Propoziții pretențioase – Aeroasă
Mi-am pierdut busola…. Încotro….
Să dăm roată întregii zone mărginite de tocmai părăsitul trotuar. Pe după școala nr. 5. Ieșindu-mi în cale prima dintre ,,marile” înfăptuiri, făcând cale întoarsă în incursiunile începute acum mai bine de trei ani și opt luni, am găsit cauza petelor de pe creier, trecând dincolo de futila căutare cu cheie, citind rând cu rând, începând totodată promisiunea de a corecta textul și-a-l aduce mai aproape de tipărire. Spre exemplu băbuța de pe străduța ce face trecerea între 22 Decembrie și Unirii, căreia nu i-am acordat atenția cuvenită – străzii, nu bătrânei -, cu numele unui domn adoptat oarecum de râmnicenii de altădată, la mare prețuire, deși titulatura aprobată cândva într-un consiliu local îl deposedează de prestigiosul și întregul nume – o! și cum îl adulară odinioară boier Chircu și personajul-străbunic din al meu ,,Omul de tinichea” -, reducându-l la starea de penelar de duzină. Deci, nimeni altul decât Nicolae Grigorescu, transportat oficial în Pictor Grigorescu. Adunata rememorare avea un plan abandonat, de strângere specială a femeilor în vârstă, trecute bine de 70 de ani, cliente directe sau beneficiare ale serviciilor noastre, fiindcă am tot generalizat, am tot trecut de la unele la altele motivat, pornești la drum cu un gând și pe parcurs dai de destule variabile și căi bifurcabile, ceea ce, cred, suscită interes sporit la lectură. Fără să ascund că eu însumi am rămas surprins.
Cineva, un nepot, ne făcuse legătura, ne trimisese la adresă, constatasem și ne pusesem pe treabă. Jgheaburile de pe două părți, burlanele și o doleanță de refacere cumva a unei părți din acoperișul de la dependințe. Greu de descris starea lui. Greu de găsit o cale de acces la acea cameră, lipită de peretele casei. Sincer, cred că o aerisea din an în paște sau aproape deloc. Mirosea crunt a mucegai, tavanul devenise adâncos, se rupsese de la mijloc și se mai ținea datorită căpriorilor din acoperiș. O suprafață dificilă, plină de carton, table și cuie, defrișată greoi, refăcută cu materiale noi. Abia acum sunt contrariat de forma acoperișului acareturilor la îmbinarea cu imobilul principal. Dau să cred că mai întâi clădirea din dos a fost ridicată, altfel ,,apa” înfierată n-ar fi existat, indiferent de înălțimea crestei, linia de pe spate ar fi mers nestingherită până la capăt. Dar ne-am arătat iscusința și am rezolvat marea problemă, mai ales că de o vreme ploile se întețiseră și deveniseră violente și mult prea cantitative, adăpând acoperișurile până la saturație.
N-o să-mi trec în palmares vecina, cea de pe colț, cu gard de-o șchioapă și flori în sezon, am lipsit de la vopsirea tablei și la încă alte mici reparații și îmbunătățiri. Nici nu-mi doream, nici nu puteam, serveam retorici, gratuite, în ,,celebrele” advoane culturale locale. Adică în birou și pe holuri. Eram încă aerolog de serviciu, mă dedasem aezilor, adulând cu mai mult nesaț literatura în detrimentul muzicii și meseriei.
Fiindcă văzusem și auzisem. De la ăi mici până la cei bătrâni. Diferența? Una insignifiantă, mai curând o asemănare izbitoare. Ignorând vârsta, mintea celor două categorii funcționează la fel.
Gândesc că nici mie nu-mi funcționează mai acătării, am creierii la fel de rătăciți ca ai băbătiei de pe fundătura Vișinului, trimisă la inexistente de faimoasele Google Maps. Așa s-a ales praful de promisa mea călătorie sistematică.
