Spații culturale nr. 45 (5)
Alexandru Vlahuță
(Târgoviște, 1881, iunie)
CÂRMACII
Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţ şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă, da! Acolo oasele v-ar putrezi!
Adrian BOTEZ
SONETUL ADEVĂRULUI
să uiţi de tot – să intri în latenţă
să uiţi că eşti – ba chiar de verbu-a fi
nu e nimic de înţeles – clemenţă
doar pentru orbi şi surzi: cavoul lui a şti
să fie vid – sau bestii întăr’tate
şi moarte-a firii – pe nemestecate
semeni nu sunt – nici limbă şi nici frate
urli-n pustiu – când ceri pe arătate
cine şi ce să-articuleze-un nume
când sterpe-s toate ale lumii Mume?
mor regii-n ceasuri – şi-i atât de bine
să nu-nsemnezi vreun azi – să strigi vreun mâine…
… trăieşte – spânzuratule de oase
desfată-te cu vremurile roase…
SONETUL VÂRSTEI DE AUR
…oameni erau – pe-atunci – lumini în văzduh
plutiri de vis – grăind cu Sfântul Duh…
şi nebunia nu urla-n pustie
dureri n-aflaseră că tre’ să fie…
frunţi înfloreau cu merii deodată
şi viaţa însăşi îşi era răsplată
în ieslea cerului toţi toate se-nfrăţeau
pietrele-n templul zării cântau de te slăveau…
vegheà Hristos cu oamenii-n ospeţe
stele din mirişti le dădeau bineţe
iar greieri lumii – craii şi crăiese
sporeau în sfinţii holdelor alese…
… unde-i povestea lumii – ghirlandă a minunii?
au scris-o înţelepţii – de azi le zici „nebunii”…
Diana VRABIE
IAȘUL ȘI IEȘENII:(AUTO)IMAGOLOGIE LITERARĂ
Semnalat de cronicari și învăluit în magia filelor de demult, absorbit febril în proza pașoptiștilor, de unde va fi perpetuat de marii clasici și apoi de interbelici, Iașul a devenit în timp un veritabil spațiu al contrariilor, al hibridității inedite, al tranziției inerente, denunțate de fizionomia orientală și de cea europeană. Aceste însemne ale spațiului ieșean vor fi surprinse cu multă acuitate de prozatorii pașoptiști, pentru care Iașul devine acel axis mundi, acea oglindă retrovizoare, prin prisma căreia sunt interpretate vremurile, locurile, personajele. Dacă pentru pașoptiști, ieșeanul este purtătorul „amestecului de inovații altoite pe vechile datini, care alcătuiesc un fel de mijlocie pitorească între moravurile asiatice și moravurile Occidentului” , pentru intelectualii ieșeni interbelici, ieşenismul conotează o „rasă culturală” (ieşeanul e un om superior, de calitate); e un construct asumat ca stil de viață şi identitate culturală, o „memoria colectivă”, „memorie socială”, care are nevoie de imagini spațiale și de inerția imaginilor, zidurilor și vestigiilor, a bisericilor, a Universității, a străzilor, a caselor boierești, a statuilor etc., elemente care garantează grupului că nimic nu s-a schimbat și susțin forța tradiției locale. Prin urmare, important este să se impună prin repetare (şi nu neapărat prin veridicitate) imaginile și simbolurile care conotează puterea, creația, dinamismul, așadar chipul unui altfel de Iași, „mai tânăr, mai frumos, mai viu”, în opoziție flagrantă cu imaginea stereotipă a efeminării lirice, a lipsei de voință și energie, a „lâncezelii bătrânicioase” şi a „înghețului”, a „refuzului de a trece la act” al Iașului, „cetate a morţii, a somnului, a plictiselii”, a pasivității elegiace, a ratării, coordonate în care l-au situat reverberant chiar unii scriitori. Cezar Petrescu, de pildă, aseamănă Iașul „cu o amantă bătrână și nărăvită de care nu te poți despărți. Te înșeală, o bați și o alungi, pe urmă tot tu o cauți și te rogi să te ierte. Te iartă, a doua azi fugi tu să scapi de dânsa, ca să te întorci seara și să te milogești la fereastră. Ieșenii sunt făcuți pentru Iași și Iașul pentru ieșeni. Se completează, trăiesc în simbioză. Nu se pot despărți…” , reținând totodată magnetismul orașului asupra locuitorilor lui. Ieșenizat în mod voluntar, G. Topârceanu explică acest magnetism în felul său inconfundabil: „Mi-a plăcut de la început Iaşul, cu grădinile lui înflorite, cu gardurile lui dărăpănate … căci oricâte straturi de glod s-ar depune acolo, tot nu vor putea să astupe vreodată urmele pașilor lui Eminescu, urma ciubotelor de iuft ale diaconului Creangă, urmele atâtor oameni iubiţi de altădată… cum să nu-mi placă?”. Atmosfera Iașului e de o compoziție specială, observa Cezar Petrescu – „Conține o emanație, un efluviu, o radiație, – numește-o cum vrei! – care moleșește individul ca un narcotic. Nu-l lasă să se aventureze în accese de energie, îi retează aripile cu care să se avânte în sboruri riscate, dar în schimb, îi dă aci, unde îl ține prizonier, o fericire dulce ca orice narcotic. O fericire a lui, specială, un fel de Nirvana ieșeană, care te cuprinde cu încetul și din care te superi dacă ar încerca cineva să te smulgă” .
„Găzduit” de scrieri ficționale și memorialistice, Iașul va deveni subiect de evocare pentru A.D. Xenopol și Nicolae Iorga, pentru Dimitrie Anghel și G. Topîrceanu, pentru G. Ibrăileanu și G. Călinescu, pentru Gala Galaction și Octav Dessila și lista poate continua în mod generos. În tentativa de a-i decripta (în)semnele, scriitorii realizează veritabile studii ale mentalului colectiv ieșean. Spre exemplu, G. Călinescu deghizat sub pseudonimul Aristarc, în „Jurnalul literar”, ne decodifică unele mărci ale psihologiei ieșene, în tușe necruțătoare: „Ieșeanul e un cetățean care visează cu ardență desființarea totală a orașului lui și mutarea populației, în masă la București. Decăderea Iașului vine din sentimentul nemărturisit al ieșeanului că Iașul nu face două parale, că soarele răsare la București. Când un ieșean declamă: „Iașul nostru cultural, nu-l credeți. E un fel de a se scuza că nu e încă în București…” . În același sens se pronunța și Ion Minulescu, în Ieşenii toţi se nasc cu geamantanele în mână, asemănând Iaşiul cu Marsilia: „Iaşiul faţă de București – în România – e ca și Marsilia față de Paris – în Franța. Şi unii şi alţii sunt interesaţi numai că se cred victime reciproce”.
Ancorarea în culturalitate se produce uneori în virtutea unor reflexe derivate din complexele marginii cu centru: „Iașul se agață de culturalitate ca naufragiatul de firul de pai. În zadar ar căuta scepticul să convingă pe ieșeanul de pe stradă de inutilitatea unui asemenea procedeu. Oricât ar căuta să demonstreze că Iașul nu mai are nici o revistă de cultură, nici o bibliotecă demnă de acest nume, acea centrală nemaiservind nici la pregătirea celei mai modeste lucrări de seminar, că aripa cea nouă a Universității așteaptă de ani de zile să fie isprăvită, cu pomana centrului; că universitarii noştri, fiind din specia voiajorilor, fac numai arari vizite Iaşului; că o pinacotecă de valoare fabuloasă este subvenționată cu 637 lei anual; că palatul „Vieţii Româneşti” este ocupat de chestura poliției și că locul faimoasei librării Barasch este umplut cu succes de o cârnățărie cernăuţeană. De prisos!…”
Având în vedere că mentalitatea colectivă presupune „un ansamblu al modurilor de a percepe, judeca, acționa, caracteristic „spiritului” unui grup, unei epoci” , „ansamblu de obiceiuri intelectuale, de credințe, de convingeri, de comportamente caracteristice unui grup” , „fel particular de a gândi al unei colectivități” , „ansamblu de opinii, prejudecăți și credințe care influențează gândirea indivizilor, a grupurilor umane, a popoarelor” , valențele acesteia pot fi identificate, plecând de la textele memorialistice pe care ni le furnizează filantropic generațiile de scriitori, care au intrat în stăpânirea unui trecut ilustru, de o mare densitate culturală: George Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iași, Nicolae Gane, Amintiri (1848 – 1891), Radu Rosetti, Amintiri, Rudolf Șuțu, Iașii de odinioară, G. Topârceanu, Cum am devenit ieșean, Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor ș.a.
Plecând de la ideea că „orice se întâmplă într-o societate omenească vine din starea ei de spirit, din felul cum este alcătuirea ei sufletească în acel moment” , Iașul își modelează locuitorii după propriul chip: molcomi, spirituali, indolenți, refractari la înnoiri, fanarioți, profund ancorați în trecut și purtători ai unei pasivități orientale. Autocompătimirea se relevă frecvent în discursurile ieșenilor. Există și tendința de autopersiflare a unei comunități, care face haz de necaz, în loc să se revolte, pe fundalul unei lumi fluide unde lucrurile nu se iau în serios.
Gala Galaction în Iașii precum erau reține dimensiunile spirituale ale ieșenilor: intelectualitatea, religiozitatea, profunzimea, moralitatea, într-un cuvânt, specificul spiritualității ieșenilor: „Era în acest oraș domnesc, cuprins de melancolia amintirilor prea mari, purtate de un prezent prea micșorat, mai mult suflet, mai multă inteligență şi mai mult cult pentru cele intelectuale, decât în oricare alt centru românesc. Înțelegeai din ochii celor cu care te întâlneai, în uliţele lor întortocheate (dacă erau altceva decât bieţi muncitori cu palmele), că în odăiţa de unde coboară, au lăsat, pe masă, cu foile deschise, un poet, un filosof, un sociolog, Biblia sau Talmudul… Seara, când mă rezemam în fereastra mea şi priveam, din deal la vale, miile de luminiţe care se aprindeau în Iaşi, mă întrebam – cum nu-mi venea niciodată să mă întreb la Bucureşti: la câte din aceste luminițe, studiul celor sfinte sau al celor profane, încovoaie trupul şi înalţă sufletul? Firea molcomă a moldovenilor, idiomul lor bemolizat şi muzical sporeau impresiile mele de spiritualitate şi mângâiau văzul şi auzul meu, celui sosit din Bucureşti”.
Mai puțin elogios, Nicolae I. Popa realizează o adevărată „fiziologie a ieșeanului”, plămădită dintr-o oarecare lipsă de inițiativă și resemnare, flexibilitate și timiditate, orgoliu și reverie, condimentate cu nota unui fatalism congenital („Prea evoluat pentru a accepta lupta în orice condiții, s-a lăsat depășit de viață, prea diletant pentru a se disciplina, el trăiește în „marginea vieții”, mulțumindu-se cu icoana pe care singur și trudnic și-o făurește. Trăiește în „speculație spectaculară”, convins că înșeală viața, – deci știe că bătrânețea îl va desvălui brutal, arătându-i ce a însemnat în realitate…” ). Apelând la psihologia filosofică, autorul încearcă să proiecteze portretul psihologic și să demonstreze predispoziția spre arte a ieșeanului: „…Ieșeanul este un psihastenic, condamnat să-și împuțineze ființa, elanul și funcția, din lipsă de încredere și vitalitate. De aici probabil compensația prin artă și literatură, care absorb forme de nădejdi și de vis nerealizate” . Trăind cel mai adesea în „evaziuni succesive: refugii literare în trecut, în vis, în exotism, în fantastic, în „paradise artificiale” sau în deprinderea cu ideea de moarte”, ieșeanul rămâne un romantic după formula lui Novalis, un mistic închis în micul univers artificial, pe care și l-a construit laborios, „torturat de îndemnuri sterile și de speranțe ce abia mijesc”, un om de gust fin, știind să întrețină „o conversație vie și cu miez”.
Reținând rând pe rând „legea efortului minim”, complexul de inferioritate, vecin cu cel de superioritate, mândria trecutului, lipsa voinței de a trăi, spiritul critic, vocația prieteniei, autorul conchide că „ Ieșeanul este o realitate psihologică, bine conturată. Iar Ieșenismul este un stil de viață”.
Portretul ieșeanului lui Ionel Teodoreanu rezultă din vorba puțin molatecă, „cu „măi”, „bre omule”, „oleacă”, „tăti cele”, „iaca bre”, „ista”, „ceia” și „iracan de mini”, mergând tare domol (că doar nu dau turcii), și cam strâmb pe călcâie (scâlciate mai la toți); cu pantalonii răsuciți să nu-i feștelească ba glodul, ba colbăraia, ba toanele dezghețului, ba-te-miri-ce (rar ieșean fără pantaloni suflecați), cu pălării romantic vaste, cu părul lung-prelung, aducând mai mult a chică, revărsat pe ceafă și pe tâmple, cu mare avânt al obrajilor nerași pentru barbă (muscă, țăcălie, barbișon, barbete, barbă și cascadă popească), cu multă tragere de inimă spre pahar (nu cu apă); cu galoși care depășeau mereu anotimpul lor firesc, cu cortel și când plouă, și când este soare (parcă ce, strică?) și cu vorba (plină de ifos și de rouă): „Noi iștia de la Ieși”.
Dimitrie Ralet, autorul unui singur volum, ca şi Ion Codru-Drăgușanu, ne lasă, în descendența schițelor provincialului, lansate de Mihail Kogălniceanu sau de Costache Negruzzi o adevărată fișă de temperatură a ieșeanului. El reține cîteva însemne comportamentale ale acestuia, cum ar fi: orizontul provincial, pesimismul impregnat de nostalgia vâltorii „capitaliei”, pe care şi-l cultivă deliberat: „Cu toate ceremoniile şi buna primire, ieşeanul presimte c-o să moară de urât, ca într-o surghiunie. Târgul îi pare pustiu, lipsește vuietul capitaliei care poate-l ajuta de nu i se mai alege vorba. Nu-i desime de pe uliţa mare, care ne opreşte a răzbate pân-la dânsul ş-al privi în ticnă; nu-s droşcele care-l înlesnesc la crăii. Orizontul provincial îl apasă cu întinderea şi monotonia sa” .Simandicos și plin de fițe, „ieșanul de vra să meargă piste drum, îi trebuie trăsură, pe jos nu se micșorează a umbla; poate se și teme că nu-l vor alege din norod. Singur nu se poate sluji, ca provincialul; altul îl îmbracă, îl dezbracă, îl încalță, îl scutură, îl piaptănă, numai nu-l hrănește și nu-l țesală”. Autorul distinge între ieșeanul băștinaș și „provincialul așezat câte zece luni pe an la Iași”, cel din urmă fiind doar „părechea ieșanului crai de frunte și numai plămădeala adevăratului ieșan”, întrucât „prin intrigi se face casnic, prin lingușiri prinde la nas, prin crăii place, îndatorește cu bancuri ș.a. Așa i se deschid toate ușile, toate mesele, ba îl vezi răsărind politicește, ca o ciupercă din gunoi” .
I. Fr. Botez, în Iașul tuturor iluziilor, reține contradicțiile spiritului ieșean – discreți și plini de vitalitate în același timp: „Nu sunt oare ieșenii de totdeauna, tăcuți și blajini, năvălitorii de azi ai străzilor? Nu sunt singuratecii, ascunși în case mici și plăcute, veselii consumatori de la mese? Chiar ei, chiar ei! Doriți însă de aer, de viață și de haz zgomotos. Starea aceasta, savantul dr. Leon ar putea-o boteza în limbaj zoologic „ieșirea din hibernație și somnolență”, iar d. Adrian Pascu ar putea-o denumi „dor aprig de Teatru Vesel…””
Societatea ieșeană constituie un univers eterogen, plin de contradicții, este universul în care coabitează vectori divergenți. Dacă considerăm masculină, în accepțiunea lui Hofstede, o societate care tinde să înlocuiască valorile morale cu acumularea de bani, funcții sociale şi bunuri materiale, tipul societății ieșene se înscrie pe coordonatele masculin feminin, unul din cei patru coeficienți avansați de Hofstede pentru a evalua diferențele dintre dimensiunile culturale.
Universul ieșean este impresionant prin culorile, formele, sunetele şi mirosurile sale, el găzduiește o populație cosmopolită care mișună caleidoscopic, convergentă şi divergentă, cu speranțele, iluziile, temerile, dezamăgirile şi erorile ei. Pe ieșeni îi unește disponibilitatea pentru artă, prețuirea trecutului, ancorarea în cultură și artă, menținerea tradițiilor etc.Or cum sugestiv observă Nicolae Iorga, „societatea reprezintă un popor sau o tovărășie de popoare. Astfel, ea are ceva sufletește permanent, care-i dă caracterul, care-i stabilește valoarea, care-i face mândria sau o îndreaptă către pieire. Afară de extraordinare sforțări ori de cele mai mari şi mai rare măsuri, acest fond nu poate fi biruit. El e zestrea, el e darul, el e nenorocirea şi el e osânda. Acoperit un moment, înşelat sau înspăimântat, el îşi revine şi domină şi mai departe, fiindcă el vine din tot ce a suferit şi a câștigat, din tot ce primește din mediul ei, din tot ce şi-a agonisit societatea”.
Fiecare comunitate este legată de un spațiu cu limite aproape stabile; de unde, pentru fiecare din ele, o geografie particulară, a ei însăși, care implică o serie de posibilități, de constrângeri date, unele cvasipermanenţe, niciodată aceleași de la o comunitate la alta. Între om și spațiul pe care îl populează se instituie o relație indisolubilă, cu efecte bilaterale. Cum bine observă Fernard Braudel, în Gramatica civilizaţiilor, „reacţiile omului nu încetează să-l elibereze de mediul care îl înconjoară şi să-l supună în același timp soluțiilor pe care şi le imaginează. El scapă de un determinism pentru a cădea în altul”. Ieșeanul își modelează identitatea în conformitate cu locul din sevele căruia se nutrește, dar îl și modelează pe acesta la rându-i. Tradiționaliști și moderni în egală măsură, provinciali și emancipați, formaliști cu spirit (auto)critic, solitari și ospitalieri, trufași și toleranți, ieșenii sunt modelați de factorii istorici și culturali. Imaginea ieșenilor se constituie empiric, multireferenţial, într-un dialog permanent dintre impresiile, imaginația şi proiecțiile cristalizate în memoria culturală. Cercetarea conotațiilor intelectuale, comportamentale, etice, culturale, cutumale ale mentalității colective contribuie la descinderea pe o necesară verticală în esența acestui oraș.
Imaginea unui oraş se proiectează şi ca o comunicare intelectuală, în raporturile cu celălalt, în cunoașterea şi definirea alterității. Important este modelul de umanitate care exprimă cele mai adânci aspirații ale unui grup sau ale unei societăți. Cum ne privim noi între noi şi cum îl privim pe cel de lângă noi sunt probleme pe care comparatistica franceză încearcă să le rezolve de decenii bune. Contestată la început de teoreticieni, printre care şi R. Weleek („cercetarea imaginii unei alte ţări în literatură nu este o chestiune specifică ştiinţei literare”, ci mai degrabă altor domenii, cum ar fi sociologia, psihologia comparată etc), astăzi imagologia este atribuită ştiinţei literare pentru că există aspecte care se dovedesc de la sine a fi literare, dacă luăm „literarul” în sens imanent. Ceea ce ar interesa, prin urmare imagologia, ca domeniu de cercetare comparatistă, nu vizează atât particularitățile sau „firea” ieșeanului, spre exemplu, sau psihologia ieșeanului, ci care sunt calitățile care îi sunt atribuite din afara culturii sale. Aceasta înseamnă că imagologia comparată încearcă să surprindă formele de apariție ale imaginilor, precum şi închegarea lor cu acțiunea. În afară de aceasta, ea își propune să contribuie la clarificarea rolului pe care asemenea imagini literare îl joacă la stabilirea relațiilor dintre societățile culturale luate separat. „În realitate, în cazul imaginilor și al mirajelor nu ne limităm niciodată la relația cu străinul și cu literatura și cultura lui „astfel plămădită”, ci însuși propriul nostru teritoriu poate deveni – bineînţeles, mai ales pe un drum de întoarcere de la o imagine deja existentă, apărută într-un mediu exterior, în sensul curent al cuvântului (aşadar, o „hetero-imagine”) – o temă de reprezentări mentale”. Investigarea dimensiunii extra-literare a acestor „auto-imagini” ar putea duce spre o contribuție la ceea ce reprezintă autentica știință a însuşirilor colective, numită şi „etnopsihologie” sau psihism colectiv.
Indiferent de realitatea lingvistică pe care i-o atribuim, psihism colectiv, mentalitate sau instrument metal, cert este faptul că în fiecare epocă, o anumită reprezentare a lumii şi a lucrurilor, o mentalitate colectivă dominantă însuflețește întreaga masă a societății. „Această mentalitate care dictează atitudinile, orientează opțiunile, înrădăcinează prejudecățile, înclină într-o parte sau alta mișcările unei societăți este eminamente un fapt de civilizație. Într-o măsură mult mai mare decât accidentele sau circumstanțele istorice şi sociale ale unei epoci, ea este rodul moștenirii îndepărtate, al temerilor, credințelor, al unor neliniști străvechi aproape inconștiente adesea, este adevăratul rezultat al unei imense contaminări ai cărei germeni sunt pierduți în trecut şi transmiși de-a lungul unor întregi generații de oameni”.
Ieșenii sunt foarte atașați de locurile lor, fiind dominați de o stare generală de intelectualitate şi spirit critic. „Cred că simțul valorii acționează aici cu o acuitate deosebită, observă același Mircea Radu Iacoban. Generozitatea face casă bună cu exigența în virtutea unei tradiționale atitudini deschise față de actul artistic autentic, certificat prin vocație și adecvare”. Elita intelectuală are un rafinament de civilizație şi cultură de nivel european. Societatea ieșeană întreprinde eforturi vizibile pentru a se ridica la nivelul culturii europene.
Oraşul este un punct cheie, ce îngemănează economia urbană, principalele perspective politice şi administrative. El conservă cel mai bine identitatea unei regiuni prin muzee; el este cel ce dă orientări majore în educație, cultură şi în alte domenii ale vieţii sociale. „Iaşul de azi oferă vizitatorului o diversitate dintre cele mai interesante şi mai atrăgătoare, păstrând ca într-o besactea comori de artă veche lângă edificii moderne. Aici arhitectura avântată spre cer e vecină cu patriarhalele străduţe copleșite de o vegetație debordantă, rămasă ca în amintirile bunicilor; metocul cu arcade rotunjite, copiate parcă de un basorelief asirochaldean este vecin cu orga gigantică a tinerei industrii ieșene”. Iașul are astăzi o modernitate asumată, dar trecutul, tradiția reverberează în toate aluviunile sale. „Sunt așezări, remarcă Aurel Leon, în care secolele se stratifică asemenea hrisoavelor şi incunabulelor din arhive, cu cât mai decolorate de patina anilor, cu atât mai prețioase. Viaţa merge înainte, dar oricât de impetuos ar fi ritmul ei şi oricâte înnoiri ar pătimi bătrâna cetate, ea va rămâne învăluită în acea aură proprie bijuteriilor vechi cu metalul înnobilat de rezistența lui la nimicnicie şi cu monturi filigranate pentru veșnicie. Un asemenea oraş este şi Iaşiul”.
Relieful orașului se dovedește relevant pentru profilul său identitar, recognoscibil și în felul de a fi al ieșenilor. Situat cu faţa spre Soare, apărat de pădurea Codrilor, de Cetatea Munţilor, Iașul se întinde până în nordul Podișului Central moldovenesc, „podiș alcătuit dintr-un „ansamblu de platouri”, ce apar dispuse în semicerc spre „periferia nordică” a podișului – ca un scut de apărare a Iașilor, dinspre sud; platouri constituite din „ansambluri deluroase”…” Astfel, Iașul pare cuibărit între coline unduitoare, în tipsia șesului, situat pe o calmă orizontală de unde se oferă privirii. Venind către Iași fie de sus, dinspre Pașcani, fie din jos, de la Ungheni, adică urmând larga depresiune a Bahluiului, oraşul îţi apare încă de departe „asemenea așezărilor de câmpie şi ai impresia că e cuibărit în palma unui uriaș”. Priveliștile ieșene sunt ca ieșenii: cu unele te înrudești din copilărie, pe altele le alegi cu afinitatea trainică ce decide destine. Cum sugestiv remarcă Constantin Ciopraga, Iașul ascunde „zidiri prin care ţi se adresează istoria, case implantate în peisaje ondulate, parcuri şi orizonturi, toate cu efecte notabile în modul de a fi al oamenilor de aici, relevă un topos specific, un genius loci concretizat în vocații creative. Psihologia Cetății e o realitate constituentă, caracteristică operelor elaborate la Iaşi de către scriitori şi savanţi, de creatori de odinioară şi de astăzi; athnos şi psyche vibrează complementar în tot ce implică profunzime şi adeziune la istorie”.
Ființe creative, impregnate de o melancolie densă, ieșenii sunt dispuși spre reverie și reflexivitate. Mircea Radu Iacoban în volumul Martor, într-o încercare de a reține câteva dominante ale intelectualismului ieșean care „e mai reflexiv”, încheie prin a sublinia faptul că „Iașul tolerează mai greu improvizația și veleitarismul” . Relieful ondulat, fără zvâcniri temerare, explică într-un fel şi anacronismul ieșenilor. De asta scrisul ieșenilor interbelici pare în afara actualității, de asta neglijează ei elementul social. Un Sadoveanu s-a retras în istorie; un Codreanu a evadat în răceala sonetului parnassian; un Ionel Teodoreanu – în necazurile rafinate ale celor ce n-au cunoscut niciodată lupta pentru pîine; un Topârceanu îşi scrie amintirile la vârsta energiilor plenare.
Dincolo de accepțiile cu care a fost investit de-a lungul vieții sale, Iaşul rămâne ceea ce este: unic în ființa lui spirituală și materială, un important centru al vieții noi, care a avut perspicacitatea să mențină viu contactul cu trecutul. „Iaşul amintirilor şi legendelor, Iaşiul fantomelor romantice” (M. Sadoveanu), menține pulsul prezentului, conectat la tradiție. Pendulând permanent între adevăr și legendă, între negura îmbietoare a trecutului și bulversările unui prezent confuz, Iașul perpetuează mitul eternei reîntoarceri.
________________
[1] a nu se confunda, cum am constatat că se face adesea, şi nu numai pe meleagul nostru, cu, „realismo magico” (1925), orientarea ce l-a precedat şi din care s-a nutrit, cumva… / Realismo magico: termenul a apărut în deceniu al treilea al secolului al douăzecilea. Expresia a fost folosită prima dată în 1925, de criticul Franz Roh, referitor la un curent în pictură şi apoi de scriitorul Massimo Bontempelli (il padre lombardo del realismo magico), care se referea la una dintre prozele sale (probabil, O sirenă la Paragi). Realism magic este o curent literar ale cărui caracteristici principale sunt ruperea realităţii pentru o acţiune fantastică descrisă în mod realist în cadrul narativ. Lo real maravilloso este un concept cheie înţeles ca unica resursă a unei literaturi autentice. Miraculosul, adoptat de suprarealism, este folosit de cubanezul Alejo Carpentier (v. prologul la povestirea El reino de este mundo) de o manieră opusă europenilor. Realismul miraculos [sud]american presupune o atitudine faţă de realitatea bazată pe credinţă, ceea ce presupune două aspecte: 1) o calitate estetică extraordinară a realităţii [sud]americane; 2) capacitatea scriitorului de a percepe această realitate şi de a o transforma în literatură. Nu abilităţile creatoare ale scriitorului, ci credinţa sa este aceea care-l face să producă realul miraculos. În opinia lui García Márquez, realismul miraculos reclamă voinţa scriitorului de a reprezenta realul ca magic, fiind în acord cu Alejo Carpentier în ceea ce priveşte extraordinarul din realitatea [sud]americană. Pentru a percepe cum se cuvine această realitate scriitorul trebuie să se elibereze de prejudecăţile raţionaliste. Diferenţele dintre realismo magico şi real maravilloso: În realismo magico avem o lume cu totul realistă, în care se întâmplă dintr-o dată ceva puţin probabil, ceva ce nu aparţine lumii obişnuite. În schimb, real maravilloso nu este o tendinţă internaţională şi au limite de timp. Ea provine din rădăcinile culturale ale anumitor zone din America Latină, cu rădăcini indigene şi africane, care pot apărea atât în literatura colonială şi romanele lui Alejo Carpentier şi Miguel Angel Asturias. În timp ce realismul magic se distinge printr-o proză clară, precisă şi, uneori, stereoscopică, realismul miraculos străluceşte printr-un barochism al unei proze încărcată decorativ. Pentru autorul de realismo magico, lumea este un labirint în care cele mai neaşteptate, lucrurile cele mai puţin probabile (fără să fie imposibile) pot apărea în modul cel mai puţin dramatic. Pentru cei care practică real maravilloso, personajele lor, indigeni sau negri din Guatemala, Cuba sau Brazilia, cred în aspectele mitologice sau spirituale ale culturii lor. Astfel că, în timp ce realismul magic suspendă judecata sau, în orice caz, se abţine să evalueze şi să interpreteze realitatea, realismul magic ridică discursul narativ la „reflexivitate”, logică şi argumentare explicativă. (Chaparro Valdez Teresa de Jesus)
[2] Ultimele „revoluţii” în roman s-au produs în deceniile 3 şi 4 ale secolului al XX-lea. „Noii romancieri” pun în practică soluţiile literare deja testate de predecesorii lor: J.- K. Huysmans probează, în À rebours, că intriga nu e necesară în roman; Franz Kafka demonstrează că metoda clasică de a caracteriza personajele este accesorie, James Joyce s-a debarasat de un fir conducător al povestirii, cee ace autorii teatrului absurd aveau să facă cu realismul. Jocul, sau „aventura scriiturii”, consistă în sparge codurile, inclusiv prin impunerea unor constrângeri motivate (dar în nici un caz gratuite).
[3] André Malraux, Omul precar şi literatura, Ed. Univers, Bucureşti, 1980, p. 75
[4] Citatul exact aşa cum apare pe ultima pagină din «La littérature comme critique» (Pour une théorie du nouveau roman, 1971), este amestecat c prezentarea planului lucrării: «Enfin, la fiction, nous l’avons vu, est soumise à deux mobiles contraires: l’un, illusionniste, tend à réduire la présence du texte en fascinant le lecteur avec des événements. Ainsi arrive-t-il à Homère (cf. chapitre II) de dissimuler la nécessaire succession descriptive sous une contingente suite de gestes. Pour cette diversion, le récit se veut surtout, selon la formule, l’écriture d’une aventure. Inversement, s’il choisit de décrire une simultanéité (cf. chapitre II), Flaubert fait paraître, pur de toute succession anecdotique, le mouvement descriptif lui-même. Pour cet index, le récit s’offre plutôt comme l’aventure d’une écriture.»
[5] Figuri, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p. 119
[6] cf. Renato Barilli, De Sartre a Robbe-Grillet, în Revue des lettres modernes, No 94-99, Un nouveau roman? Recherches et tradition, La critique étrangère, sous la direction de J. H. Matthews, 1964, p. 109
[7] Un comentator al textului anterior din „Epidemie postmodernă: scriitură şi haos” reproşează absenţa din reflecţia mea a lui Dostoievski, părintele existenţialismului; urmele Marelui Rus sunt atât de profunde încât aproape că nu se mai observă la o privire superficială, cum este a noastră, aici; promit să „repar” cumva cu o revizitare a Însemnărilor din subterană, dintr-o perspectivă de cititor foarte contemporan.
[8] România literară, nr. 8 / 26 februarie 2016, p. 10
[9] L’Être et le Néant (Paris, 1943), p. 591 („Nu suntem separaţi de lucruri prin nimic, dacă nu prin libertatea noastră, pentru ea face să existe lucrurile cu indiferenţa lor, cu imprevizibilitatea lor şi adversitatea lor şi pentru că suntem ineluctabil separaţi de ele.”)
[10] „«Toate numele», probabil cel mai kafkian dintre romanele sale”; „I can’t imagine Saramago writing «Metamorphosis» any more than I can imagine Kafka writing a love story. And All the Names, with its unforgettable Registry that leads back into impenetrable darkness, its protagonist the clerk Senhor Jose, driven to seek the person behind one of the innumerable names in the files of the Registry, if not exactly a love story, is a story about love.” – Ursula K. Le Guin, Introduction, în The Collected Novelsof José Saramago, Houghton Mifflin Harcourt, Boston, New York, 2010;
„Saramago’s novel is not merely a pastiche of Kafka. It is the allegorical tale of a man crazy with loneliness, a metaphor for the desperate quest for love and identity in contemporary society. The result is a highly intelligent, complex novel, both exasperating and impressive, like a complicated work of art. (The Denver Post)”.
[11] în The New York Times, 21 oct. 2011
[12] «In even his bleakest works, however, there is a note of dark laughter – the same note that sounds through Kafka, Céline and Beckett, who are Saramago’s direct literary ancestors. He has Kafka’s petrified detachment, Céline’s merry ferocity and the headlong, unstoppable style of the Beckett of „Malone Dies” and „The Unnamable”» – The New York Times, 10 oct. 2004
[13] Mioara Caragea, Eseu despre derivă, prefaţă la vol. José Saramago, Pluta de piatră, Polirom, 2002
[14] Frank Wagner, D’un retour de flamme pour la fiction romanesque, revue Itinéraire, 1, 2013, p. 29-49
Nicolai TĂICUȚU
alteritate
1. mă căutam
deşi-mi spuneam
că n-are rost
pe sub frunze uscate
scormoneam
printre frunze intrate în putrefacţie
unde doar
nervurile lor tremurau
precum venele pe sub pielea uscată
frunza căzută în humusul primăverii
îmi împodobea mâinile, picioarele
şi, mai ales, ochii cu răspuns la bineţe
cu reverberaţie-n clipiri
2. cu rost neîntemeiat
puţine sunt frunzele uscate
purtate de vânt
astfel că pe frunză
mă ţine Dumnezeu în palmă
şi-mi descântă: nicolai, nicolai
face-te-ai ovăz la cai
pentru iarnă, pentru toamnă
pentru-a ta venire, doamnă!
3. strivitor de frunze eşti nicolai
îndărătnic le afunzi cu călcâiul
în aleea parcului
ca şi când ai vrea să stârpeşti
toate ouăle omizilor
în ciudă învârţi călcâiul
jumătate de cerc
când la stânga, când la dreapta
alergând în întâmpinarea aerului rotitor
din spatele călcâiului
când la dreapta, când la stânga,
şi pentru a câta oară, hai-hui
uiţi de fluturi…
