nu vom putea trece nici pe aici, apa care vine din mare este prinsă între maluri strimte și caută să-și facă loc cu grăbire. Ceilalți, care priveau tăcuți pragurile ascuțite peste care sălta furioasă apa, clătinară temători din cap.
—Poate că marea din care aceste râuri își adună puterea va fi mai puțin adâncă și mai liniștită mergând pe mal în sus. Și poate că pe acolo vom putea trece. Era Pietrarul cel care vorbise, după ce se sfătuise deoparte cu Orbul.
Se împlineau șapte zile de când au ieșit din ceață, gândeau ei și în fața lor se afla oglinda uriașă a mării.
—Voi merge eu, a spus Adormitul, pășind în apa călduță de la mal. Ceilalți nu au încercat să-l oprească. Pas cu pas se afunda în apă îndepărtându-se de ei. Apa era liniștită, nici un val neîndrăznind să-i tulbure fața-i strălucitoare. Doar undele stârnite de înaintarea lui îi încrețeau obrazul sulemenit de razele soarelui. Dar și acestea încetară la un moment dat, iar strigătele celor rămași pe mal vorbeau despre asta. Cel numit Adormitul se înălța lent pentru ca apoi tălpile sale să pășească pe mătasea albastră a luciului fără nici un efort.
—Merge pe apă, merge pe apă, strigară ei înspăimântați…
—Ce fel de lucrare este acesta? întrebară unii.
—E el mai bine văzut de zei decât noi? se minunară alții…
—Intrați în apă și veți vedea, îi îndemnă sarcastic Orbul, el însuși purtat de braț de Pietrar, lăsându-și picioarele cuprinse de apă. Pășea încet pipăind fundul apei. Îl simțea dur, din piatră și nu din nisip, cum știa el că trebuie să fie albia apelor. Restul îi urma pe cei doi mergând rigizi, așteptându-se din clipă în clipă să se afunde sub apă, fără scăpare. Femeia țipă scurt, apoi râse rușinată.
—Pești, spuse ea și râse din nou, mi-au atins picioarele. Și într-adevăr, pești mai mari sau mai mici alunecau printre picioarele lor, se opreau și-i sărutau cu boturile lor deschise, așa cum câinii îi adulmecă pe necunoscuți. Ce mulți sunt, n-am văzut niciodată atât de mulți pești laolaltă și atât de fără de frică!
—Se înmulțesc într-una observă și Mutul și sunt atât de tăcuți… Acum pășeau și ei pe o suprafață de piatră abia udată de apa mării, ceea ce le înșelase vederea și-i făcuse să creadă că Adormitul mergea pe apă. Dar într-un fel chiar așa era. Doar uneori fundul mării cobora apa acoperindu-le gleznele, rareori ajungându-le la genunchi. Era călduță, iar oboseala le pierise ca prin farmec. Uneori se lăsau jos, întinzându-se în lichidul binefăcător, odihnindu-se și spălându-se de praful prins de ei în straturi gloduroase, înmuindu-și pâinea uscată în el.
—Și nu se aude nici un zgomot, vorbi și Surdul. Parcă am surzit… Râse. Parcă am fi surzi cu toții…
Așa a fost întreaga mare. Și au avut o părere de rău atunci când au ieșit pe malul celălalt, în dimineața zilei următoare, după ce merseseră întreaga noapte, sub razele lunii pline care le luminase drumul, lor și însoțitorilor lor, miile de pești care le țineau de urât. S-au odihnit pe malul la fel de verde și plin de viață, au mâncat din fructele pomilor ce creșteau în apropierea mării și după ce s-au odihnit câtăva vreme au pornit spre orașul ale cărui străluciri se ghiceau în depărtare. (4.Ajungând ei la orașul acela, s-au oprit la o fântână să bea, dar fântâna nu avea nici ciutură și nici apă. Și tare s-au minunat. 5.Și cei de acolo i-au întrebat: de ce nu beți? Iar ei au răspuns: nu este nici apă și nici ciutură. Cum vreți să bem?).
Pe seară, în piață lângă fântână, s-a oprit o ceată pestriță. Zdrențăroși, își purtau rănile trupului și ale minții în văzul tuturor, ochii cerșetorilor cerând, fără nici un cuvânt, milă. Oamenii aceia nenorociți s-au lăsat jos pe dalele din jurul fântânii, gemând, sprijinindu-se de peretele ei, la umbră sub acoperiș. Unul dintre ei, cel care avea pielea roasă de șanțuri albe, zimțate, s-a ridicat mai târziu, și s-a uitat în fântână. A rotit osia pe care era înfășurat un lanț, până când acesta și-a ițit capătul fără ciutură. S-a uitat prostit o vreme la el, apoi a privit în adâncurile fântânii. S-a aplecat peste ghizduri și a stat așa o vreme. Ochii săi au deslușit mai apoi, obișnuindu-se cu întunericul, strălucirea aurie a nisipului. Ridicându-se de acolo s-a scărpinat în claia de păr negru, privind către ceilalți.
—Fântâna asta nu are nici găleată, nici apă, a vorbit încurcat de ceea ce spunea. Nu are apă… doar nisip… repetă și surâse fără nici un rost…
—Ce spui? întrebă cel cu picioarele strâmbe, săltându-se în mâini până la el, nu are apă?!… Atunci ce are?
—Nimic… Nu se vede nici o undă în adâncul puțului… doar nisip…
—Cum așa, se miră altul, cu mâinile bălăngănindu-se nefiresc pe lângă corp, o fântână fără apă, într-o piață ca aceasta? Privi spre marginile pieței, unde se înălțau case cum nu mai văzuseră niciunde, înconjurate de ziduri în loc de garduri. Din piață se desprindeau, ca spițele unei roți șapte străzi, pustii acum. Pe marginea lor, se înălțau arbori necunoscuți și florile își răspândeau curcubeul culorilor. Dar nu vedeau nicăieri vreun om sau animal. Nici un câine nu dormea lângă zidurile curților, nu se auzea nici un răget de vită, nici o dâră de fum de la vreun foc, nu se vedea pe deasupra caselor.
—Și zii așa, repetă el cu gândul la altceva, dintr-o dată cuprins de un fior, o fântână fără apă… Unii dintre ei se ridicară, aplecându-se și ei peste ghizduri. Doar câțiva dintre ei păreau să nu fie interesați de poveste: unul scotea un șir de cuvinte fără de înțeles, legănându-se spre dreapta și stânga, altul se hlizea fără noimă la casele din jurul pieței. Cel de-al treilea nu dădea nici un fel de atenție întâmplării, ducând din când în când mâna pâlnie la ureche. Femeia își mângâie barba blondă și se uită întrebătoare spre orbul care nu se mișcase din locul unde se așezase, dar care asculta cele spuse:
—Poate fi o fântână fără apă în mijlocul unui oraș ca acesta?
—Dacă această fântână nu are apă, atunci poate fi…
—Dar oamenii…
—Dacă această fântână nu are apă, atunci oamenii nu au nevoie de apa acestei fântâni…
—Dar nu pare o fântână părăsită, ca atâtea altele pe care le-am întâlnit, continuă femeia.
—Uneori și oamenii care par curați, nu sunt folositori cuiva, vorbi cu tâlc orbul. Doar curăţenia, nu slujeşte nimănui. Lucrurile nu sunt doar pentru a fi curate, ci şi folositoare. Aceasta este o fântână nefolositoare, mai adăugă el, întorcându-şi faţa de la ei.
Nu văzuse nimeni, dintre cei adunați în jurul ghizdurilor, cum se apropia de mijlocul pieței un om care ieșise dintr-una din curțile mai apropiate. S-a oprit la câțiva pași de ei trecând curios cu privirea peste fiecare. A revenit apoi la cei care vorbiseră până atunci cu ochii îndreptați spre adâncurile fântânii. Tăceau cu toții, și el și aceştia. Într-un sfârşit el întrebă:
—Ce vreți să faceți?
—Să bem apă, răspunse cel cu pielea vârstată cu alb.
—Și de ce nu beți?
—Trebuie să scoatem apă din fântână, spuse același.
—Și de ce nu o scoateți? mai întrebă celălalt.
—Nu putem, fântâna nu are nici ciutură și nici apă. Cum vrei să bem?!
—Nu puteți, se miră acela, ce fel, nu puteți?… Spuneţi poate, nu vreţi!?… Faţa omului se lățise de uluire. Trebuie doar să vreți, atâta doar… Zdrențăroșii se uitau la el nedumeriți, neînțelegându-i vorbele. Chiar și cel ce bolborosea se oprise pentru a auzi mai bine vorbele rostite.
—Fântâna nu are nicio undă de apă, vorbi unul dintre ei, fundul ei este acoperit cu nisip uscat. Dacă a fost apă vreodată, asta s-a întâmplat demult… Tu poți să prefaci uscăciunea în apă? Omul venit la ei tăcea, cântărind cele văzute și auzite.
—Așteptați aici, rosti după ce îi privise în de-amănunt pe fiecare, mă voi înapoia la voi înainte de a se înnopta, aşteptaţi-mă, îi rugă din nou cu glas blând și se îndepărtă intrând într-una din curți. (6.Atunci au fost chemați înăuntru și spălându-li-se picioarele chiar de către stăpânul casei, li s-a dat de mâncat și de băut. 7.Și ei tare se minunau și lăudau locul în care au venit, spunând: oare am murit și suntem în Rai?). Deși întrebările le dădeau ghes, au așteptat tăcuți, străbătuți de vorbele rostite de omul acela, vorbe care îi făceau să se scuture înfiorați ca în fața a ceva nemaiîntâlnit. Locul acela era altfel, iar omul se purtase ciudat cu ei, dar fără urmă de răutate. S-a ținut de cuvânt, a venit peste câtva timp, într-adevăr nu se înnoptase și le-a deschis poarta cea mare, chemându-i stăruitor înăuntru.
—Intraţi. Casa mea este și a voastră, le-a spus cu același glas şi cu zâmbetul pe buze, iar ei au intrat temători, ca nişte copii şi se întrebau din priviri: „Ce vrea omul acesta de la noi? Ce gânduri ascunse are?” neîntâmplându-li-se niciodată asta. Şi ei îi vedeau pe slujitorii acelui om cum le arătau jilţurile împodobite şi frumos colorate şi-i rugau cu vorba şi cu gesturile să se aşeze pe ele.
—Vă rugăm, spuneau aceia, aşezaţi-vă, veniţi de departe, sunteţi obosiţi de drumul lung făcut până aici. Iar ei, s-au aşezat, mintea lor fiind cuprinsă de îndoială chiar asupra sănătăţii ei.

(Continuarea – în nr. următor)

Distribuie: