Propoziții pretențioase – Aerogen
De n-aș deține un aerofar la purtător, s-ar….
Am harta în cap. Stânga – fratele lui nea Eugen cu strungăria, dreapta – imobilul familiei Gheorghiaș, iar lângă ea femeia cu jgheaburi și burlane la o casă la fel de oldie ca dânsa, cu acoperiș de țiglă și un obicei straniu. Fredona piese doar de ea știute fără reținere, de parcă ar fi fost singură. Bineînțeles, ca mai toți bătrânii, nu lipsea de lângă noi, chiar dacă nu era nici momentul și cu atât mai puțin locul. Momentul din simplul motiv că eram la înălțime și îi putea oricând cădea cositor în cap de la lipiturile năzilor. Locul, nu mai spun, strâmt, la spatele casei, îngrămădit și accidentat, plin de lăstari de copaci ignorați autosădiți de la prunul din apropiere, vinovatul principal pentru daunele pluvialei. Nu singurul, timpul și intemperiile, lipsa unei mâini de bărbat care să mai dreagă din când în când stricăciunile din ogradă. Fredonare, prezență nepotrivită și un chef de treabă inexplicabil. Se apucase de măturat și iscase un praf…. La dolie, unde se produc curenți turbionari și unde aerării complete îi sunt necesare câteva minute. Tocmai ce nu-i trebuie unui meseriaș, timp pierdut și mâzgă pe materialele noi. Și-o proprietăreasă dusă cu capul.
Ne pricopsisem cu ea de la Cornel, vecinul doamnei, de-a cărei prezență cred că n-a scăpat încă de la prima cărămidă pusă peste fundație și mult înainte. Același Cornel cumnat de Stănel. Aici n-am dus lipsă de ,,aeroase” la etajul trei, în creastă, e ca la munte. Curenți, toropeală, pante abrupte și panoramă pe o bună bucată de Râmnic. ,,Ne adunași tată și Cornele, dar nu vă gândirăți cum stăm noi aici.” De la ambii primind exact răspunsurile scontate. Tata: ,,Nu-s prietenii voștri?” Cornel: ,,Am făcut cum ne-am priceput și noi, Fulgerică!” Și dă și chinuie-te. Urcușuri obositoare, alunecări neașteptate, poziții pentru bătut tabla la limita echilibrului și puterilor. Și mai dihai a fost la încheiat coamele și crestele. Construiseră precum le era meseria și ar fi ridicat o casă clientului – adulând tiparele străine, convinseseră pe câțiva să accepte săgeacul turnat din fier-beton -, cu simț de răspundere, experiență și pricepere acumulate în cei zece ani de exod în Italia. Casele cu etaj sunt pretențioase, implică îndemânare și cunoștințe despre fier, grosimi și tipuri de oțel, ligamente și număr, toate pentru a respecta și desenul proiectantului, și specificațiile tehnice din proiect, dar și doleanțele beneficiarului. Fără zgârcenie, fără omisiuni, ca la carte. Scări, spațieri și…. În fine, la acoperiș, fiindcă nu joacă nimeni țonțoroiul și nici depozit de străchini, săpun, țoale vechi, ceapă, grâu și usturoi nu mai este ca pe timpul bunichii, se putea renunța la cel puțin un metru. S-ar fi renunțat la câteva grinzi, la mult mai multe scânduri și aerul din pod ar fi fost mai puțin presant dinspre interior spre exterior, chestiune ce contează la siguranța tablei lise montate clasic, mișcările ei de la întretăierea diagonalelor s-ar reduce considerabil, asigurându-i rezistența sporită și liniște tuturor celor din casă când natura se dezlănțuie turbată. Mai puțini bani, mai puțină bătaie de cap meseriașilor, asigurarea că nu fac din îndeletnicire un calvar și ajung zdraveni acasă. Dar nu tabla de acoperit ne-a dat de furcă, ci jgheaburile. Și la montaj, și ulterior la o reparație, deși avea prima dată montate niscai schele pentru ferchezuirea pereților. Casei i se alocase jumătate din spațiul existent până în fostul imobil sau anexe – nu vă pot preciza cu exactitate – și nu mai rămăsese spațiu pe lângă ea mai deloc. În față un metru și ceva, în spate nici măcar un metru, până la anexe tot cam așa. Iar în interiorul curții, după modelul lui Stănel, ridicase o terasă, salvatoare pentru tablă și partea de jgheaburi până la definitivarea ei ulterioară. Chin, frică și promisiuni că altele de genul ăsta n-om mai lua câte zile-om mai avea.
