Spații culturale nr. 45 (6)

Florin DOCHIA

Marginalii la o epidemie postmodernă. Scriitură şi haos (II)
[urmare din numărul trecut)
2. Iluzia. Regula şi jocul

„Dumnezeu este tăcerea universului şi omul este strigătul care dă sens acestei tăceri.”
(José Saramago)

Marca principală a ultimelor decenii ale secolului anterior şi continuată azi – nimic esenţial nu pare a se fi schimbat de la le nouveau roman (1955) & lo real maravilloso (1949) [1], nici ele neapărat „revoluţionare” [2] – este aceea eratică. I s-ar putea spune postmodernă, dar asta nu ar avea nicio relevanţă analitică. Se pune deja surdină şi pe analiza/reproducerea interiorului fiinţei (introspecţie şi analiză a conştiinţei; „dezlânarea” proustiană – apud André Gide) şi se preferă extinderea teritoriului ficţional, ocuparea fără scrupule la realului trăit sau imaginat, pastişarea, parodierea, restructurarea lui. În definitiv, „în artă, ceea ce se revendică de la real nu se referă niciodată numai la acesta” [3]. Orice s-ar spune depreciativ despre le nouveau roman, azi, urma sa lăsată în dezvoltarea ulterioară a prozei lungi şi scurte nu mai poate fi ştearsă nicicum. Scriitura a devenit o aventură („Le récit n’est plus l’écriture d’une aventure, mais l’aventure d’une écriture” [4]; de fapt, romanul – proza, prin extensie – nu mai este „l’écriture d’une histoire, mais l’histoire d’une écriture” – Jean Ricardou, Problèmes du nouveau roman, Paris, Le Seuil, 1967, p. 166). Cititorul cel nou nu mai re-trăieşte aventura personajului, ci reface povestirea aventurii personajului, merge pe urmele sale atent la cum i se spun întâmplările şi la ce crede personajul despre ele, dar şi despre propria spunere, la ce crede autorul despre personajul său, depsre spunerea acestuia şi despre spunerea referitor la personaj. Pare o mişcare în cerc, dar e, de fapt, o spirală, precum mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui care se roteşte el însuşi odată cu Galaxia. Niciodată nu se revine în acelaşi punct. A se imagina şi mai mult: poziţia cititorului în rolul satelitului Luna, care gravitează în jurul Pământului, care gravitează în jurul Soarelui, care gravitează în jurul centrului Galaxiei. Naratorul însuşi este, în acelaşi timp, El şi Celălalt, fără pericolul unei poziţii schizoide sau trăind-o deplin şi lucid; cititorul îl urmează neabătut. Într-o lume globalizată, în care petele albe de pe orice hartă au dispărut şi fiinţa însăşi a devenit previzibilă în comportamentul cu sine şi cu ceilalţi, centrându-se pe existenţa alienată în spaţii intime inundate de fantasme mai degrabă decât de imagini ale unei realităţi care şi-a pierdut orice mister, dorinţa de aventură se manifestă sub forma dorinţei de ficţiune. Aventura şi ficţiunea sunt elemente fundamentale pentru căutarea sensului. (Nota bene: orice referinţă este la oameni liberi, lipsiţi de spirit gregar, ataşaţi unor valori spirituale care le permit să se manifeste deplin ca fiinţe raţionale; ei citesc cărţi.) Este evident că aventura permite relevarea unui sens al Celuilalt, atunci când ficţiunea pune în cauză Eu-l cel mai intim. Parcursul de la materie – corpul, pe de o parte, şi scriitura, pe de altă parte – la sens construieşte un Celălalt pentru care cele două experienţe devin esenţiale. Sensul se va naşte din acest raport cu Celălalt, din mişcarea dintre gest şi discurs care prefigurează căutarea („mă extrag din Mine în Celălalt ca să pot să fiu”) şi înşelarea identităţii („revin la Mine după ce am cunoscut feţele Celuilalt”). O continuă reconstrucţie de sine, căci la intersecţia celor două călătorii, tema măştii devine fundamentală. Astfel, lipsită de gest sau de discurs, călătoria de la El la Celălalt e totdeauna o aparenţă: căutarea stinge spaima de necunoscutul exterior şi de identitatea necunoscutului interior. Astfel că nevoia de extracţie din Sine, de a se voi Altul mizând totul pe protecţia identităţii, leagă ficţiunea de aventură. Naratorul şi cititorul se întâlnesc în Celălalt. Scriitura face din ficţiune o realitate mai concretă şi mai completă pentru spaţiul mental al lectorului decât realitatea percepută parţial, desigur, doar cu cele cinci simţuri. Lucrurile pot merge şi mai departe, se pot complica şi mai mult, dacă ne imaginăm că naratorul, pe lângă masca personajului [măştile personajelor], poartă şi masca cititorului [măştile cititorilor], şi pe cea a comentatorului [criticului]. José Saramago, par exemple, a şi pus în operă situaţia, a dus-o până la paroxism, spre ultimele consecinţe, în „Toate numele” (Todos os nomes, 1997), cu cea mai autentică grilă eratică, mai cu seamă pe direcţia ambiguizării binecunoscute deja de la Franz Kafka încoace, dar şi cu evidente câştiguri din nouveau roman – primele pagini ale romanului par desprinse din Robbe-Grillet. De altfel, întreaga operă a nobelizatului din 1998 este un exemplu semnificativ de eratism manifest exploatat cu aleasă îndemânare.
Alienarea de la jumătatea secolului al XX-lea devine, treptat, o rătăcire iremediabilă într-un labirint defect de sens. Firul Ariadnei, pe care Sehnor José, în finalul de la „Toate numele”, şi-l leagă de picior şi înaintează în beznă, spre arhiva morţilor, e, de fapt, ceea ce caută cu toţii: autorii, personajele, cititorii – cu toţii rătăciţi, în primul rând, de ei înşişi. Din această pricină, poate, treptat, romanul s-a îndreptat în această direcţie a ficţiunii ca aventură a scriiturii, mai degrabă decât ca aventură existenţială. Într-un fel, Gérard Genette intuieşte, în „Literatura ca atare” [5], situaţia generală şi direcţia viitoare, atunci când descrie experienţa literară a lui Paul Valéry: „să trăieşti în literatură ca pe un pământ străin, să sălăşluieşti în scriitură ca şi cum te-ai afla în vizită sau în exil, şi să o contempli cu o privire lăuntrică şi totodată distantă.” În vizită sau în exil îl invită romancierul de azi pe cititorul de azi, cu fiecare carte a sa ( o vizită ca un exil? Se poate spune şi aşa…). Autorul şi cititorul se refugiază înlăuntrul unui ontotext (Barthes), acolo de unde începe totul, fără privilegii, fără ierarhii. Sunt două experienţe trăite „semblablement mais différement”, cu formularea eficace a aceluiaşi Genette, scriind, la acea dată, despre „la variation continuelle et sérielle des objects décrits” la Alain Robbe-Grillet [6], două experienţe care tezaurizează şi moştenirea existenţialismului camusian: conştiinţa tragică. [7] La meridianul românesc, găsesc o descriere relevantă în cronica lui Daniel Cristea-Enache la „Manuscrisul fanariot” de Doina Ruşti: „Plăcerea autoarei de a se cufunda, odată cu cititorul (subl. mea, F. D.), în specificul amestecat al Valahiei şi al Bucureştilor din secolele trecute este vizibilă. Lexicul este el însuşi transformat prin regăsirea straturilor anterioare masivului import neologic pe filieră franceză.” Şi mai mult, subliniind chiar numita aventură a scriiturii, într-un limbaj poate nu cel mai potrivit, dar foarte expresiv: „Pare că totul are legătură cu totul în acest roman îmbârligat şi migălit, în care «detaliile» sunt pe acelaşi palier de importanţă şi semnificaţia de ansamblu se regăseşte în fiecare secvenţă.” [8]. Ritmul alert, sufocant al „călătoriei” impus de scriitor, remarcat aici de Daniel Cristea-Enache, se realizează atât prin aglomerarea de evenimente, cât şi prin descrierile amănunţite de locuri şi obiecte, câştig specific din nouveau roman, dar argumentat încă de Sartre, prin acel „Nous ne sommes séparés des choses par rien”, care continuă, însă cu „sinon par notre liberté”, pentru a relativiza dependenţa, fie şi la nivelul percepţiei, pentru că „c’est elle qui fait qu’il y a des choses avec toute leur indifférence, leur imprévisibilité et leur adversité et que nous sommes inéluctablement séparés d’elle.” [9]
După secolul al XX-lea – al vitezei – avem secolul al XXI-lea – al acceleraţiei. La asta se adaugă concurenţa mijloacelor de comunicare de masă şi reţeaua mondială a Internetului, deci comunicarea instantanee. Se cuvine să nu se treacă cu vederea aceste provocări pentru om, dintre care unele nu existau la vremea lui Robbe-Grillet, cu atât mai puţin al vremea începuturilor lui Sartre. Scriitorul şi cititorul din anii 2010 sunt alţii şi altfel alcătuiţi. (Michel Serres i-ar numi „une nouvelle espèce”…) Şi totuşi, semnificaţiile din, spre exemplu, piesa Malentendu a lui Albert Camus se păstrează nealterate, ca şi acelea din Uşi închise a lui Sartre. Iar personajul K impus de evreul burghez de limbă germană din Praga (l-am numit pe Franz Kafka) nu a pierdut nimic din actualitate, ba mai mult, se îmbogăţeşte continuu cu noi atribute pe care autorul nu şi le-a imaginat şi devine un fenomen universal. Este la fel de rătăcitor şi rătăcit, ca Senhor José al lui Saramago („All the Names, perhaps the most Kafkaesque of his novels” [10]); chiar dacă poate părea dificilă comparaţia, ne află în prezenţa aceluiaşi tip de satiră a birocraţiei monstruoase; ca şi Josef K, Senhor José rătăceşte într-un labirint al birocraţiei în căutarea unui adevăr inaccesibil şi sfârşeşte prin a pătrunde într-o lume întunecată; este evidentă legătura, în ciuda faptului că „Nu mi-l pot imagina pe Saramago scriind «Metamorfoza», cum nu mi-l pot imagina pe Kafka scriind o poveste de dragoste. Şi «Toate numele», cu Registrul său care nu uită şi conduce înapoi, în întunericul de nepătruns, cu protagonistul grefier Senhor José umblând în căutarea persoanei aflate în spatele unuia dintre nenumăratele nume din dosarele Registrului, dacă nu e chiar o poveste de dragoste, e o poveste despre dragoste.” [10]. Din dosarul de presă al volumului din care am citat, mai aflăm că „Romanul lui Saramago nu este doar o pastişă după Kafka. Este povestea alegorică a unui om înnebunit de singurătate, o metaforă a căutării disperate a dragostei şi a identităţii în societatea contemporană. Rezultatul este un roman foarte inteligent, complex, deopotrivă exasperant şi impresionant, o complexă operă de artă. (The Denver Post)” [10]. Robert Pinsky, referindu-se la „Eseu despre orbire”, observă: „Cucernică în cel mai rău sens al cuvântului, birocraţia în acest roman este ilizibilă şi inaccesibilă. Dumnezeu şi birocraţia nemiloasă au aceleaşi efect. În acest sens, scriitura lui Saramago sugerează o rezolvare a disputei despre opera lui cu Franz Kafka, între cei care văd dilemele personajelor sale ca metafizică şi cei care doresc ca adjectivul „kafkian” să aibă sens politic.” [11]. Mulţi ani înainte, John Banville, în aceeaşi publicaţie, sublinia că strămoşii literari direcţi ai lui José Saramago sunt Kafka, Céline şi Beckett [12]; în ordine: detaşarea rece, ferocitatea veselă şi, respectiv, stilul impetuos. Senhor José este o altă faţă a acelui K universal – comis-voiajorul, procuristul, arpentorul din romanele lui Kafka, dar şi Ivan Ilici al lui Lev Tolstoi, Vladimir şi Estragon din „Aşteptându-l pe Godot” sau Béranger al lui Ionesco… o descendenţă întrutotul onorabilă. Aventura scriiturii urmează regulile ficţiunii, chiar dacă jocul este mereu nou, mereu reluat pe acelaşi premize ale iluziei unei soluţii, unui sens. Iluzie, pentru că „aplicarea unei ipoteze lumii reprezentate” şi „reconstrucţia şi reordonarea lumii «pornind de la ficţiune»”, cum apare într-un comentariu la concepţia despre creaţia artistică a lui Saramago [13], nu face ca lumea să câştige sens, coerenţă, ea rămâne în zona nerealizabilului, ne(de)finitului şi transferă interogaţia dintr-o parte în alta: „gestul care fondează lumea ficţională reprezintă lectura literală a unui clişeu, un joc de limbaj care experimentează câmpul imaginar deschis de o catahreză” [13].
După ani de zile în care primul plan a părut că-l deţine reproducerea unei stări de spirit, a unei emoţii, prin forţa elementelor care constituiau tradiţional ficţiunea – personajul, intriga, realismul – a început să precumpănească distanţarea reflexivă faţă de ficţiune şi constituenţii săi, moştenirea naraţiunii metatextuale. Strategiile narative referitoare la noţiunea de control, cu exhibarea deschisă în text a regulilor scriiturii şi punerea lor în discuţie, pentru a sublinia artificiul compoziţiei, sau, din contră, a sublinia în naraţiune pierderea controlului, eliberarea intrigii şi personajului de sub stăpânirea autorului, pot apărea ca exemple pertinente de reflecţie asupra operei scrise, asupra haosului reconstituit nu numai în jurul autorului/cititorului, ci într-un lăutru, un sinele al lor transferat, pentru a fi privit/analizat/comentat din exterior, într-un Celălalt comun. Regulile jocului sunt asumate de ambii participanţi, iluzia este perfectă.
Într-un dosar din revista Itinéraire, 2013, se constata că „în ultimii treizeci de ani, rescrierea s-a impus ca semn al unei noi apropieri de moştenirea literară”, ceea ce semnifica o „reactivare a vânei româneşti”, adică „privilegierea intensităţii sentimentelor, multiplicitatea evenimentelor şi predilecţia pentru extraordinar”, caracterizate prin preponderenţa „excesivului atât din punct de vedere estetic, cât şi din punct de vedere etic”. După două decenii de „accese scripturaliste”, pare că ne-am reîntors la „plăcerea de a povesti”. La nivel de mare generalitate, „această reîntoarcere a povestirii /la povestire/, punând în valoare ficţiunea în sensul tare al termenului, ar putea, la prima vedere, să pară a mărturisi o atitudine oarecum regresivă, […] de reluare a romanului de acolo unde l-au găsit Noii Romancieri la debutul experimentelor lor asupra genului.” [14] Ipoteză inconfortabilă, chiar îngrijorătoare, cauţionată de declaraţii ale lui Jean Echenoz şi ale altor autori de top din Hexagon.
…Şi nimic nu mai pare simplu şi pur, când aflăm că „ideea realului e mai adevărată decât realul” şi că „realul nu [mai] are loc”, într-„un joc de oglinzi ce reflectă oglinzi” (Michel Onfray). Adică în mijlocul paradoxurilor unei lumi scăpate de sub orice control, în faţa unui orizont care se îndepărtează tot mai mult. Vom reveni.
(va urma)

Vasile GHICA

CRISTALE de FUM

Scriitorii modești se mulțumesc cu un epitaf. Ceilalți scriu lăzi de memorii.
Nu toate labele s-au putut transforma în aripi.
Când nu a mai avut putere să vorbească, arta a ţipat.
Se pare că nu căutăm iubirea, ci statuia ei.
Îmi cad uneori în mână cărţi atât de slabe, încât îi invidiez pe analfabeţi.
Sufletul meu – tot mai orfan de fântâni.
Binele are în el muguri de Infinit.
Piramidele noastre sunt arcuite în Mioriţa.
Demnitatea este averea pentru care plătim încă prea multe impozite.
Iluzia – averea celor care nu mai au nimic.
Fără puţin mister, frumuseţea este o eroare.
Unii vor să alunge întunericul incendiind lumea.
În traista fericitului nu mai încape cerul.

Surâsuri migdalate

Am ieşit din peşteri cu tabieturi cu tot.
Grăbeşte-te, Sisif! Te aşteaptă sus Prometeu!
Din prorocii de altădată supravieţuiesc doar meteorologii.
Privite prin gaura cheii, toate biografiile sunt cenuşii.
Drumul omenirii a fost luminat, mai ales, de „incendiile” intelectuale.
Zboară la timp! Altfel îţi rămân aripile mici.
Stelele autentice strălucesc şi în oiştea dricului.
Trebuie să fii prea bogat sufleteşte, pentru a râvni la desfrâul singurătăţii.
Dorul este heraldul inefabilului românesc.
A rămas cerul prea mic. Trebuie să ne agăţăm mai mulţi de aceeaşi stea.
Poţi să fii numărat de mai multe ori în viaţă. Important e să închei partida în picioare.
Stropul de imperfecţiune potenţează misterul frumuseţii.
Numai specia umană are exemplare de umbră şi exemplare de arşiţă.

Octavian MIHALCEA

ACOMPANIERI

tentațiile ochiului pot fi
adânci spații triumfătoare
sau nesigure mâini întunecate
mereu în căutarea extazului

gând ce înconjoară orgoliul
recâștigat prin el însuși

un caleidoscop incomplet
va domina apoi
schițele au cunoscut cândva
gloria tremorului atroce
vom invoca misterele
acompanierilor deloc triste
noi zăpezi succesive
pietre strălucitoare pendulând
deasupra celorlalte magii

ACORDURI

amintiri estompate în forță
despre o putere sau o durere
sau o sfială infinită
pas trist printre inimi negre
care ascultă numai acordurile
îndepărtărilor secrete

ritmul enigmei devine
foarte sonor
anatema indescifrabilă
întâlnește voluptățile

dorință complice
cu artificiul neliniștit

FLORI DE MARE

imediat reveria
din pădurea
condamnatelor piane
lumi interioare
melancolice flori de mare
lângă o legendă glisantă
la orizontul focului
alteori imnul devine
greu exprimabil
dificile parfumuri viitoare
nobile maladii
ale îndepărtărilor
peisaje câteodată dureroase
strigăte care nu mai pot
adora decât culoarea

ȘARM

splendoarea vestește potopul
surprinzător anotimp
aproape necunoscut

alt elogiu se pierde în munți
eroi singulari compun șarmul irezistibil
triumfăm avem acest drept
scuturi disperate ne așteaptă
vertiginoase chei spre acea zonă
de multe ori intolerabilă

minunile vor fi suprapuse mai târziu

ALTE UNDUIRI

al cui ești spre seară?
după ce omenirea
se răsfiră
trei câte trei
al cui ești?

nu credeai că se poate
mai puțin roșu
prin sânge
zâmbetul e ușor repede
spre alte unduiri
colț cu tot ce înseamnă
adormirea memoriei

ECOU FĂRĂ ECOU

curios abur liniștit
prizat fără să știe cineva
chipul sau numele vâltorilor

odată eu singur la margine
hirsut printre zodii
tot admirând
spasmele saurianului
arta fină a osului rupt

deasupra casei de hârtie
s-au abătut atunci urmele
tristei dezlegări

spirale rupte
ecou fără ecou

CURAJ

cale spre aprigul val
linie cumva recucerită
azi chiar azi
aici uiți câteva haine
în orele adânci fără mijlocul
străinelor aduceri aminte

neascunsa violență
însoțește curajul

coborând coborând
pentru aflarea
amurgului sticlos